7 februarie — 20 mai 1868 2M 10.1
După ce am ajuns acasă și nu am mai fost sub influența înălțătoare a călătoriei și a lucrării, am simțit mai acut oboseala eforturilor depuse în timpul drumului nostru în Est. Mulți m-au îndemnat, prin scrisori, să scriu ceea ce le relatasem verbal, din ceea ce îmi arătase Domnul cu privire la ei. Și erau și mulți alții cu care nu vorbisem, dar ale căror cazuri erau la fel de importante și de urgente. Însă, în starea de epuizare în care mă aflam, lucrarea grea, de a scrie atât de mult, mi se părea peste puterile mele. M-a cuprins un sentiment de descurajare și am căzut într-o stare de slăbiciune, în care am rămas timp de câteva zile, leșinând adesea. În această stare fizică și sufletească, am ajuns să pun la îndoială faptul că era de datoria mea să scriu atât de mult, pentru atât de multe persoane, dintre care unele erau cu totul nedemne de acest efort. Mi se părea că undeva era o greșeală, în această privință. 2M 10.2
În seara zilei de 5 februarie, fratele Andrews s-a adresat bisericii în casa noastră de rugăciune. În cea mai mare parte a acelei seri, eu am fost într-o stare de leșin, fără să pot respira, fiind susținută de soțul meu. Când fratele Andrews s-a întors de la întâlnire, au avut un timp special de rugăciune pentru mine și eu am simțit o ușoară alinare. În noaptea aceea am dormit bine, iar dimineața, deși slăbită, m-am simțit minunat de liniștită și de încurajată. Visasem că cineva mi-a adus un sul de pânză albă și mi-a spus să croiesc din ea haine pentru persoane de toate mărimile, de toate caracterele și din toate categoriile sociale. Mi s-a spus să le croiesc pe toate și să le agăț, ca să fie gata pentru când aveau să fie cerute. Aveam impresia că mulți dintre aceia pentru care mi se ceruse să croiesc haine erau nedemni. Am întrebat dacă aceea era ultima bucată de pânză pe care trebuia să o croiesc și mi s-a spus că nu; că, imediat ce aveam să o termin pe aceea, mă așteptau altele. M-am simțit descurajată de volumul de muncă din fața mea și am declarat că de douăzeci de ani eram angajată în a pregăti haine pentru alții și eforturile mele nu fuseseră apreciate, nici nu văzusem că lucrarea mea făcuse mult bine. I-am vorbit persoanei care îmi adusese pânza mai ales despre o femeie pentru care mi se spusese să croiesc o haină. I-am spus că aceasta nu avea să prețuiască haina și că avea să fie o pierdere de timp și de material să i se facă un astfel de dar. Ea era foarte săracă, inferioară ca inteligență și dezordonată în obiceiuri, astfel că, în curând, avea să o murdărească. 2M 10.3
Persoana aceea mi-a răspuns: „Tu croiește hainele. Aceasta este datoria ta. Pierderea nu este a ta, ci a mea. Dumnezeu nu vede ceea ce vede omul. El arată lucrarea care vrea să fie făcută și tu nu știi care va reuși, aceasta sau aceea. Se va vedea, până la urmă, că multe astfel de suflete sărmane vor intra în Împărăție, în timp ce altele, care au fost favorizate cu toate binecuvântările vieții, având un intelect bun și un mediu de viață plăcut, având toate condițiile pentru a se dezvolta și crește, vor rămâne afară. Se va vedea atunci că aceste sărmane suflete au trăit după lumina slabă pe care au avut-o, au progresat cu mijloacele limitate pe care le-au avut la dispoziție și au trăit mult mai acceptabil decât cei care s-au bucurat de toată lumina și de mijloace bogate pentru a progresa”. 2M 11.1
Atunci, mi-am ridicat mâinile bătătorite din cauza îndelungatei folosiri a foarfecii, și am spus că mă cutremuram la gândul că va trebui să continui cu acest fel de trudă. Persoana aceea a repetat: „Croiește hainele. Încă nu a venit momentul eliberării tale.” 2M 11.2
