Capitolul 47—Fiecare inimă îşi are durerea ei

Fiecare inimă îşi are durerea ei.PPC 278.1

Pe buzele care rostiseră această declaraţie puteai citi un zâmbet trist, iar ochii celei care vorbise erau plini de lacrimi, ca şi cum inima se răzvrătise puţin şi îşi revărsase preaplinul, în timp ce un suspin i se strecură din piept, eliberat ca dintr-o strânsoare. În lumina focului ce ardea în şemineu, stătea o femeie cu chip nobil şi blând, în timp ce, la picioarele ei, pe o pernă moale, era aşezată o fată, cu faţa ascunsă în palme şi suspinând cu amărăciune.PPC 278.2

- Nu te mai gândi atât de mult la lucrul acesta, Maggie. Totul lu-crează spre bine. Acum ţi se pare ciudat şi întunecat, dar va veni timpul când vei vedea că aşa a fost mai bine.PPC 278.3

În tot acest timp, mângâia uşor buclele aurii care cădeau peste fruntea înfierbântată. În cele din urmă, capul s-a ridicat şi o faţă frumoasă a privit în sus, udă şi umflată de plâns.PPC 278.4

- Nu înţeleg cum de puteţi spune aşa ceva. Nu va veni niciodată un timp când să văd că totul a fost spre bine.PPC 278.5

Şi faţa cea tânără se ascunse din nou, iar lacrimile începură să se prelingă, asemenea stropilor de ploaie, printre degetele mici şi albe. Când şi când, ele încetau să mai curgă şi capul înconjurat de bucle se aşeza, cu un suspin lung şi obosit, pe genunchii pe care se odihnise şi mai înainte. Orele trecură, astfel, în tăcere, în timp ce focul din şemineu lumina camera în nuanţe de roşu şi galben, scăldând, pentru o vreme, în strălucirea lui, chipurile celor două tinere, pentru ca, apoi, să pâlpâie şi să se stingă, asemenea speranţelor pe care le nutriseră ele cândva.PPC 278.6

Maggie Harlan avea motive să plângă. Mama ei murise cu şase ani în urmă - chiar atunci când copilul sensibil şi inteligent care era simţea mai mult nevoia de un sfătuitor blând şi iubitor, care să-i călăuzească paşii. Fratele ei mai mare absolvise şcoala şi, cu sănătatea şubrezită, plecase în Cuba să petreacă iarna acolo. Nu se mai întorsese niciodată, astfel că lui Maggie nu-i mai rămăsese decât tatăl ei, de care să se agaţe. Domnul Harlan aproape îşi idolatriza fiica, dar era invalid şi simţea că biata copilă avea nevoie şi de o altă influenţă, pe lângă cea a lui, pentru a-şi modela un caracter care deja îşi manifesta trăsăturile puternice, care puteau fi dezvoltate spre bine sau spre rău.PPC 279.1

Luându-şi rămas-bun de la vechiul lor cămin, s-au mutat într-un sat liniştit, unde funcţiona de multă vreme un seminar de fete; acolo, Maggie a mers la şcoală, fiind sfătuită, îndrumată şi ajutată de doamna Champlan, directoarea şcolii şi, totodată, mamă a două fete, lucru care, probabil, o determinase să manifeste mai multă afecţiune faţă de fata aceasta fără mamă, care nu se dovedea doar un copil plăcut şi ascultător, ci şi o elevă strălucită.PPC 279.2

Doamna Champlan angajase mai multe profesoare şi cu una dintre acestea era Maggie acum. Domnişoara Levick se afla acolo doar de şase luni. Nu era una dintre acele personalităţi care strălucesc de la prima întâlnire, impresionându-te, dar avea o drăgălăşenie discretă şi modestă, care nu se putea să nu câştige simpatia şi afecţiunea acelora care ajungeau să o cunoască. Învăţase multe lecţii în şcoala vieţii; necazurile şi greutăţile îi fuseseră dascăli şi, chiar dacă îi aduseseră mult întuneric în suflet, din ele învăţase răbdarea, astfel că buzele şi ochii ei dădeau mărturie despre frumuseţea unei păci lăuntrice pe care nicio furtună nu o putea tulbura.PPC 279.3

