Venise timpul ca Domnul Hristos să Se înalţe la tronul Tatălui Său. Ca un biruitor divin, El era gata să Se întoarcă în curţile cereşti cu trofeele biruinţei. Înainte de moartea Sa, El Îi spusese Tatălui Său: „Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4). După înviere, a mai zăbovit un timp pe pământ, pentru ca ucenicii să se poată obişnui cu El în trupul Său înviat şi proslăvit. Acum era gata să-Şi ia rămas-bun. Dovedise că este un Mântuitor viu. Ucenicii nu trebuiau să mai vorbească despre El ca fiind în mormânt. Puteau să se gândească la El ca la o Persoană proslăvită înaintea universului ceresc.DCN 152.1

Ca loc pentru înălţarea Sa, Isus alese acel colţişor de atâtea ori sfinţit de prezenţa Sa, pe când locuia printre oameni. Nici Muntele Sion, locul cetăţii lui David, nici Muntele Moria, locul unde se găsea templul, nu aveau să fie onoraţi în felul acesta. În locurile acelea, Domnul Hristos fusese batjocorit şi lepădat. Acolo, valurile milei, deşi veneau printr-o tot mai crescândă revărsare a dragostei, au fost respinse de inimi tari ca stânca. Din locurile acelea, Domnul Hristos, istovit şi împovărat, plecase să găsească odihnă pe Muntele Măslinilor. Sfânta Şechina, înainte de a se îndepărta de cel dintâi templu, se oprise pe muntele din răsărit, ca şi cum i-ar fi părut rău să părăsească cetatea aleasă. Tot aşa Domnul Hristos S-a oprit la Măsliniş, privind la Ierusalim cu inima plină de dor. Dumbrăvile şi vâlcelele muntelui fuseseră sfinţite de rugăciunile şi de lacrimile Lui. Văile lui răsunaseră de strigătele de biruinţă ale mulţimii care-L proclama împărat. Pe coastele lui, de cealaltă parte, găsise un adăpost în casa lui Lazăr din Betania. În Grădina Ghetsimani, situată la poalele muntelui, El Se rugase şi cunoscuse agonia singur. De pe muntele acesta urma să Se înalţe la cer. Şi tot pe vârful acestuia se vor odihni picioarele Sale când va veni din nou. El va sta pe Măsliniş nu ca un om al durerilor, ci ca un Împărat plin de slavă şi biruitor, în timp ce strigătele de Aleluia ale evreilor se vor contopi cu osanalele neamurilor, iar glasurile celor răscumpăraţi, întocmai ca o oaste numeroasă, vor face să răsune puternic aclamaţia: „Încoronaţi-L ca Domn al tuturor.”DCN 152.2

Şi acum, împreună cu cei unsprezece ucenici, Isus înainta către munte. Pe când treceau prin poarta Ierusalimului, multe priviri mirate se îndreptau către mica grupă, condusă de Acela pe care, cu câteva săptămâni mai înainte, conducătorii Îl condamnaseră şi-L crucificaseră. Ucenicii nu ştiau că aceasta avea să fie ultima lor întâlnire cu Învăţătorul. Isus a petrecut timpul vorbind cu ei, repetând învăţăturile Sale de altădată. Pe când se apropiau de Ghetsimani, El S-a oprit ca ei să-şi poată aminti învăţăturile pe care li le dăduse în noaptea marelui Său chin sufletesc. Şi-a îndreptat din nou atenţia către viţa prin care ilustrase legătura dintre biserica Sa, El şi Tatăl Său; a repetat adevărurile pe care li le explicase mai înainte. Totul în jurul Său amintea de iubirea Sa nerăsplătită. Chiar şi ucenicii, care erau atât de scumpi inimii Sale, Îi reproşaseră şi Îl părăsiseră în ceasul umilinţei Sale.DCN 153.1

Hristos locuise în lume treizeci şi trei de ani; El suferise dispreţul, insultele şi batjocura ei; fusese respins şi răstignit. Acum, când era gata să Se înalţe la tronul slavei Sale, în timp ce privea din nou la nerecunoştinţa oamenilor pe care venise să-i salveze, nu cumva le va retrage simpatia şi iubirea Sa? Nu cumva afecţiunea Sa va fi concentrată asupra acelui loc unde El este preţuit şi unde îngeri nevinovaţi aşteaptă să facă ceea ce le spune? Nu! Făgăduinţa Sa pentru cei iubiţi, pe care-i lasă pe pământ, este: „Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).DCN 153.2