Cu sentimentul unei teribile oboseli, m-am ridicat să mă apuc de lucru. Înaintea mea stătea o foarfecă nouă, lustruită, pe care am început să o folosesc. Îndată, sentimentul acela de oboseală și de descurajare m-a părăsit; foarfeca părea să taie fără aproape niciun efort din partea mea și să croiască haină după haină cu o mare ușurință. 2M 11.3
Cu încurajarea pe care mi-a dat-o acest vis, am hotărât deodată să îi însoțesc pe soțul meu și pe fratele Andrews în districtele Gratiot, Saginaw și Tusla și să am încredere că Domnul îmi va da putere să lucrez. Astfel, pe 7 februarie, am plecat de-acasă și am călătorit cu trăsura cincizeci și cinci de mile (aproximativ nouăzeci de km), până la Alma, unde eram așteptați. Aici, am lucrat ca de obicei, cu suficientă ușurință și cu putere. Prietenii din districtul Gratiot păreau interesați să asculte, dar mulți dintre ei erau mult în urmă, în ceea ce privește reforma sănătății și lucrarea de pregătire, în general. Se vedea că acestor oameni le lipseau ordinea și eficiența necesare progresului în lucrarea și în spiritul soliei. Cu toate acestea, fratele Andrews i-a vizitat, trei săptămâni mai târziu, și s-a bucurat de un timp plăcut petrecut împreună cu ei. Nu voi trece peste ceva ce a fost un motiv de încurajare pentru mine, și anume faptul că o mărturie foarte aspră, pe care o scrisesem unei familii, a fost primită cu folos de persoanele cărora le fusese adresată. Încă avem un interes profund pentru acea familie și dorința fierbinte ca ei să se bucure de prosperitate în Domnul; și, cu toate că simțim o oarecare descurajare în ceea ce privește lucrarea din districtul Gratiot, vom fi nerăbdători să-i ajutăm pe frați, atunci când ei vor simți nevoia să fie ajutați. 2M 12.1
La întâlnirea de la Alma, au fost prezenți și frați din St. Charles și din Tittabawassee, din districtul Saginaw, care ne-au rugat să-i vizităm și pe ei. Noi nu plănuiserăm să mergem atunci în acest district, ci să vizităm districtul Tuscola, dacă s-ar fi ivit posibilitatea. Neprimind nicio veste din Tuscola, am hotărât să vizităm Tittabawassee și, între timp, să scriem în districtul Tuscola și să întrebăm dacă eram doriți acolo. La Tittabawassee, am fost plăcut surprinși să găsim o casă de rugăciune, recent construită de frații noștri, plină cu păzitori ai Sabatului. Frații păreau gata să ne asculte mărturia și ne-am bucurat de atmosfera de destindere și de apreciere. O mare lucrare se făcuse în locul acesta prin eforturile pline de credincioșie ale fratelui A. Acestea fuseseră urmate de o opoziție înverșunată și de persecuție, dar atitudinea aceasta părea să se topească în cei veniți să asculte, astfel că lucrarea noastră a lăsat o bună impresie asupra tuturor. Într-o singură săptămână, am participat la unsprezece adunări în acest loc, am vorbit de câteva ori între una și două ore și am luat parte la alte întâlniri. La una dintre întâlniri, s-au făcut eforturi pentru a-i convinge pe unii dintre cei care păzeau Sabatul să meargă mai departe și să-și ia crucea. Datoria care stătea înaintea majorității acestora era botezul. În ultima mea viziune, văzusem locuri în care adevărul avea să fie predicat și în care aveau să fie înființate biserici pe care trebuia să le vizităm. Acesta era unul dintre acele locuri. Am simțit un interes deosebit pentru oamenii de aici. Mi-au fost arătate cazurile unora dintre membrii comunității și am fost luată în stăpânire de un spirit de a lucra pentru ei, pe care nu l-am putut respinge. A doua zi, au fost botezate cincisprezece persoane. 2M 12.2