Maggie Harlan nu ştia nimic despre trecutul ei; venise la Dalton ca o străină. Bine educată, muziciană talentată şi vorbind fluent mai multe limbi străine, doamna Champlan fusese bucuroasă să o angajeze, iar pentru Maggie se dovedise cea mai devotată prietenă.PPC 280.1

Sănătatea domnului Harlan se deteriorase încet, dar sigur, după moartea soţiei, dar prietenii erau obişnuiţi cu faţa lui palidă şi cu figura-i răvăşită, astfel că nu şi-au dat seama cât de repede i se apropiau paşii de mormânt. Vesel şi plin de speranţă, el vorbea rareori despre infirmităţile lui trupeşti.PPC 280.2

Cu trei luni în urmă, plecase de-acasă pentru a participa la o întâlnire de afaceri într-un oraş îndepărtat, în parte şi cu speranţa că acea călătorie avea să-i fie de folos. Imediat ce a ajuns la locul destinaţiei, a suferit o severă hemoragie şi a murit în câteva ore. Doar străinii au fost lângă el, doar ei i-au împlinit ultimele nevoi şi dorinţe şi tot ei i-au trimis acasă, familiei, vestea nenorocirii care căzuse peste ei.PPC 280.3

A fost o lovitură teribilă pentru Maggie; cu atât mai teribilă, cu cât venise pe neaşteptate. Timp de câteva zile a căzut într-o stare de apatie, de amorţeală, până când s-au sfârşit funeraliile şi s-a trezit singură, fără niciun alt prieten decât domnişoara Levick.PPC 280.4

Lucrurile erau nesigure în legătură cu averea domnului Harlan. Fusese întotdeauna considerat un om bogat, trăise în lux şi cu generozitate şi se bucurase de tot ceea ce puteau oferi banii. Dar Maggie îşi amintea că îi vorbea adesea cu îngrijorare despre viitor, astfel că a aşteptat cu presimţiri sumbre investigarea situaţiei afacerilor tatălui ei. Şi totul s-a dovedit a fi aşa cum se temuse. După ce au fost achitate datoriile, nu au mai rămas prea mulţi bani, astfel că frumosul palat în care locuiseră a trebuit să fie ipotecat. S-a hotărât ca Maggie să meargă la doamna Champlan, să absolve la încheierea trimestrului şi apoi să devină profesoară acolo.PPC 280.5

Aceasta era cea din urmă noapte petrecută în vechiul şi dragul ei cămin. Toată ziua se ţinuse tare, purtându-şi cu mult curaj povara, dar acum se lăsase doborâtă de ea.PPC 280.6

Este o lecţie greu de învăţat, draga mea, dar unele inimi au învăţat-o deja şi, după ce agonia suferinţei a trecut, L-au binecuvântat pe Dumnezeu pentru ea. Mai devreme sau mai târziu, necazul vine peste toţi şi aduce în sufletul fiecăruia fie răbdare, fie disperare. Totul depinde de felul în care îl primesc.PPC 280.7

- Poate că dumneavoastră aveţi puterea de a alege, spuse Maggie, dar eu nu o am. Dumneavoastră nu vă este prea greu să fiţi răbdătoare; este în firea dumneavoastră, şi apoi nici nu puteţi avea vreun motiv atât de serios pentru a fi mâhnită şi îndurerată.PPC 281.1

La auzirea acestor cuvinte, rostite printre lacrimi de sărmana copilă, domnişoara Livick a simţit cum i se strânge inima de durere şi şi-a repetat în gând o preţioasă făgăduinţă.PPC 281.2

Au stat acolo ceasuri de-a rândul; soarele apusese şi amurgul violet coborâse ca un văl peste lumea de afară; gândurile lui Maggie erau cufundate în amintirile unui trecut frumos, care îi fusese răpit pentru totdeauna, cutremurându-se înaintea unui viitor care părea atât de gol şi de lipsit de bucurie şi a agoniei insuportabile pe care suferinţa prezentă o trezise în toată intensitatea ei, simţea că strălucitoarea cupă a bucuriei îi fusese luată de la buze chiar în clipa când se pregătea să-i soarbă dulceaţa, iar inima îi rămăsese plină de amărăciune şi de disperare.PPC 281.3

