„Dumnezeu, care a zis: «Să lumineze lumina din întuneric», ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos” (2 Corinteni 4,6).SAa 142.1

Înainte de cădere, mintea primilor noștri părinți nu era încețoșată de niciun nor care să întunece înțelegerea lor clară cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Ei s-au conformat pe deplin voinței lui Dumnezeu. O lumină frumoasă, o lumină de la Dumnezeu îi acoperea ca un veșmânt. Domnul vizita perechea sfântă și îi învăța pe cei doi despre lucrările mâinilor Sale. Natura era manualul lor. În Grădina Eden, existența lui Dumnezeu era demonstrată prin lucrurile din natură care îi înconjurau. Fiecare pom din grădină le vorbea. Însușirile [în engl. — lucrurile] nevăzute ale lui Dumnezeu și chiar puterea Sa veșnică și dumnezeirea Sa erau văzute cu claritate și erau înțelese prin lucrurile create.SAa 142.2

Deși este adevărat că Dumnezeu putea fi văzut în natură, faptul acesta nu favorizează afirmația că, după cădere, Adam și urmașii lui au descoperit în lumea naturii o cunoaștere desăvârșită a lui Dumnezeu. Natura a putut să-i transmită omului lecțiile ei, când omul s-a aflat în stare de nevinovăție, dar păcatul a adus [291] degenerarea asupra naturii și s-a interpus între natură și Dumnezeul naturii. Dacă nu ar fi fost niciodată neascultători de Creatorul lor și dacă ar fi rămas pe calea unei corectitudini desăvârșite, Adam și Eva ar fi putut să-L cunoască și să-L înțeleagă pe Dumnezeu. Totuși, când au ascultat vocea ispititorului și au păcătuit împotriva lui Dumnezeu, lumina veșmintelor nevinovăției cerești s-a îndepărtat de la ei și, fără veșmintele nevinovăției, ei au atras în jurul lor veșmintele întunecate ale necunoașterii lui Dumnezeu. Lumina limpede și desăvârșită care îi înconjurase până atunci luminase toate lucrurile de care se apropiau, dar, când au fost lipsiți de lumina aceea cerească, urmașii lui Adam nu au mai putut să vadă caracterul lui Dumnezeu în lucrurile create de El.SAa 142.3

Lucrurile pe care le vedem astăzi în natură ne oferă doar o înțelegere vagă a frumuseții și slavei Edenului, și totuși lumea naturii proclamă cu o voce inconfundabilă slava lui Dumnezeu. În lucrurile naturii, așa degradate cum sunt de plaga păcatului, rămâne multă frumusețe. Cel Atotputernic, mare în bunătatea, mila și dragostea Sa, a creat pământul și, chiar în starea lui degradată, acesta păstrează adevăruri cu privire la Marele Maestru plin de iscusință. În cartea deschisă a naturii — în florile frumoase și parfumate, colorate variat și delicat — Dumnezeu ne oferă o expresie inconfundabilă a dragostei Sale. După nelegiuirea lui Adam, Dumnezeu ar fi putut să nimicească fiecare boboc și fiecare floare sau ar fi putut să îndepărteze parfumul lor, care este așa de plăcut pentru simțuri. În pământul degradat și pârjolit de blestem, în mărăcini, scaieți, spini și neghină putem să vedem legea condamnării, dar în culoarea delicată și în parfumul florilor putem să vedem că Dumnezeu continuă să ne iubească și că harul Său nu este retras întru totul de pe pământ.SAa 142.4

Natura este plină de învățături spirituale pentru omenire. Florile mor numai pentru a răsări iarăși la o nouă viață și, prin faptul acesta, suntem învățați despre înviere. Toți cei care Îl iubesc pe Dumnezeu vor înflori din nou în Edenul ceresc. Totuși, natura nu poate să ne învețe îndeajuns despre dragostea cea mare și uimitoare a lui Dumnezeu. Ca urmare, după cădere, natura nu a fost singurul învățător al omului. Pentru ca lumea să nu rămână [292] în întuneric, în noaptea spirituală veșnică, Dumnezeul naturii a venit la noi prin Isus Hristos. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume ca să ni-L descopere pe Tatăl. El a fost „adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume” (Ioan 1,9). Noi trebuie să privim „lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos” (2 Corinteni 4,6).SAa 142.5

În persoana singurului Său Fiu, Dumnezeul cerurilor S-a coborât până acolo încât a luat natura noastră omenească. La întrebarea lui Toma, Domnul Isus a zis: „«Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut și pe Tatăl Meu. Și de acum încolo Îl veți cunoaște; și L-ați și văzut.» «Doamne”, i-a zis Filip, «arată-ne pe Tatăl și ne este de ajuns.» Isus i-a zis: «De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: Arată-ne pe Tatăl? Nu crezi că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuiește în Mine, El face aceste lucrări ale Lui. Credeți-Mă că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine; credeți cel puțin pentru lucrările acestea»” (Ioan 14,6-11).SAa 142.6

Lecția cea mai grea și mai umilitoare pe care omul trebuie să o învețe este lecția cu privire la starea lui de neputință atunci când depinde de înțelepciunea omenească și cu privire la totala nereușită a eforturilor lui de a înțelege corect natura. Păcatul i-a întunecat mintea, iar omul nu poate să interpreteze singur natura, fără să o așeze mai presus de Dumnezeu. El nu poate să-L vadă în natură pe Dumnezeu, nici pe Isus Hristos, pe care L-a trimis El. Omul se află în aceeași poziție în care au fost atenienii care au ridicat altare pentru a-i aduce închinare naturii. Pavel a stat în picioare în mijlocul Areopagului și le-a prezentat oamenilor din Atena maiestatea viului Dumnezeu în contrast cu închinarea lor idolatră. „Bărbați atenieni!” a zis el. „În toate privințele vă găsesc foarte religioși. Căci, pe când străbăteam cetatea voastră și mă uitam de aproape la lucrurile la care vă închinați voi, am descoperit chiar și un altar pe care este scris: «Unui Dumnezeu necunoscut!” Ei bine, ceea ce voi cinstiți fără să cunoașteți, aceea vă vestesc eu. Dumnezeu, care a făcut [293] lumea și tot ce este în ea, este Domnul cerului și al pământului și nu locuiește în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omenești, ca și când ar avea trebuință de ceva, El, care dă tuturor viața, suflarea și toate lucrurile. El a făcut ca toți oamenii, ieșiți dintr-unul singur, să locuiască pe toată fața pământului; le-a așezat anumite vremi și a pus anumite hotare locuinței lor, ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viața, mișcarea și ființa, după cum au zis și unii din poeții voștri: «Suntem din neamul Lui...» Astfel dar, fiindcă suntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului, sau pietrei cioplite cu meșteșugirea și iscusința omului” (Fapte 17,22-29).SAa 143.1

Împotrivirea hotărâtă față de ispită

Natura nu este Dumnezeu