Nimeni nu poate să îi viziteze pe acești oameni, fără să fie impresionat de valoarea eforturilor credincioase depuse de fratele A pentru această cauză. Lucrarea lui este aceea de a pătrunde în locuri în care adevărul nu a fost proclamat și sper că membrii noștri își vor înceta eforturile de a-l distrage de la această lucrare specială. El poate să meargă înainte, în spiritul umilinței, sprijinindu-se pe brațul Domnului, și să salveze multe suflete din puterile întunericului. Fie ca binecuvântarea lui Dumnezeu să-l însoțească. 2M 13.1
Când seria noastră de întâlniri din acest loc era aproape de încheiere, fratele Spooner, din Tuscola, a venit să ne invite să vizităm acest district. Am trimis programul întâlnirilor prin el, care s-a întors luni, în timp ce noi am plecat joi, după botez. La Vassar, am ținut adunări în Sabat și în prima zi a săptămânii, în clădirea școlii Uniunii. Acesta era un loc în care am putut vorbi liber și am văzut roadele lucrării noastre. În după-amiaza primei zile, au ieșit în față aproape treizeci de persoane care căzuseră de la credință și copii care nu făcuseră nicio mărturisire până atunci. A fost o întâlnire foarte interesantă și folositoare. Unii se trăgeau înapoi de la lucrare, iar noi ne-am simțit îndemnați să lucrăm într-un mod special pentru aceștia. Dar timpul era scurt și mi se părea că aveam să lăsăm lucrarea neterminată. Stabiliserăm întâlniri la St. Charles și Alma și, pentru a le onora, trebuia să ne încheiem luni lucrarea din Vassar. 2M 13.2
În noaptea aceea, ceea ce văzusem în viziune cu privire la anumite persoane din districtul Tuscola mi-a fost arătat din nou într-un vis și am fost și mai convinsă că lucrarea mea pentru oamenii de acolo nu se încheiase. Totuși nu am văzut nicio altă cale, decât aceea de a continua cu întâlnirile programate. Marți, am călătorit treizeci și două de mile (aproximativ cincizeci de km), până la St. Charles, și ne-am oprit pentru noapte la fratele Griggs. Aici, am scris cincisprezece pagini de mărturii și am participat la adunarea din cursul serii. Miercuri dimineață, am hotărât să ne întoarcem în Tuscola, dacă avea să țină fratele Andrews întâlnirea de la Alma. A fost de acord. În dimineața aceea, am mai scris cincisprezece pagini, am participat la o adunare, unde am vorbit o oră, și apoi am călătorit treizeci și trei de mile cu trăsura, împreună cu fratele și cu sora Griggs, până la casa fratelui Spooner, în Tuscola. Joi dimineață, ne-am dus la Watrousville, la o distanță de șaisprezece mile. Am scris șaisprezece pagini și am participat la o adunare de seară, unde am dat o mărturie foarte directă unuia dintre cei prezenți. A doua zi dimineață, am scris douăsprezece pagini, înainte de micul dejun, și apoi ne-am întors în Tuscola, unde am mai scris opt pagini. 2M 14.1
În Sabat, soțul meu a vorbit înainte de prânz, iar eu am mai vorbit două ore, înainte de a servi masa. Atunci, întâlnirea s-a întrerupt pentru un timp și eu am mâncat puțin, iar după aceea am vorbit timp de o oră, într-o întrunire socială, transmițându-le mărturii directe unora dintre cei prezenți. Aceste mărturii au fost primite, în general, cu sentimente de umilință și de recunoștință. Totuși, nu pot spune că toate au fost primite astfel. 2M 14.2
A doua zi dimineață, când eram gata să plecăm spre locașul de închinare pentru a ne angaja în lucrarea grea a zilei, o soră, pentru care aveam o mărturie în legătură cu faptul că îi lipsea discreția și prudența și că nu-și controla pe deplin cuvintele și acțiunile, a venit împreună cu soțul ei, fiind foarte neliniștită și agitată. Ea a început să vorbească și să plângă. A comentat puțin, și-a mărturisit puțin vina și s-a îndreptățit din plin. Avea concepții greșite cu privire la multe dintre lucrurile pe care i le-am spus. Mândria ei a fost atinsă, atunci când i-am arătat greșelile în mod public. Aici era, în mod evident, principala problemă. Dar de ce să se simtă astfel? Frații și surorile știau că lucrurile stăteau așa, deci eu nu le spuneam nimic nou. Însă nu mă îndoiesc că, pentru această soră, ele erau cu adevărat ceva nou. Ea nu se cunoștea pe sine însăși și nu putea să-și judece corect propriile cuvinte și fapte. Lucrul acesta este adevărat, într-o anumită măsură, pentru aproape toți; de aici și necesitatea ca mustrările să fie prezentate cu credincioșie în biserică și toți membrii să cultive iubirea față de mărturia directă, sinceră. 2M 14.3