Cuvintele domnişoarei Levick o iritau, în loc să o liniştească, şi nu-şi putea alunga simţământul că nu primea din partea ei atâta simpatie pe cât ar fi fost îndreptăţită să aştepte.PPC 281.4

Profesoara a simţit toate acestea şi, gândindu-se la cuvintele lui Maggie, lacrimile au început să-i curgă nestăvilite.PPC 281.5

- Tu nu ai motive chiar atât de întemeiate ca să fii copleşită de mâhnire.PPC 281.6

În trecutul ei exista o lecţie pe care inima o îndemna să o dezvăluie, ca să slujească de învăţătură tinerei întristate, şi, cu toate că o speria gândul acesta, se hotărî să-şi ducă misiunea la îndeplinire.PPC 281.7

- Maggie, a început ea în şoaptă. Eu nu am niciun cămin. Sunt momente când drumul care îmi stă înainte mă înspăimântă. Cândva am fost şi eu ocrotită de mâini iubitoare, dar, rând pe rând, toate şi-au desprins îmbrăţişarea din jurul meu şi s-au spulberat în ţărână, iar eu am rămas singură. Nu mă plâng de aceasta, cu toate că au fost clipe când inima mea a spus: „Atotputernicul S-a purtat mult prea aspru cu mine”. Şi dacă mă vei asculta, îţi voi spune cum o inimă mai impulsivă şi mai pătimaşă decât a ta a fost adusă să se odihnească liniştită în mâinile Aceluia care lucrează, în toate lucrurile, spre bine.PPC 281.8

M-am născut în Noua Anglie şi, în peisajul acela sălbatic şi pitoresc, am crescut învăţând să iubesc natura nu calm şi liniştit, ci cu toată înflăcărarea; eram fascinată de zbuciumul naturii, de jocul vântului, de fulger şi de tunet. Când eram mică, una dintre cele mai mari bucurii ale mele era să stau afară în timpul furtunii; era în ea ceva ce se asemăna atât de mult cu firea mea năvalnică. Nu-mi plăcea nimic din ceea ce era blând şi liniştit. Mama mea era o femeie bună la suflet, dar atât de iubitoare de lume, încât se lăsase luată de vârtejul societăţii, astfel că nu putea petrece prea mult timp cu copilul ei. Avea grijă să fiu bine hrănită, bine îmbrăcată şi bine educată şi considera că, prin aceasta, datoria ei era împlinită. Îmi amintesc cât de drăguţă era - cu boneta şi cu gulerul ei atât de elegante -, iar când îmi puneam mâinile în jurul gâtului ei şi îi spuneam cât de frumoasă era, mă îndepărta repede de teamă să nu îi deranjez ţinuta.PPC 282.1

Tatăl meu era un om mândru şi vesel, care îndrăgea firea mea sălbatică şi nestăpânită; nu era niciun pericol să-l deranjez sau să-l supăr, în rarele ocazii când ne jucam împreună, în clipele lui libere. Îmi iubeam foarte mult tatăl şi oamenii spuneau că aveam asupra lui mai multă influenţă decât oricine altcineva. Fiind bogat şi deţinând o poziţie socială înaltă, casa noastră era un loc de întâlnire pentru toţi. Englez prin naştere, tatăl meu era obişnuit să-şi ştie pivniţa plină de vinuri şi, treptat-treptat, a ajuns să o frecventeze tot mai des.PPC 282.2

Când aveam cam doisprezece ani, mama mea a murit şi, după patru ani petrecuţi în şcoală, m-am întors acasă şi l-am găsit pe tatăl meu foarte schimbat. Uneori era întunecat şi morocănos zile de-a rândul, ţinând întreaga casă într-o atmosferă de teamă şi de disconfort, prin capriciile lui neaşteptate şi prin pretenţiile lui nejustificate. Apoi, toate acestea treceau şi el părea să fie din nou ca de obicei. Astfel de crize au devenit din ce în ce mai frecvente şi, în cele din urmă, au ajuns să fie starea lui obişnuită, iar absenţa lui de-acasă, care, la început, mă întrista foarte mult, a ajuns să fie privită ca o mare uşurare.PPC 282.3

