Un fariseu a rugat pe Isus să mănânce la el. Isus a intrat în casa fariseului și a șezut la masă.” Domnul Hristos nu a avut nicio casă proprie. Cei care Îl invitau în casele lor considerau că El era prea sărac pentru a avea o casă. Totuși toate casele erau proprietatea Lui. FD 164.1
Simon a crezut că, prin organizarea acestui ospăț, Îi făcea o onoare lui Hristos. Dar, chiar dacă bunurile oferite erau ale lui, prin faptul că a răspuns invitației și S-a bucurat de ospitalitatea lui, Hristos urma să-i dea mai mult decât I se oferea. Când a stat la masa fariseului, El a mâncat din bunurile dăruite de Tatăl Său. Cărturarii și fariseii erau doar niște chiriași în casa Lui. Bunăvoința Lui le asigura hrană și îmbrăcăminte. Dacă El nu ar fi fost adăpostul omului, ei nu s-ar fi bucurat de nicio binecuvântare. De la El vin nu numai binecuvântările trecătoare, ci, tuturor celor care Îl vor primi, El le va da pâinea vieții. FD 164.2
Domnul Hristos a mâncat atât cu vameșii și păcătoșii, cât și cu fariseii. Când era invitat în casele lor, El accepta invitația. Prin acest fapt, El i-a ofensat pe cărturarii și fariseii care credeau că un iudeu nu trebuie să uite zidul de despărțire pe care îl ridicase tradiția. Dar, pentru Dumnezeu, nu există partide sau naționalități. Când a fost acuzat, Domnul Hristos a răspuns: „N-am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși.” El a ales să meargă pe calea pe care putea să ajungă la sufletele pieritoare [237] și să semene în inimile omenești semințele adevărului, care urmau să răsară și să aducă rod pentru slava lui Dumnezeu. FD 164.3
Domnul Hristos nu a căutat să aibă obiecte de lux, dar a acceptat expresiile de respect și de iubire față de Sine. Aceasta era datoria Lui. El nu a avut în lumea aceasta niciun lucru pe care să îl declare ca proprietate a Sa, și totuși El a făcut pământul și tot ce este pe el. Domnul a ajuns sărac pentru noi, pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să putem fi îmbogățiți. El a purtat slăbiciunea naturii omenești. Dacă ochii omenești ar fi putut fi deschiși, oamenii ar fi văzut că Domnul Isus era mai puternic decât cel mai puternic om înarmat, dar El nu a uitat niciodată că, în ochii lumii, era un om sărac. FD 164.4
El nu a avut o umilință falsă. El era umilința însăși. „La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit…” Când cineva Îi făcea o favoare, El îl binecuvânta pe dătător cu toată amabilitatea și cu o politețe cerească. El nu a refuzat floarea cea mai simplă culeasă de mâna unui copil și oferită cu dragoste. El a acceptat darurile copiilor și i-a binecuvântat pe dătători, scriind numele lor în cartea vieții. FD 164.5
„Și iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era la masă în casa fariseului. A adus un vas de alabastru cu mir mirositor și stătea înapoi, lângă picioarele lui Isus, și plângea. Apoi a început să-I stropească picioarele cu lacrimile ei și să le șteargă cu părul capului ei; le săruta mult și le ungea cu mir. Când a văzut lucrul acesta, fariseul care-L poftise și-a zis: «Omul acesta, dacă ar fi un proroc, ar ști cine și ce fel de femeie este cea care se atinge de el — că este o păcătoasă.»” FD 164.6
Vindecându-l de lepră, Domnul Hristos îl salvase pe Simon de la o moarte vie. Și acum, Simon se întreba dacă Hristos era profet. Pentru că Hristos i-a îngăduit acestei femei să se apropie de El, pentru că nu a respins-o cu dispreț ca pe una ale cărei păcate erau prea mari ca să fie iertate, pentru că nu a arătat că Își dădea seama că ea era căzută, Simon a fost ispitit să creadă că Domnul nu era profet. Inima lui era plină de necredință. El gândea că Isus nu știa nimic despre femeia aceea care se purta așa de liber față de Domnul, deoarece, dacă ar fi știut, nu i-ar fi îngăduit să-L atingă. FD 164.7