Soțul ei părea nemulțumit de faptul că adusesem la cunoștința bisericii greșelile ei și a afirmat că, dacă sora White ar fi urmat îndemnul dat de Domnul nostru în Matei 18,15-17, el nu s-ar mai fi simțit rănit. „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l între tine și el singur. Dacă te ascultă, ai câștigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inși, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l bisericii; și, dacă nu vrea să asculte nici de biserică, să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș.” 2M 15.1
Soțul meu a declarat atunci că aceste cuvinte ale Domnului trebuiau înțelese ca referindu-se la greșelile comise împotriva cuiva, în mod personal, aspect care nu se putea aplica în cazul acestei surori. Ea nu păcătuise împotriva sorei White. Ci ceea ce fusese mustrat public fuseseră greșeli publice, care amenințau progresul bisericii și al cauzei. În acest caz, a spus soțul meu, se aplică următorul text din 1 Timotei 5,20: „Pe cei ce păcătuiesc, mustră-i înaintea tuturor, ca și ceilalți să aibă frică”. 2M 15.2
Ca un bun creștin, fratele a recunoscut că greșise și a părut împăcat cu situația. Era evident că, de la întâlnirea din Sabat după-amiază, la ei ajunseseră multe lucruri exagerate și greșite în legătură cu problema lor. De aceea, s-a propus să le citim mărturia, așa cum fusese ea scrisă. Când lucrul acesta a fost făcut, sora care era mustrată prin ea a întrebat: „Aceasta este ceea ce ați spus ieri?” Am răspuns că da. Ea a părut surprinsă și destul de împăcată cu mărturia scrisă. I-am dat-o, fără să păstrez vreo copie. Aici am greșit. Dar aveam o considerație atât de plină de afecțiune față de ea și față de soțul ei, doream și speram atât de mult să le meargă bine, încât, în acest caz, am încălcat un obicei deja stabilit. 2M 16.1
Timpul pentru întâlnirea noastră deja trecuse, astfel că ne-am grăbit, vreo milă și jumătate, ca să ajungem la timp la comunitatea care ne aștepta. Cititorul poate să judece dacă scena din acea dimineață a fost potrivită pentru a ne ajuta să ne adunăm gândurile și puterile, astfel încât să fim în stare să stăm înaintea oamenilor. Dar cine se gândește la lucrul acesta? Poate că unii se gândesc și dau dovadă de puțină milă, dar cei impulsivi și nepăsători continuă să vină cu poverile și cu problemele lor în general chiar înainte de momentul când trebuie să vorbim sau imediat după, când suntem cu totul epuizați de predicare. Cu toate acestea, soțul meu și-a adunat puterile și, la cerere, a vorbit liber despre Lege și despre Evanghelie. Eu primisem invitația de a vorbi după-amiaza, în noua casă de închinare care fusese construită și dedicată recent de metodiști. Această clădire spațioasă era plină de oameni, mulți fiind nevoiți să stea în picioare. Am vorbit degajat timp de aproape o oră și jumătate, cu privire la prima dintre cele două mari porunci repetate de Domnul nostru, și am fost surprinsă să aflu că despre același subiect vorbise și pastorul metodist înainte de prânz. El și membrii bisericii lui au fost prezenți, dorind să asculte ce aveam de spus. 2M 16.2