Au trecut, astfel, mai multe luni şi, într-un sfârşit, am ajuns să îmi dau şi eu seama de ceea ce ceilalţi ştiau de multă vreme: că tatăl meu se îmbăta adesea şi pierdea constant la jocurile de noroc. O, Maggie, nu-ţi pot spune prin ce suferinţă îngrozitoare am trecut atunci. Am părăsit societatea celorlalţi şi m-am închis în casă, hotărâtă, dacă era cu putinţă, să-l salvez. Eu aveam o oarecare influenţă asupra lui, dar cum aş fi putut să-l abordez - cum aş fi putut să-i spun că ştiam ce locuri frecventa şi în ce companie se complăcea?PPC 283.1

Atunci s-a produs schimbarea. M-a cuprins indignarea pentru că adusese toată acea nenorocire asupra mea - sărăcia şi ruşinea care simţeam că aveau să urmeze. Apoi, într-un moment de duioşie, l-am dojenit şi l-am rugat, implorându-l cu lacrimi să se lase de obiceiurile lui dăunătoare, de dragul meu, de dragul lui, de dragul mamei mele moarte. Când am vorbit cu el, a plâns şi mi-a spus că nu poate să se rupă de viciile lui. Era ceva care îl atrăgea continuu către casa de jocuri de noroc. Ştia că aceasta îl conducea la ruină, dar trebuia să se ducă, mi-a spus, în timp ce pe obraji i se rostogoleau lacrimi fierbinţi şi amare. Încetul cu încetul, fiecare lucru pe care-l aveam în proprietate a fost vândut şi ne-am trezit faţă în faţă cu sărăcia.PPC 283.2

În cele din urmă, constituţia lui, şubrezită de vicii, a cedat sub povara permanentei stări de tensiune, astfel că tatăl meu s-a văzut obligat să nu mai iasă în escapadele lui obişnuite, ci să se retragă în casă şi, nu rareori, în pat. Remuşcările au pus stăpânire pe el şi, uneori, suferinţa îi era îngrozitoare. Cu toate acestea, nu mi-am pierdut răbdarea şi nici nu l-am abandonat, pentru că dragostea pe care i-o purtam făcea parte din fiinţa mea şi, deşi uneori un potop de amărăciune îmi năpădea sufletul când îl vedeam ruinat, neajutorat şi torturat de suferinţa minţii şi a trupului, căutam să-l mângâi şi să-l consolez.PPC 283.3

Timp de doi ani a zăcut ca o epavă jalnică din ceea ce fusese cândva, iar apoi a murit, nădăjduiesc pocăit, lăsându-mă singură şi cu totul săracă.PPC 283.4

Aveam rude în Baltimore, despre care se spunea că erau bogate, astfel că, timp de câteva săptămâni, am sperat în bunătatea lor. Dar, vreme îndelungată, scrisorile mele nu au primit niciun răspuns. Apoi a venit unul, în care era exprimată toată compasiunea pentru pierderea pe care o suferisem şi speranţa că eram bine, fără să spună însă vreun cuvânt despre viitor sau să manifeste chiar şi cea mai slabă preocupare sau îngrijorare pentru ceea ce s-ar fi putut alege de mine. Amare au fost lacrimile pe care le-am vărsat atunci, dar ele m-au trezit la realitate. Am hotărât să nu mă mai bizui pe nimeni altcineva decât pe mine însămi. Tatăl meu fusese un om cult, studios, şi eu fusesem educată după sistemul său. Nu era nimic superficial, iar nivelul meu de lectură, atât în ceea ce privea literatura engleză, cât şi pe cea clasică, depăşea cu mult cerinţele prevăzute pentru doamne. Am moştenit, de asemenea, un talent muzical care a fost cultivat cu grijă, astfel că eram pregătită pentru a preda orice disciplină de învăţământ care mi s-ar fi cerut. Prin bunăvoinţa medicului nostru de familie, am obţinut o slujbă la un seminar aflat nu departe de casa mea, ca profesoară de muzică. Suferinţa profundă, care mă marcase, şi tinereţea mea au stârnit simpatia şi bunătatea multora; dar am respins orice propunere şi mi-am dus viaţa în totală izolare, aproape la fel de singură ca şi când aş fi trăit într-un pustiu. Mi-am propus să am o purtare amabilă şi politicoasă faţă de toţi, dar nu i-am făcut nimănui confidenţe şi mi-am ascuns cu grijă orice emoţie. Deprinzându-mă să fiu mulţumită cu cărţile şi cu muzica mea, învăţând limbă străină după limbă străină - nu pentru că aş fi fost atât de pasionată de studiu, ci pentru că acesta mă ajuta să uit - simţeam că nu voi mai putea fi niciodată cea care fusesem înainte. Cea mai mare consolare a mea, atunci când nu studiam, era să cânt la instrument. Aici, cu elevele mele, petreceam oră după oră, desfătându-mă nu doar cu muzica scrisă, ci şi improvizând după cum doream. Aceste bucăţi muzicale îmi plăceau cel mai mult, pentru că în ele îmi puteam revărsa toată durerea, toată suferinţa, tot strigătul sfâşietor al disperării.PPC 284.1

