În timp ce își trăia viața în ținuturi pustii, Ioan Botezătorul era învățat de Dumnezeu. El studia revelația lui Dumnezeu în natură. Fiind călăuzit de Duhul Sfânt, el cerceta sulurile profetice. Domnul Hristos a fost subiectul studiului și al meditației lui, zi și noapte, până când mintea, inima și sufletul lui au fost umplute de viziunea glorioasă a venirii Sale. SEv 54.3
El L-a văzut pe Împărat în toată frumusețea Sa și s-a pierdut din vedere pe sine. Ioan Botezătorul a văzut maiestatea sfințeniei și și-a dat seama că el este un om nevrednic și lipsit de putere. Dar solia pe care trebuia să o proclame era solia lui Dumnezeu. El urma să reziste prin puterea și neprihănirea lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul a fost pregătit să îndeplinească lucrarea de sol al Cerului, fără să fie intimidat de oameni, pentru că privirile lui fuseseră ațintite spre Cel Divin. El a putut să stea fără teamă în prezența monarhilor pământești, deoarece se închinase tremurând înaintea Împăratului împăraților. SEv 54.4
Ioan și-a proclamat solia fără argumente complicate și fără teorii subtile. Vocea lui s-a auzit în pustie, surprinzătoare și serioasă, totuși plină de speranță, spunând: “Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape”. (Matei 3, 2.) Această solie i-a impresionat pe oameni cu o putere nouă și neobișnuită, stârnind interesul întregii națiuni. Mulțimile au venit în pustie. SEv 54.5
Țăranii neînvățați și pescarii din împrejurimi, soldații romani din subordinea lui Irod, căpitanii cu săbiile la brâu, pregătiți să reprime orice manifestare care ar fi semănat cu o răscoală, avarii colectori de taxe din gheretele lor și preoții, membri ai Sinedriului, îmbrăcați în filacteriile lor, toți îl ascultau pe Ioan ca fermecați, chiar și fariseii și saducheii, batjocoritorii insensibili și reci, toți plecau cu zâmbetul înghețat pe buze și cu inima străpunsă de simțământul vinovăției pentru păcatele lor. Irod a ascultat solia chiar din palatul lui și, deși era un conducător mândru și împietrit de păcate, a tremurat la auzul chemării la pocăință. SEv 55.1
În veacul acesta, când ne aflăm chiar înainte de cea de-a doua venire a Domnului Hristos pe norii cerului, trebuie să se îndeplinească o lucrare asemănătoare lucrării lui Ioan Botezătorul. Dumnezeu cheamă oameni capabili, care vor pregăti un popor pentru a sta în picioare în ziua cea mare a Domnului. Solia care a precedat lucrarea publică a Domnului Hristos a fost: Vameși și păcătoși, pocăiți-vă! Farisei și saduchei, “pocăiți-vă, căci Împărăția cerului este aproape!” Ca un popor care crede în apropiata revenire a Domnului Hristos, noi avem de vestit o solie: “Pregătește-te să-L întâlnești pe Dumnezeul tău”. (Amos 4, 12.) SEv 55.2
Solia noastră trebuie să fie tot așa de directă ca solia lui Ioan. El i-a mustrat pe regi pentru nelegiuirea lor. El nu a ezitat să proclame Cuvântul lui Dumnezeu, fără a ține cont de faptul că viața lui era în pericol. Lucrarea noastră în acest veac trebuie îndeplinită cu aceeași credincioșie. SEv 55.3
Pentru a vesti o astfel de solie așa cum a vestit-o Ioan, trebuie să avem o experiență spirituală asemenea lui. În viața noastră trebuie să aibă loc aceeași lucrare. Să-L vedem pe Dumnezeu și, privindu-L, să ne pierdem din vedere pe noi înșine. SEv 55.4
Ioan a avut o fire cu greșelile și slăbiciunile comune tuturor oamenilor, dar atingerea iubirii divine l-a schimbat. După ce Domnul Hristos și-a început lucrarea, ucenicii lui Ioan au venit la el, plângându-se că toți oamenii Îl urmează pe noul Învățător. Atunci, Ioan a arătat cât de clar înțelegea el relația lui cu Mesia și câtă bucurie simțea întâmpinându-L pe Cel căruia Îi pregătise calea. SEv 55.5
“Omul nu poate primi”, a spus el, “decât ce-i este dat din cer. Voi înșivă îmi sunteți martori că am zis: ‘Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui. Cine are mireasă, este mire, dar prietenul mirelui, care stă și-l ascultă, se bucură foarte mult când aude glasul mirelui: și această bucurie, care este a mea, este deplină’.” (Ioan 3, 27-30.) SEv 56.1
Privind la Mântuitorul, prin credință, Ioan s-a ridicat la înălțimea renunțării de sine. El nu a căutat să-i atragă pe oameni, ci să înalțe gândurile lor tot mai sus, până la Mielul lui Dumnezeu. El însuși a fost doar un glas, un strigăt în pustie. Acum acceptase cu bucurie tăcerea și retragerea în anonimat, pentru ca ochii tuturor să poată fi întorși spre Lumina vieții. SEv 56.2
Cei loiali chemării lor ca soli ai lui Dumnezeu nu vor căuta propria onoare. Iubirea de sine va fi înghițită de dragostea pentru Hristos. Ei vor recunoaște că lucrarea lor este să proclame, asemenea lui Ioan Botezătorul: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”. (Ioan 1, 29.) SEv 56.3
Sufletul profetului, golit de sine, a fost umplut de lumina divină. Prin cuvintele sale, care erau aproape un corespondent al cuvintelor lui Hristos Însuși, Ioan a mărturisit spre slava Mântuitorului: “Cel ce vine din cer”, a spus el, “este mai presus de toți, cel ce este de pe pământ, este pământesc vorbește ca de pe pământ. Cel ce vine din cer este mai presus de toți”. “Căci Acela pe care L-a trimis Dumnezeu vorbește cuvintele lui Dumnezeu”. (Ioan 3, 31.34.) SEv 56.4
Aceasta este slava lui Hristos, pe care o împărtășesc toți urmașii Săi. Mântuitorul a putut să spună: “Nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis”. (Ioan 5, 30.) Iar Ioan a declarat: “Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură”. Tot așa este și în privința urmașilor lui Hristos. Noi putem primi lumina cerului numai când suntem dispuși să fim goliți de sine. Putem înțelege caracterul lui Dumnezeu și putem să-L acceptăm pe Domnul Hristos prin credință numai dacă suntem de acord să aducem fiecare gând în supunere față de Hristos. și tuturor celor care fac așa, Duhul Sfânt le este dat fără măsură. În Hristos “locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveți totul deplin în El”. (Coloseni 2, 9.10.) SEv 57.1
*****
Ioan nu a trăit o viață inactivă, caracterizată de o tristețe ascetică sau de izolare egoistă. Din când în când, el mergea printre oameni și era în permanență un observator atent al lucrurilor care se petreceau în lume. Din refugiul lui liniștit, Ioan privea desfășurarea evenimentelor. Cu o înțelegere luminată de Duhul Divin, el studia caracterul oamenilor, ca să poată înțelege modul în care trebuia să le vestească solia cerului, așa încât să ajungă la inima lor. Ioan Botezătorul a avut un simțământ de responsabilitate față de misiunea lui. Prin meditație și rugăciune, în singurătate, el a căutat să-și pregătească sufletul pentru lucrarea vieții sale. SEv 57.2