Seara, acasă la fratele Spooner, am avut o întrevedere importantă cu frații Miller, Hatch și Haskell și cu surorile Sturges, Bliss, Harrison și Malin. Simțeam că, pentru moment, ne încheiaserăm lucrarea în districtul Tuscola. Eram foarte preocupați de acești oameni prețioși, dar ne temeam că sora despre care am vorbit mai înainte, cea pentru care avusesem o mărturie, avea să-l lase pe Satana să profite de ea și, în felul acesta, să le facă tuturor necazuri. Doream din toată inima ca și ea să poată ajunge să vadă situația în adevărata ei lumină. Calea pe care o urmase îi distrusese influența în biserică și în afara ei. Dar acum, dacă avea să primească mustrarea necesară și să caute cu umilință să își schimbe comportamentul, biserica avea să o primească din nou cu afecțiune și oamenii aveau să-i prețuiască mai mult creștinismul. Și, mai important decât atât, putea să se bucure de zâmbetul aprobator al Mântuitorului ei. Oare avea să primească ea toată mărturia? Aceasta era întrebarea care mă frământa. Mă temeam că nu, și că inimile fraților din acel district aveau să se întristeze din cauza ei. 2M 16.3
După ce m-am întors acasă, i-am trimis o scrisoare, în care o rugam să-mi trimită o copie a mărturiei, și, pe 15 aprilie, am primit următorul răspuns, datat Danemarca, 11 aprilie 1868: „Soră White, am în mână ultima ta scrisoare. Îmi pare rău, dar nu îți pot satisface cererea”. 2M 17.1
Voi continua să nutresc cele mai alese sentimente de stimă față de această familie și voi fi fericită să îi ajut, atunci când voi putea. Este adevărat că o asemenea atitudine, venită din partea unor persoane pentru care mi-aș da și viața, aruncă o umbră de tristețe asupra mea; dar drumul meu este atât de clar trasat înaintea mea, încât nu pot lăsa ca astfel de lucruri să mă abată de la calea datoriei. Când m-am întors de la poștă cu biletul de mai sus, simțindu-mă destul de descurajată, am luat Biblia și am deschis-o cu rugăciune, ca să pot găsi în ea mângâiere și susținere, iar privirea mi s-a oprit direct asupra următoarelor cuvinte ale profetului: „Dar tu, încinge-ți coapsele, scoală-te și spune-le tot ce-ți voi porunci. Nu tremura înaintea lor, ca nu cumva să te fac să tremuri înaintea lor. Iată că în ziua aceasta te fac o cetate întărită, un stâlp de fier și un zid de aramă împotriva întregii țări, împotriva împăraților lui Iuda, împotriva căpeteniilor lui, împotriva preoților lui și împotriva poporului țării” (Ieremia 1,17-19). 2M 17.2
Ne-am întors acasă din această călătorie chiar înainte de o ploaie puternică, în urma căreia zăpada s-a topit. Această furtună ne-a împiedicat să ne adunăm în Sabatul următor, astfel că am început imediat să pregătesc materialul pentru Mărturia nr. 14. De asemenea, am avut privilegiul de a-l îngriji pe fratele King, pe care l-am adus în casa noastră, cu răni grave la cap și la față. L-am luat să moară în casa noastră, pentru că nu ne puteam gândi că cineva cu capul atât de spart și într-o asemenea stare avea să-și mai revină. Dar, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, folosind în mod adecvat apa și o dietă foarte simplă, până când pericolul febrei a trecut, ținându-l într-o cameră bine aerisită zi și noapte, în trei săptămâni a fost în stare să se întoarcă acasă la el și să se ocupe din nou de fermă. De la început și până la sfârșit, nu a luat nici măcar o singură pastilă. Deși a slăbit considerabil, din cauza pierderii de sânge datorate rănilor și, totodată, a dietei stricte, atunci când a fost din nou în stare să mănânce mai consistent și-a revenit repede. 2M 18.1