Cât a durat starea aceasta de lucruri, n-aş putea spune; dar Tatăl meu ceresc, Cel împotriva căruia inima mea, fără să-şi dea seama, se răzvrătise atât de amarnic, a binevoit să-Şi arate îndurarea faţă de mine şi, în disperarea şi în durerea mea de moarte, mi-a trimis un dar preţios. M-ai întrebat adesea, Maggie, în legătură cu această miniatură, şi domnişoara Levick îşi desprinse o brăţară de pe mână.PPC 284.2

Era gravată de mâna unui artist priceput şi conţinea imaginea chipului unui bărbat nobil, aflat la prima tinereţe.PPC 285.1

A fost soţul meu, nobilul şi generosul meu soţ, adăugă ea, lipindu-şi buzele de copia mută şi rece.PPC 285.2

Harris Levick era intern la acelaşi internat la care eram şi eu, dar multă vreme am fost cu totul străini unul faţă de celălalt. La început, i-a fost milă de mine şi, fără să se lase descurajat de maniera în care îi erau primite avansurile, a perseverat până când inima mea a cedat şi am învăţat, mai întâi, să privesc la el ca la un prieten, ca la un frate, şi de-abia apoi să-l iubesc cu tot devotamentul unei persoane a cărei iubire nu fusese revărsată decât asupra unui singur destinatar. Am revenit în societate pentru că aşa a dorit el şi soarele a strălucit din nou în sufletul şi în viaţa mea.PPC 285.3

Lunile au trecut; ne-am căsătorit şi mi-am părăsit slujba de la seminar pentru a mă îngriji de un cămin simplu şi modest mobilat, pentru că Harris nu era bogat; dar, vai, ce paradis a fost acest cămin pentru mine! Aveam cărţi, flori şi muzică. Aveam inimi tinere, pline de iubire unul pentru celălalt şi de speranţe pentru viitor şi, în numai un an, un an scurt, am uitat toată amărăciunea trecutului, iar atunci când inelul iubirii noastre a fost împodobit cu un dulce mărgăritar, am simţit că Dumnezeu era bun cu mine şi am fost recunoscătoare pentru binecuvântările Sale. Patru ani de o rară fericire au trecut peste mine, iar atunci când Dumnezeu S-a atins de comorile mele am descoperit că inima mea era la fel de mândră şi de înverşunată ca întotdeauna.PPC 285.4

Harris era avocat - unul foarte talentat şi cu o experienţă mereu crescândă. Pentru un tânăr, se spunea că excelează şi toţi îi prevedeau un viitor strălucit. De câte ori nu am vorbit despre casa pe care aveam să ne-o cumpărăm peste câţiva ani, plănuind cum să-i aranjăm grădina şi cum să o împodobim şi gândindu-ne la ea aproape cu satisfacţie, fără să ne imaginăm câtuşi de puţin că planurile noastre ar fi putut fi tulburate de vreo schimbare. Cu toate acestea, Harris încheia adeseori aceste clipe de visare prin cuvintele: „Dacă vrea Dumnezeu” şi, stând de partea lui fără să doresc nimic altceva decât dragostea lui, răspundeam şi eu: „Dacă vrea Dumnazeu”. Da, era uşor să spui: „Facă-se voia Ta” atunci când aceasta îmi aducea doar ceea ce-mi doream.PPC 285.5