Ajungând la Muntele Măslinilor, Isus i-a conduse pe drum, dincolo de vârful muntelui, până în apropiere de Betania. Aici S-a oprit, iar ucenicii s-au adunat în jurul Său. Raze de lumină păreau că pornesc de la faţa Sa, pe când privea la ei plin de iubire. Nu i-a certat pentru greşelile şi căderile lor; ultimele cuvinte rostite de Domnul au fost cuvinte de cea mai dulce duioşie. Cu mâinile întinse pentru binecuvântare ca şi cum îi asigura de grija Sa protectoare, El Se înălţa încet din mijlocul lor, atras către cer de o putere mai mare decât orice atracţie pământească. Pe când Se ridica spre cer, ucenicii, înmărmuriţi, urmăreau cu ochii încordaţi să poată prinde şi cele din urmă raze de la Domnul lor, care Se înălţa. Un nor de slavă L-a ascuns de privirea lor, şi când carul de nor al îngerilor L-a primit, au ajuns până la ei cuvintele: „Şi iată că Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului.” În acelaşi timp, au ajuns la ei undele celei mai dulci şi mai vesele melodii cântate de corul îngerilor.DCN 153.3

În timp ce ucenicii priveau încă spre cer, li s-au adresat nişte glasuri plăcute, asemenea celei mai frumoase muzici. S-au întors şi au văzut doi îngeri în chip de oameni, care le-au vorbit, zicându-le: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.” Îngerii aceştia erau din ceata care aşteptase într-un nor strălucitor să-L însoţească pe Isus către casa Lui cerească. Fiind cei mai de frunte din ceata îngerilor, ei erau cei doi care veniseră la mormântul lui Hristos, la învierea Sa, şi care fuseseră cu El în tot cursul vieţii Sale pe pământ. Cu dorinţă arzătoare, tot cerul aşteptase să se termine şederea Sa într-o lume pervertită de blestemul păcatului. Venise timpul ca universul ceresc să-Şi primească Împăratul. Oare cei doi îngeri nu doreau şi ei să fie în mulţimea celor care Îl salutau pe Isus? Dar, din simpatie şi iubire pentru aceia pe care El îi părăsise, au mai zăbovit ca să-i mângâie. „Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea?” (Evrei 1:14).DCN 154.1

Hristos Se înălţase la cer având chip de om. Ucenicii văzuseră norul care-L primise. Acelaşi Isus care umblase, vorbise şi Se rugase cu ei, care frânsese pâinea împreună cu ei, care fusese cu ei în bărcile lor pe lac şi care în ziua aceea Se ostenise urcând împreună cu ei Măslinişul, acelaşi Isus mergea acum să stea pe tron cu Tatăl Său. Şi îngerii i-au asigurat că Cel pe care ei L-au văzut mergând la cer va reveni tot aşa cum S-a înălţat. El va veni „pe nori şi orice ochi Îl va vedea” (Apocalipsa 1:7). „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.” (1 Tesaloniceni 4:16). „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale” (Matei 25:31). În felul acesta, se va împlini chiar făgăduinţa dată de Domnul ucenicilor Săi: „Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:3). De aceea, ucenicii se puteau bucura pe deplin în nădejdea revenirii Domnului lor.DCN 154.2

Când ucenicii s-au întors la Ierusalim, oamenii îi priveau cu sur-prindere. După judecarea şi răstignirea lui Hristos, se crezuse că ei vor arăta şi abătuţi şi ruşinaţi. Vrăjmaşii lor se aşteptau să vadă pe feţele lor o expresie de întristare şi de înfrângere. Dar, în loc de aceasta, erau numai veselie şi biruinţă. Feţele lor străluceau de o fericire care nu era de natură pământească. Ei nu se tânguiau pentru speranţe spulberate, ci erau plini de laudă şi de recunoştinţă pentru Dumnezeu. Cu bucurie, ei relatau minunea învierii lui Hristos şi înălţarea Sa la cer, iar mărturia lor era primită de mulţi. Ucenicii nu mai aveau nicio îndoială cu privire la viitor. Ei ştiau că Isus este în cer şi că El continuă să-i iubească. Ştiau că au un prieten la tronul lui Dumnezeu şi erau nerăbdători să-I prezinte Tatălui cererile lor în Numele lui Isus. În temere sfântă, şi-au plecat capetele în rugăciune, repetând asigurarea: „Orice veţi cere de la Tatăl în Numele Meu vă va da. Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu: cereţi şi veţi căpăta, pentru ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 16:23,24). Ei au înălţat mâna credinţei mai sus şi tot mai sus, cu argumentul puternic: „Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!” (Romani 8:34). Iar ziua Cincizecimii le-a adus plinătatea bucuriei prin prezenţa Mângâietorului, exact aşa cum făgăduise Hristos. Tot cerul aştepta să-L salute pe Mântuitorul în curţile cereşti. Pe când Se înălţa, El era în frunte, urmat de mulţimea captivilor eliberaţi la învierea Lui. Oastea cerească lua parte la cortegiul acela plin de veselie cu strigăte şi aclamaţii de laudă şi cu cântări cereşti. Când s-au apropiat de cetatea lui Dumnezeu, îngerii care alcătuiau escorta au strigat: „Porţi, ridicaţi-vă capetele, ridicaţi-vă, porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei!” Plini de voie bună, îngerii păzitori au răspuns: „Cine este acest Împărat al slavei?”DCN 155.1