Cam în această perioadă, am început să lucrăm pentru frații și pentru prietenii noștri de lângă Greenville. Așa cum se întâmpla în multe alte locuri, și aici frații noștri aveau nevoie de ajutor. Erau unii care păzeau Sabatul, dar care încă nu erau membri ai bisericii, și erau și unii care renunțaseră la Sabat — aceștia aveau nevoie să fie ajutați. Noi eram dispuși să ajutăm aceste suflete, dar purtarea din trecut și poziția actuală a membrilor din conducerea bisericii față de aceste persoane au făcut aproape imposibil să ne apropiem de ele. În lucrarea cu cei care greșiseră, unii dintre frații noștri fuseseră prea exigenți, prea aspri în observații. Iar când unii dintre aceștia se arătaseră înclinați să le respingă sfatul și să se separe de comunitate, ei spuseseră: „Ei bine, dacă vor să plece, să plece”. Când cei care susțineau că sunt urmașii lui Isus au dovedit astfel că le lipsește compasiunea, îndelunga răbdare și afecțiunea pe care le manifesta Isus , era de așteptat ca aceste suflete sărmane, greșite și lipsite de experiență, lovite de Satana, să naufragieze în credință. Oricât de mari ar fi greșelile și păcatele celor rătăciți, frații noștri trebuie să învețe să manifeste nu numai afecțiunea Marelui Păstor, ci și grija Sa neobosită și dragostea Sa față de oile Sale sărmane și rătăcite. Pastorii noștri trudesc și predică săptămână de săptămână și se bucură când câteva suflete primesc adevărul; și, cu toate acestea, frați care acționează pripit, cu asprime, pot să le distrugă lucrarea în numai cinci minute, îngăduind sentimentelor să le dicteze cuvinte ca acestea: „Ei bine, dacă vor să plece dintre noi, să plece”. 2M 18.2
Am descoperit că nu puteam face nimic pentru oile risipite de lângă noi, până când nu aveam să corectăm, mai întâi, greșelile pe care le făceau mulți dintre membrii bisericii. Ei lăsau să se rătăcească aceste suflete sărmane. Nu simțeau nicio povară pentru ele. De fapt, păreau închiși în ei înșiși, murind din punct de vedere spiritual, din lipsă de exercițiu spiritual. Ei încă iubeau lucrarea, în general, și erau gata să o ajute și să o susțină. Se îngrijeau de slujitorii lui Dumnezeu. Dar era nevoie să manifeste grijă și pentru văduve, pentru orfani și pentru oile slabe ale turmei. În afară de un oarecare interes pentru lucrare, în general, manifestau prea puțin interes vizibil pentru oricine altcineva, în afară de membrii familiilor lor. Cu o religie atât de îngustă, nu îi aștepta altceva decât moartea spirituală. 2M 19.1
Erau unii care păzeau Sabatul, veneau la adunare și plăteau zecimea, dar, cu toate acestea, erau în afara bisericii. Și este adevărat că nu erau potriviți să aparțină vreunei biserici. Dar cum membrii aflați la conducere au avut atitudinea pe care au avut-o unii din această biserică, neoferindu-le nicio încurajare, le-a fost aproape imposibil să se ridice în puterea lui Dumnezeu și să se schimbe în bine. Când am început să lucrăm cu biserica și să-i învățăm pe membri că trebuie să fie dispuși să lucreze pentru cei greșiți, o mare parte din ceea ce văzusem în legătură cu lucrarea din acel loc s-a deschis în fața mea și am scris mărturii clare, pătrunzătoare, adresate nu doar celor care greșiseră mult și erau acum în afara bisericii, ci și celor care erau membri ai bisericii și care greșiseră prin faptul că nu merseseră în căutarea oilor pierdute. Niciodată nu am fost mai dezamăgită de felul în care au fost primite aceste mărturii. Atunci când cei care făcuseră mari greșeli au fost mustrați prin aceste mărturii directe, care le-au fost citite în public, ei le-au primit și au mărturisit cu lacrimi. Dar unii dintre membrii bisericii, care pretindeau că sunt prieteni credincioși ai lucrării și ai Mărturiilor, nu au putut crede că era posibil ca ei să fie greșiți, așa cum declarau mărturiile că erau. Când li s-a spus că erau egoiști, preocupați doar de ei înșiși și de familiile lor, că nu se îngrijiseră și de ceilalți, că fuseseră exclusiviști și că lăsaseră ca suflete prețioase să piară, că erau în pericol să devină aroganți și plini de îndreptățire de sine, atunci au fost cuprinși de o mare agitație și de tulburare. 2M 19.2