Eram căsătoriţi de patru ani. Willie, copilaşul meu preţios, avea trei ani şi era bucuria căminului nostru, cea mai scumpă comoară a noastră. A apărut un caz special pe agendă. Soţul meu avea nevoie de tot talentul şi de toată priceperea lui, pe lângă faptul că era necesar să se întâlnească personal cu câteva persoane care aveau legătură cu cazul şi de care depindea, în mare parte, rezolvarea lui. Pentru aceasta, trebuia să facă o călătorie până la Chicago. Cât de bine îmi amintesc dimineaţa în care a plecat; frumos şi prezentabil cum era, nu mi-am putut abţine lacrimile. Era adevărat, în comparaţie cu altele, era o călătorie scurtă, dar nu-mi puteam împiedica suspinele.PPC 286.1

- Voi fi plecat doar o săptămână, draga mea, şi va trece repede. Bucură-te, îl ai pe Willie, strălucitor ca o rază de soare, şi, dacă îmi va fi cu putinţă, vă voi scrie în fiecare zi.PPC 286.2

Deşi încercam, nu mă puteam opri din plâns.PPC 286.3

- Hei, Allie, dacă aş fi ştiut că îţi va fi atât de greu, n-aş fi plecat.PPC 286.4

- Ştiu că este o prostie din partea mea, Harris, dar am simţământul că n-am să te mai văd niciodată, şi am început să plâng în hohote.PPC 286.5

- Dumnezeu să-mi păzească şi să-mi binecuvânteze comorile, a mai spus Harris.PPC 286.6

L-am sărutat din nou şi din nou, cu disperare, şi apoi am văzut uşa închizându-se în urma lui.PPC 286.7

Au trecut două zile până când am primit veşti de la el. Era bine, afacerile îi prosperau şi avea să fie acasă la timpul plănuit, iar mie îmi părea rău că fusesem atât de nechibzuită şi de fricoasă. Vremea era frumoasă şi el avea nevoie de o schimbare. Ar fi putut avea o excursie de-a dreptul plăcută, dacă eu nu aş fi fost atât de copilăroasă. I-am povestit lui Willie despre toată frica mea prostească şi i-am promis să nu mai fiu niciodată atât de slabă. Ştiam că soţul meu nu era niciodată mai fericit decât atunci când era acasă. Era ambiţios în profesia lui, un om de afaceri întreprinzător; era nevoie să călătorească adesea, iar plecarea lui nu avea să mai fie niciodată umbrită de presimţirile mele. Aşa am hotărât. Punându-şi mânuţele grăsuţe în jurul gâtului meu, Willie mi-a spus:PPC 286.8

- Mami a mea bună şi dlăguţă, să nu mai plângi când pleacă tati.PPC 287.1

Săptămâna aproape trecuse; Harris urma să-şi încheie afacerile şi a doua zi dimineaţă să plece spre casă. Cum îmi fremăta inima când, la căderea serii, m-am îmbrăcat cu grijă şi l-am îmbrăcat şi pe Willie cu costumaşul care îi plăcea cel mai mult tatălui său! Apoi, aşezându-mă pe scaunul-balansoar şi luându-l pe Willie în poală, l-am legănat şi i-am spus poveşti, până când am auzit şuieratul locomotivei.PPC 287.2

Mica pendulă franţuzească de deasupra şemineului a bătut ora nouă. A mai trecut o clipă şi am auzit zgomotul vagoanelor, în timp ce sirena a anunţat oprirea în gară şi Willie a sărit din braţele mele strigând:PPC 287.3

- A venit tati, a venit tati!PPC 287.4

- Nu încă, dragul meu, şi l-am îndemnat să mai aştepte puţin, cu răbdare.PPC 287.5

Trecuse mult de ora lui obişnuită de culcare, dar ochii lui nu fuseseră niciodată mai strălucitori decât atunci. Era o ocazie neobişnuită şi putea să doarmă mai târziu a doua zi dimineaţă. A mai trecut o oră, care mie mi s-a părut un veac. Din nou şi din nou am sărit la uşă să ascult. Apoi am auzit o trăsură la poartă şi paşi grăbindu-se pe aleea pietruită.PPC 287.6

„Sunt mai mulţi, soţul meu are însoţitori, de aceea a întârziat.” L-am luat pe Willie de mânuţă şi am deschis uşa. Pe trepte stăteau patru bărbaţi, dar soţul meu nu era printre ei. M-am tras înapoi speriată şi aş fi căzut, cu siguranţă, dacă nu aş fi fost susţinută, cu grijă, de unul dintre ei.PPC 287.7

