Capitolul 31—O anecdotă instructivă

Majorităţii tinerilor le place să-şi etaleze îmbrăcămintea. Inele,broşe şi alte lucruri inutile sunt la mare căutare printre ei. Am cunoscut o fată care cheltuia salariul pe o lună întreagă pentru un singur articol de felul acesta şi un tânăr care a intrat în datorii ca să-şi cumpere un baston, în timp ce de-abia avea cu ce să se îmbrace ca să arate respectabil. Povestirea următoare, al cărei personaj principal este un negustor prosper, ne va arăta cum privesc oamenii înţelepţi astfel de lucruri. El spune:PPC 190.1

„Aveam şaptesprezece ani când am părăsit umila prăvălie de ţară unde slujisem timp de trei ani şi am venit la Boston, să-mi caut un loc de muncă. Nerăbdător, desigur, să fac cea mai bună impresie, am cheltuit timp şi bani pentru a-mi alcătui o garderobă; iar când aceasta a fost completată, m-am privit în oglindă şi nu mică mi-a fost satisfacţia, uitându-mă îndelung şi aprobator la inelul care îmi împodobea degetul cel mic şi la bastonul - foarte frumos - pe care îl cumpărasem special pentru acea ocazie. Experienţa primei zile nu a fost deloc încurajatoare. Am cutreierat toate străzile, şi pe o parte, şi pe cealaltă, dar fără succes. În cele din urmă, am început să cred că toţi vânzătorii îmi cunoşteau situaţia de cum deschideam uşa şi clipeau cu subînţeles când îmi vedeau stânjeneala, în timp ce ieşeam. Dar natura m-a înzestrat cu multă perseverenţă, astfel că în ziua următoare am luat-o de la început. Spre amiază, am intrat într-un magazin unde un domn în vârstă stătea de vorbă cu o doamnă, chiar lângă uşă. Am aşteptat până când doamna a plecat şi atunci mi-am făcut cunoscut scopul vizitei.PPC 190.2

- Nu, domnule, a fost răspunsul, dat într-o manieră rece şi cate-gorică. Probabil că faţa mea exprima descurajarea pe care începusem s-o simt, pentru că omul a adăugat pe un ton mai blând:PPC 191.1

- Eşti în stare să pricepi o aluzie?PPC 191.2

- Nu ştiu, am răspuns, înroşindu-mă.PPC 191.3

- Ceea ce vreau să-ţi spun, mi-a şoptit privindu-mă în faţă şi zâmbind de stânjeneala mea, este că, dacă aş vrea un vânzător, nu aş angaja un tânăr care vine să caute de lucru purtând pe deget un inel strălucitor şi răsucind de zor un baston.PPC 191.4

Pentru o clipă, mândria mea jignită s-a luptat împotriva unei ju-decăţi de bun-simţ; dar judecata a biruit şi am răspuns cu o voce destul de nesigură:PPC 191.5

- Vă sunt foarte îndatorat, după care am bătut grăbit în retragere.PPC 191.6

Îndată ce am ştiut că nu mă mai poate vedea, am strecurat uşor inelul în buzunar şi am alergat cât am putut de repede la gara Worcester, unde mi-am lăsat bastonul la şeful biroului de bagaje „până când am să trimit după el”. Din câte ştiu, este şi acum acolo. În orice caz, nu am trimis niciodată după el. În după-amiaza aceea, am obţinut o slujbă la compania al cărei partener sunt acum. Cât de mult îmi prejudiciase nefericita mea eleganţă perspectivele în ziua precedentă nu voi şti niciodată; dar, de atunci, nu m-am gândit niciodată la bătrânul domn şi la francheţea cu care mă tratase fără să mă simt, aşa cum îi spusesem şi atunci, «foarte îndatorat” faţă de el.” PPC 191.7