După căderea omului, Satana a declarat că s-a dovedit că făpturile omenești nu sunt capabile să respecte Legea lui Dumnezeu și a căutat să convingă universul să accepte această părere. Cuvintele lui Satana au părut a fi adevărate, iar Domnul Hristos a venit să-l demaște pe amăgitor. Maiestatea cerului a preluat situația omului și, cu aceleași mijloace pe care omul poate să le obțină, El a rezistat ispitelor lui Satana, așa cum trebuie să reziste omul. Aceasta a fost singura cale prin care omul căzut putea să ajungă părtaș la natura divină. Prin preluarea naturii omenești, Domnul Hristos a fost pregătit să înțeleagă încercările, necazurile și toate ispitele de care este asaltat omul. Îngerii care nu erau familiarizați cu păcatul nu puteau să simtă cu omul în încercările lui deosebite. Domnul Hristos S-a umilit, luând natura omului, și a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi, pentru a ști cum să-i susțină pe toți cei care vor fi ispitiți. SAa 123.1
Prin asumarea naturii omenești, Domnul Hristos a trecut de partea fiecărei făpturi omenești. El a fost Capul omenirii. În calitatea Sa de Dumnezeu și om, El a putut să cuprindă omenirea cu brațul Său omenesc, în timp ce S-a prins de scaunul de domnie al Celui Infinit cu brațul Său divin. SAa 123.2
[253] Ce priveliște a fost aceasta pentru cer! Domnul Hristos, care nu a cunoscut nici cea mai mică pată a păcatului sau a întinării, a luat natura noastră în starea ei degradată. Aceasta a fost o umilire mai mare decât poate să înțeleagă omul limitat. Dumnezeu S-a manifestat în trup. El S-a umilit. Ce subiect pentru gândire și pentru o meditație adâncă și serioasă! El a fost infinit de mare, ca Maiestate a cerului, și totuși S-a coborât atât de jos, fără să piardă nici măcar o părticică infimă din demnitatea și slava Sa! El S-a coborât la nivelul celor mai umili și săraci oameni. El a ajuns sărac pentru noi, pentru ca, prin sărăcia Lui, noi să putem fi îmbogățiți. „Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Și odihni capul” (Matei 8,20). SAa 123.3
Domnul Hristos S-a supus la insulte și batjocuri, la dispreț și ridiculizare. El a auzit cum solia Sa, care era plină de dragoste, bunătate și milă, era citată și aplicată greșit. El a auzit cum a fost denumit domnul demonilor, pentru că a mărturisit despre faptul că era Fiul divin al lui Dumnezeu. Nașterea Sa a fost supranaturală, dar cei din poporul Său, aceia care își închiseseră ochii în fața lucrurilor spirituale, au considerat-o a fi o pată în viața Sa. Nu a fost nicio picătură din nenorocirea noastră amară pe care El să nu o fi gustat, nicio parte din blestemul nostru pe care El să nu o fi suportat, ca să-i poată face pe cât mai mulți să fie fiii și fiicele lui Dumnezeu. SAa 123.4
Faptul că Domnul Isus a părăsit căminul ceresc și a trăit pe acest pământ ca un om al durerii și obișnuit cu suferința, pentru a-l salva de ruina veșnică pe omul căzut, ar trebui să coboare în țărână toată mândria noastră, să facă de rușine vanitatea noastră și să ne arate păcatul mulțumirii noastre de sine. Iată-L luând asupra Sa nevoile, încercările, întristările și suferințele oamenilor păcătoși. Oare nu putem noi să înțelegem că Dumnezeu a suportat toate aceste suferințe și toate aceste lovituri sufletești ca o consecință a păcatului? SAa 123.5
Domnul Hristos a venit pe pământ și a luat natura omenească și poziția de reprezentant al omului pentru a arăta, în controversa cu Satana, că omul, așa cum a fost creat de Dumnezeu, poate să asculte fiecare cerință divină, dacă este în legătură cu Tatăl și cu Fiul. Vorbind prin slujitorul Său, El spune: „Poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5,3). Păcatul este acela care [254] l-a despărțit pe om de Dumnezeu și păcatul este acela care menține despărțirea aceasta. SAa 123.6