- Spuneţi-mi, pot să suport. Soţul meu este mort.PPC 287.8

Nu aveam nevoie de cuvinte. Ştiam. Dar atunci când mi-au spus despre accident, despre teribila coliziune, despre îngrozitoarea moarte a atâtor oameni şi, printre ei, a soţului meu, am simţit că fericirea mi se strecurase printre degete, că pentru mine nu mai exista nimic bun. Durerea îmi era prea amară, ochii îmi erau uscaţi şi simţeam cum creierul stă să mi se aprindă. De ce îl luase Dumnezeu doar pe el şi nu şi pe mine? Mi-am strâns copilul lângă inimă. Şi, dacă m-am rugat vreodată fierbinte pentru ceva, m-am rugat atunci ca să fi murit amândoi.PPC 287.9

Ne-am gândit că ar fi o mângâiere pentru dumneavoastră să vă puteţi vedea soţul. Corpul lui va fi adus aici în curând.PPC 288.1

Şi bărbatul acela plin de omenie a început să facă pregătirile pentru a-l primi. M-am aşezat mecanic pe un scaun şi, în tot acest timp, mi-am strâns copilul la piept cerând să fiu şi eu luată dintr-o viaţă atât de nenorocită cum avea să fie a mea, fără prezenţa soţului meu.PPC 288.2

Uşa s-a deschis şi o targă purtată de patru oameni a fost aşezată în mijlocul camerei. Ei s-au ocupat de toate şi, cu delicateţea acelora care cunosc ce înseamnă durerea, s-au retras şi m-au lăsat singură cu mortul meu.PPC 288.3

Soţul meu zăcea acolo, îmbrăcat exact aşa cum plecase la Chicago - cu faţa calmă şi senină, în timp ce sângele încă se prelingea dintr-o rană de la tâmplă, iar pieptul îi era zdrobit şi plin de sânge. Totuşi nu-mi venea să cred că era adevărat, în timp ce Willie îl implora din toate puterile pe tati să se trezească. Bietul copil! Nu era în stare să înţeleagă toată nenorocirea care căzuse peste el; nu ştia ce înseamnă să creşti fără tată.PPC 288.4

Zilele au trecut. Mi-au luat mortul şi l-au înmormântat. Cum aveam să trăiesc fără el? Vai! Dacă aş fi învăţat bine lecţia aceasta, poate că aş fi fost cruţată de o alta. De-abia trecuseră trei luni când în sat a izbucnit scarlatina şi Willie s-a îmbolnăvit şi a murit.PPC 288.5

Paharul meu era plin, valurile amărăciunii s-au rostogolit peste mine; eram gata să-L blestem pe Dumnezeul care fusese atât de crud cu mine şi nu există cuvinte care să poată descrie întunericul care, asemenea umbrei morţii, mi-a cuprins atunci sufletul. N-am plâns şi nici nu m-am rugat. Mă gândeam la Dumnezeu doar ca la un duşman a cărui mână apăsa neobosit peste mine şi toate puterile minţii şi ale corpului păreau blocate de o împietrită disperare. Mi-am urmat copilaşul până la mormânt, dar ca una care nici nu vedeam şi nici nu auzeam nimic. M-am întors singură acasă, meditând în tăcere la teribila soartă de care avusesem parte.PPC 288.6

Zilele toamnei îşi etalau frumuseţea pretutindeni în jurul meu, dar n-aveam ochi să o văd şi nici urechi să prind bucuria care plutea în văzduh. A venit şi Crăciunul, o dimineaţă minunată şi strălucitoare de iarnă, iar eu m-am aşezat la fereastră să privesc trecătorii. Pentru mine nu existau prieteni, nu exista bucuria Crăciunului! De ce soarta era atât de nemiloasă cu mine? În timp ce stăteam la fereastră şi inima răspundea cu amărăciune la fiecare dangăt de clopot, a trecut pastorul nostru: un om bun şi cu o inimă plină de compasiune; s-a înclinat politicos şi apoi a intrat.PPC 289.1

- Nu ieşiţi în dimineaţa aceasta, doamnă Levick?PPC 289.2

- Nu, domnule. Nu am niciun motiv de bucurie, pentru că fiecare strop din cupa vieţii mele s-a transformat în amărăciune.PPC 289.3