Totuși Simon nu putea să știe ce era în inima Oaspetelui său. Tocmai necunoașterea [238] singurului Dumnezeu adevărat și a lui Isus Hristos, pe care L-a trimis El, l-a determinat pe Simon să creadă astfel. El nu fusese pe deplin convertit de la fariseismul lui. El nu și-a dat seama că, în asemenea ocazii, Fiul lui Dumnezeu trebuia să acționeze în felul lui Dumnezeu — cu milă, duioșie și har. Simon nu a observat actul de pocăință al Mariei, manifestat prin serviciul ei plin de umilință. Faptul că I-a sărutat picioarele lui Hristos și le-a uns cu mir îl exaspera pe Simon. El considera că, dacă ar fi fost profet, Hristos ar fi trebuit să-i recunoască imediat pe păcătoși și să-i mustre. FD 165.1
Citind gândurile lui Simon, Hristos a răspuns înainte ca acesta să fi vorbit, arătând astfel că El era un profet al profeților. „«Simone”, i-a zis El, «am să-ți spun ceva. (…) Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celălalt cu cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai mult?” Simon I-a răspuns: «Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.” Isus i-a zis: «Drept ai judecat.»” FD 165.2
Așa cum a făcut Natan cu David, Domnul Hristos Și-a ascuns intenția sub vălul unei parabole. El i-a lăsat gazdei sarcina de a-și pronunța singur sentința. Acest fel de a prezenta situația l-a făcut pe Simon să se simtă foarte incomod. El însuși o dusese în păcat pe femeia pe care acum o disprețuia. El greșise profund față de ea. Prin parabola celor doi datornici, erau reprezentați Simon și femeia. Păcatul lui Simon era arătat ca fiind de zece ori mai mare decât cel al femeii, pe cât mai mare era datoria de cinci sute de lei în comparație cu cea de cincizeci de lei. FD 165.3
Acum, Simon a început să se vadă pe sine într-o nouă lumină. El a văzut cum era privită Maria de Acela care era cu adevărat profet, în deplinul înțeles al cuvântului. El a văzut că Hristos priveau cu ochi profetici pătrunzători și cunoștea inima ei plină de dragoste și devotament. Simon s-a umplut de rușine. El a simțit că se afla în prezența unei ființe superioare. FD 165.4
Simon se îndoise că Hristos era profet, dar tocmai prin felul în care o cunoștea pe femeia aceasta, Hristos a dovedit că era profet. Lucrările Sale minunate erau o mărturie despre El. Minunile Sale, învățăturile Sale uimitoare, îndelunga Sa răbdare, umilința Sa, toate erau dovezi ale divinității Sale. Simon nu trebuia să se îndoiască. FD 165.5
„Am intrat în casa ta”, a continuat Hristos, „și nu Mi-ai dat [239] apă pentru spălat picioarele, dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei [lacrimile pocăinței, izvorâte din dragoste] și Mi le-a șters cu părul capului ei. Tu nu Mi-ai dat sărutare, dar ea [femeia pe care tu o disprețuiești], de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele.” Spălarea picioarelor și sărutul de bun venit erau atenții acordate fără deosebire tuturor oaspeților. Era obiceiul de a le fi acordate celor cărora se dorea să li se arate un respect deosebit. Hristos ar fi trebuit să primească aceste atenții de la gazdă, dar nu le-a primit. FD 165.6
Domnul Hristos a amintit ocaziile pe care Simon le avusese pentru a-și arăta dragostea față de Domnul lui și aprecierea față de ceea ce făcuse pentru el. Direct, și totuși cu o politețe delicată, Domnul Hristos i-a asigurat pe ucenicii Săi că inima Sa este îndurerată când copiii Săi neglijează să-și exprime recunoștința față de El prin cuvinte și fapte de iubire. Unii ar putea să creadă că acest pasaj din Scriptură nu mai este valabil, dar este. Când a scris despre femeile care ar trebui să fie onorate, apostolul Pavel a spus: „Să fi fost primitoare de oaspeți, să fi spălat picioarele sfinților, să fi ajutat pe cei nenorociți, să fi dat ajutor la orice faptă bună” (1 Timotei 5:10). FD 165.7