Ei spun cuvintele acestea nu pentru că n-ar şti cine este El, ci pentru că doresc să audă răspunsul solemnei preamăriri: „Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel viteaz în lupte.” „Porţi, ridicaţi-vă capetele, ridicaţi-le, porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei!” Din nou se aude întrebarea: „Cine este acest Împărat al slavei?”, deoarece îngerii niciodată nu obosesc auzind cum Numele Său este înălţat. Îngerii însoţitori dau răspunsul: „Domnul oştirilor: El este Împăratul slavei!” (Psalmii 24:7-10).DCN 155.2

Atunci, porţile cetăţii lui Dumnezeu se deschid larg, iar mulţimea îngerească intră pe porţi într-o revărsare de armonii încântătoare. Iată tronul, iar în jurul lui, curcubeul făgăduinţei! Iată heruvimii şi serafimii! Conducătorii oştirilor îngereşti, fiii lui Dumnezeu, reprezentanţii lumilor necăzute, toţi sunt adunaţi. Sfatul ceresc, înaintea căruia Lucifer Îi acuzase pe Dumnezeu şi pe Fiul Său, reprezentanţii acelor ţinuturi neatinse de păcat asupra cărora Satana gândise să-şi întindă domnia, toţi sunt de faţă pentru a-L saluta pe Răscumpărătorul. Ei doresc cu ardoare să sărbătorească biruinţa Sa şi să-L proslăvească pe Împăratul lor.DCN 156.1

Dar El le face semn să se dea înapoi. Nu încă. El nu poate să primească acum coroana slavei şi haina împărătească. Merge înaintea Tatălui Său. Îşi arată fruntea rănită, coasta străpunsă, picioarele vătămate; Îşi înalţă mâinile, care poartă urmele cuielor. Arată semnele biruinţei Sale; înfăţişează înaintea lui Dumnezeu snopul de legănat, pe aceia înviaţi împreună cu El ca reprezentanţi ai acelei mulţimi de oameni care vor învia din morminte la a doua Sa venire. El Se apropie de Tatăl, care Se bucură pentru fiecare păcătos pocăit, chiar şi pentru unul singur. Înainte de a se fi aşezat temeliile pământului, Tatăl şi Fiul Se uniseră într-un legământ pentru răscumpărarea omului, dacă avea să fie biruit de Satana. Ei Îşi strânseseră mâinile într-un solemn legământ că Hristos Se va face garant pentru neamul omenesc. Legământul acesta a fost împlinit de Domnul Hristos. Atunci când pe cruce a strigat „S-a sfârşit”, El I S-a adresat Tatălui. Înţelegerea fusese adusă la îndeplinire. Acum, El spune: Tată, s-a sfârşit. Am împlinit voia Ta, o, Dumnezeul Meu! Am săvârşit lucrarea de răscumpărare. Dacă dreptatea Ta este satisfăcută, „vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu” (Ioan 19:30; 17:24).DCN 156.2

Glasul lui Dumnezeu se aude rostind că dreptatea este împlinită. Satana este înfrânt. Cei ai lui Hristos de pe pământ, care trudesc şi se luptă, sunt „primiţi în Preaiubitul Lui” (Efeseni 1:6). Înaintea îngerilor din cer şi a reprezentanţilor lumilor necăzute, ei sunt declaraţi îndreptăţiţi. Unde este El, acolo va fi şi biserica Sa. „Bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, dreptatea şi pacea se sărută” (Psalmii 85:10). Braţele Tatălui cuprind pe Fiul Său şi se dă porunca: „Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!” (Evrei 1:6). Cu o bucurie de nedescris, cârmuitorii, stăpânirile şi puterile recunosc supremaţia Domnului vieţii. Oastea îngerilor I se închină, în timp ce strigătul de bucurie umple curţile cereşti. „Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda” (Apocalipsa 5:12). Cântările de biruinţă se unesc cu sunetele harfelor îngereşti până când pare că însuşi cerul se revarsă de bucurie şi laudă. Iubirea a biruit. Cel pierdut a fost găsit. Cerul răsună de glasuri care proclamă cu tărie:„A Celui ce sade pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!” (Apocalipsa 5:13).DCN 156.3

De la scena aceea de bucurie cerească, ne vine pe pământ ecoul minunatelor cuvinte ale lui Hristos: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). Familia din cer şi familia de pe pământ sunt una. Domnul nostru S-a înălţat pentru noi şi tot pentru noi trăieşte.„De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7:25).DCN 157.1

„A Înviat Domnul”