Dar această experiență era exact lucrul de care aveau nevoie pentru a învăța să fie răbdători cu cei care treceau prin încercări asemănătoare. Sunt mulți care sunt siguri că nu au nicio problemă în privința Mărturiilor și continuă să creadă astfel până când ajung să fie puși la probă. Li se pare ciudat că sunt unii care se pot îndoi. Sunt aspri cu cei care manifestă îndoială și taie în carne vie, pentru a-și arăta zelul pentru Mărturii, manifestând mai mult îndreptățire de sine decât umilință. Dar, atunci când Domnul îi mustră pentru greșelile lor, ei descoperă că sunt slabi ca apa. Nu pot să îndure încercarea. Lucrurile acestea trebuie să-i învețe umilința, modestia, afecțiunea și dragostea neobosită față de cei greșiți. 2M 20.1
Mie mi se pare că Domnul le adresează celor greșiți, slabi și șovăitori, și chiar celor care au apostaziat de la adevăr, o chemare specială să vină în staul. Dar nu sunt decât foarte puțini, în bisericile noastre, care simt că așa stau lucrurile. Și sunt și mai puțini cei care se oferă să le dea ajutor unora ca aceștia. Cei mai mulți stau direct în calea acestor sărmane suflete. Foarte mulți au un spirit aspru, exigent. Ei le cer să întrunească anumite condiții, înainte de a le întinde o mână de ajutor. În felul acesta, îi țin la distanță, îi împiedică să se apropie. Nu au învățat că au o datorie specială să meargă și să caute aceste oi pierdute. Ei nu trebuie să aștepte până când vor veni aceștia la ei. Citiți mișcătoarea parabolă a oii pierdute. Luca 15,1-7: „Toți vameșii și păcătoșii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Și fariseii și cărturarii cârteau și ziceau: ‘Omul acesta primește pe păcătoși, și mănâncă cu ei’. Dar El le-a spus pilda aceasta: ‘Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, și pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci și nouă pe islaz și se duce după cea pierdută, până când o găsește? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri; și, când se întoarce acasă, îi cheamă pe prietenii și vecinii săi și le zice: «Bucurați-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută». Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință’”. 2M 20.2
Fariseii au murmurat, pentru că Isus îi primea pe vameși și pe păcătoșii de rând și mânca împreună cu ei. În îndreptățirea lor de sine, ei îi disprețuiau pe acești păcătoși sărmani, care ascultau cu bucurie cuvintele lui Isus. Pentru a mustra acest spirit al cărturarilor și al fariseilor și pentru a le da tuturor o lecție impresionantă, Domnul le-a spus parabola oii pierdute. Să observăm, în special, următoarele aspecte: 2M 21.1
Cele nouăzeci și nouă de oi sunt lăsate și începe o căutare stăruitoare, atentă, după cea care se pierduse. Toate eforturile sunt depuse pentru această oaie nefericită. În același fel, și eforturile bisericii ar trebui să fie îndreptate în favoarea acelor membri care s-au îndepărtat de staulul lui Hristos. Și, dacă s-au îndepărtat foarte mult, nu așteptați până când se vor întoarce singuri, pentru ca de-abia atunci că încercați să-i ajutați, ci mergeți în căutarea lor. 2M 21.2
Când a fost găsită, oaia pierdută a fost adusă acasă cu bucurie, urmată de o bucurie și mai mare. Aceasta ilustrează lucrarea binecuvântată și plină de bucurie a eforturilor depuse pentru cei greșiți. Biserica ai cărei membri se angajează cu succes în această lucrare este o biserică fericită. Cel al cărui suflet este atras de compasiune și de iubire pentru cei greșiți și care lucrează pentru a-i aduce în staulul Marelui Păstor este angajat într-o lucrare binecuvântată. Și, o, ce gând înălțător să știi că, atunci când un astfel de suflet este recuperat, în