Mulți au nevoie de simpatie și prețuire. Totuși cei care doresc să spele picioarele sfinților trebuie să aibă un discernământ sfințit, pentru a fi în stare să recunoască un sfânt. Hainele mesagerului lui Dumnezeu pot fi uzate și ponosite din cauza călătoriei, dar el ar putea fi un înger deghizat. Fără să fie recunoscuți, îngerii le vorbesc oamenilor, adresându-le cuvinte care sunt ca apa vieții pentru sufletul lor. Maria a fost privită ca fiind o mare păcătoasă, dar Hristos știa cum ajunsese ea așa. A văzut că ea avea mari capacități de a face binele. El a văzut partea cea bună a caracterului ei și a știut că, prin harul Său, Maria va ajunge părtașă la natura divină și își va curăți sufletul prin ascultare de adevăr. FD 165.8
Domnul Hristos ar fi putut să stingă orice scânteie de speranță din sufletul Mariei, dar nu a făcut lucrul acesta. Cercetătorul inimilor a cunoscut motivele care au determinat faptele ei și a cunoscut, de asemenea, spiritul care a determinat cuvintele lui Simon. „«Vezi tu pe femeia aceasta?» i-a zis El. «De aceea îți spun: Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puțin iubește puțin.» Apoi a zis femeii: «Iertate îți sunt păcatele!»” FD 166.1
Cei prezenți, gândindu-se la Lazăr, care fusese înviat de Hristos și care era oaspete la data aceea în casa unchiului său, [240] au început să întrebe: „Cine este Acesta de iartă chiar și păcatele?” Dar Domnul Hristos a continuat: „Credința ta te-a mântuit; du-te în pace.” FD 166.2
Domnul Isus cunoaște situația fiecărui suflet. Poate spui: Sunt păcătos, foarte păcătos. Poate că ești, dar, cu cât ești mai rău, cu atât ai mai multă nevoie de Isus. El nu respinge niciun suflet smerit care plânge. El nu spune nimănui tot ce ar putea să dezvăluie, ci îndeamnă fiecare suflet care tremură să prindă curaj. Domnul nu-l va respinge pe niciun om care vine la El cu pocăință și credință. El va ierta fără plată pe oricine vine să ceară iertare și vindecare. FD 166.3
Totuși, pentru a-L cunoaște pe Isus, este nevoie de o schimbare a inimii. Niciun om neconvertit, în starea lui firească de decădere, nu Îl iubește pe Isus. Dragostea față de Isus este primul rezultat al convertirii. Dovada acestei iubiri este dată astfel: „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele.” „Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne în dragostea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân în dragostea Lui.” FD 166.4
Domnul Hristos ar putea să-i trimită pe îngeri să reverse cupele mâniei asupra lumii noastre pline de ipocrizie și de păcat, nimicindu-i pe toți cei care sunt plini de ură față de Dumnezeu. El ar putea să șteargă această pată neagră din universul Său. Dar nu face lucrul acesta. El stă astăzi în fața altarului tămâierii, prezentând înaintea lui Dumnezeu rugăciunile celor care doresc ajutorul Său. „Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba, mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi!” FD 166.5
Trebuie să Îl iubim pe Isus și să avem încredere în El. Pe toți cei care vor fi ascultători, El îi va conduce pas cu pas înainte și în sus, pe cât de repede sunt ei capabili să înainteze, pentru ca, stând alături de Purtătorul păcatului, în lumina care vine de la tronul lui Dumnezeu, ei să poată respira aerul curților cerești. Alături de Marele său Mijlocitor, păcătosul cel pocăit stă mai presus de certuri și de acuzațiile altora. „Și cine vă va face rău, dacă sunteți plini de râvnă pentru bine?” „Chiar dacă aveți de suferit pentru neprihănire, ferice de voi!” „N-aveți nicio teamă de ei și nu vă tulburați!” FD 166.6
Nicio ființă umană, chiar dacă este unită cu îngerii răi, nu poate să acuze sufletele care au alergat la Hristos pentru a găsi scăpare. El a unit sufletul credincios cu natura Sa divino-umană. În lucrarea Sa de mijlocire, natura Sa divină și cea umană se unesc și speranța lumii depinde de această unitate. — Signs of the Times, 9 mai 1900 [241] FD 166.7