cer există mai multă bucurie decât pentru nouăzeci și nouă de persoane neprihănite! Sufletele egoiste, exclusiviste și exigente, care par că se tem să-i ajute pe cei greșiți, ca nu cumva, făcând astfel, să se întineze, nu gustă din bucuria acestei lucrări misionare, nu simt acea binecuvântare care umple tot cerul de fericire, pentru că cel rătăcit a fost salvat. Ele sunt închise în concepțiile și în sentimentele lor înguste și ajung la fel de uscate și de lipsite de rod ca muntele Ghilboa, pe care nu cădea nici rouă, nici ploaie. Opriți un om puternic de la muncă și va ajunge slab. Biserica sau persoanele care nu vor să poarte poveri pentru alții, care se închid în ele însele, preocupate fiind doar de sine, în curând vor suferi de slăbiciune spirituală. Munca este cea care îl păstrează pe un om puternic. Și munca spirituală, truda și purtarea de poveri, este cea care va da tărie bisericii lui Hristos. 2M 21.3
În Sabat și în ziua întâi a săptămânii, pe 18 și pe 19 aprilie, ne-am bucurat de un timp plăcut petrecut cu frații noștri din Greenville. Frații A și B au fost împreună cu noi. Soțul meu a botezat opt persoane. Pe 25 și pe 26 aprilie, am fost împreună cu biserica din Wright. Oamenii aceștia dragi, de aici, sunt întotdeauna gata să ne primească plini de bucurie. Și aici, soțul meu a botezat opt persoane. 2M 22.1
Pe 2 mai, ne-am întâlnit cu o comunitate mare, la casa de rugăciune din Monterey. Soțul meu a vorbit cu claritate și cu putere despre parabola oii pierdute. Cuvântul rostit a fost o mare binecuvântare pentru cei prezenți. Erau unele persoane care se înstrăinaseră și plecaseră din biserică și nu exista niciun spirit de a lucra pentru a le veni în ajutor. De fapt, poziția aspră, rigidă și insensibilă a unora din biserică părea astfel calculată, încât să le împiedice întoarcerea, în caz că ele ar fi fost dispuse să facă acest lucru. Subiectul a atins inimile tuturor și toți au manifestat dorința de a se îndrepta. În prima zi a săptămânii, am vorbit de trei ori în Allegan, în fața unor comunități bune. Pe 9 mai, aveam programat să ne întâlnim cu membrii din Battle Creek, dar am simțit că lucrarea noastră din Monterey de-abia începuse și, de aceea, am hotărât să ne întoarcem în Monterey și să lucrăm cu comunitatea de acolo încă o săptămână. Lucrarea aceasta bună a continuat, depășindu-ne așteptările. Casa de adunare a fost plină și nu am mai fost niciodată martori la o asemenea lucrare în Monterey, într-un timp atât de scurt. În prima zi a săptămânii, cincizeci de persoane au ieșit în față pentru rugăciune. Frații au simțit o preocupare profundă pentru oile pierdute, și-au mărturisit răceala și indiferența și au luat o poziție bună. Frații G. T. Lay și S. Rummery au dat mărturii bune și au fost primiți cu bucurie de frații lor. Paisprezece au fost botezați, unul dintre ei fiind un bărbat de vârstă mijlocie, care se împotrivise adevărului. Lucrarea a continuat cu solemnitate, cu mărturisiri, cu lacrimi multe, care i-au impresionat pe toți. Astfel s-au încheiat lucrările dificile și obositoare ale anului conferinței. Și tot simțeam că lucrarea bună din Monterey încă nu era terminată. Am făcut planul să ne întoarcem și să petrecem câteva săptămâni în districtul Allegan. 2M 22.2
Conferința care tocmai a trecut a fost un timp de profund interes. Eforturile soțului meu au fost foarte mari, pe durata numeroaselor ei sesiuni, și el are nevoie de odihnă. Lucrarea noastră din anul trecut este privită favorabil de biserica noastră și, la conferință, frații au manifestat față de noi simpatie, o grijă plină de afecțiune și bunăvoință. Alături de ei, ne-am bucurat de o mare libertate și am plecat având un sentiment de încredere și de iubire reciprocă. 2M 23.1