Nu mi-a răspuns imediat, dar, luându-mi mâinile într-ale lui şi privindu-mă în ochi cu toată sinceritatea, a spus:PPC 289.4

- Aproape fiecare casă a fost lovită. Şi noi i-am pierdut pe doi dintre copilaşii noştri dragi.PPC 289.5

Apoi a ieşit şi şi-a continuat drumul spre biserică, iar după câteva clipe am auzit sunetele pline de armonie ale orgii şi vocile oamenilor. Fiecare notă ajungea direct la urechea mea, pentru că uşa se deschidea şi se închidea continuu.PPC 289.6

„Oh!”, m-am gândit, „ei pot să cânte, ei pot să serbeze Crăciunul; ei au pierdut doar copii, eu am pierdut totul!”PPC 289.7

Când slujba s-a încheiat, m-am uitat din nou pe geam, să-i văd pe oameni întorcându-se spre casele lor. Inima mi-a tresărit când am văzut că nu mai puţin de jumătate din comunitate purta la mână semnul de doliu. Era o văduvă cu copiii ei rămaşi fără tată; bătrâni slăbiţi şi neputincioşi, lipsiţi de braţele puternice ale copiilor lor, pe care îşi sprijiniseră până atunci povara anilor; copii mici, fără mamă, mergeau cu paşi mici şi şovăielnici pe lângă taţii lor; a trecut şi un cuplu, singuratic, gândindu-se, probabil, cu durere la micuţii care, altădată, îi urmau de obicei la biserică, ţopăind veseli pe lângă ei.PPC 289.8

„Câtă suferinţă şi câtă durere există în această lume!” Mi-am plecat capul pe mâini şi am plâns cu lacrimi fierbinţi - primele lacrimi pe care le vărsam de când îmi luaseră copilaşul din braţe. Chiar atunci a intrat bătrâna doică a băieţelului meu - o inimă de mamă scumpă şi preţioasă; tristeţea întipărită pe chipul meu a impresionat-o.PPC 290.1

El ştie ce este cel mai bine; fiecare inimă îşi are durerea ei, mi-a şoptit şi m-a strâns în braţe, aşa cum obişnuia să-l strângă pe Willie.PPC 290.2

Apoi mi-a vorbit vreme îndelungată despre bunătatea şi despre dragostea lui Dumnezeu, că El ne cunoaşte suferinţele şi îi este milă de noi, că viaţa aceasta nu este totul, că există un viitor şi că nu va mai trece mult până când vom ajunge acasă, la Tatăl ceresc.PPC 290.3

Cumva, cuvintele ei simple au ajuns la inima mea şi, cu toate că am plâns până când am obosit, plânsul mi-a făcut bine şi în noaptea aceea am dormit ca un copil. M-am trezit a doua zi dimineaţa cu un ciudat simţământ de slăbiciune în fiecare mădular şi cu o stare de confuzie şi de tulburare de care în zadar am încercat să mă eliberez. Evenimentele trecute, chiar şi recenta pierdere a copilaşului, mi-au mai apărut o clipă clare înaintea ochilor, pentru ca apoi să se estompeze din ce în ce mai mult şi să treacă în umbră. Am zăcut o vreme cu febră mare, timp în care am fost vegheată şi îngrijită cu duioşie de doamna Bryan şi ajutată de prietene a căror apropiere, de data aceasta, nu am mai respins-o.PPC 290.4

După o lungă perioadă de delir şi de inconştienţă, în cele din urmă mi-am revenit în simţiri şi, timp de câteva zile, am îndurat fără nicio plăcere ceea ce mi se părea a fi o prudenţă inutilă din partea doamnei Bryan, care insista să ţină camera în întuneric. În cele din urmă, n-am mai putut suporta: voiam să văd din nou lumina soarelui şi am insistat ca fereastra să fie deschisă. Biata doamnă Bryan m-a amânat până a doua zi, apoi draperiile au fost trase şi storurile au fost ridicate; am ştiut că a făcut acest lucru pentru că am simţit aerul rece şi proaspăt în obraji. Dar, vai, nu puteam să văd aproape deloc razele soarelui strălucind printre tufele de trandafiri şi clopotniţa albă a bisericii satului; totul era la fel de întunecos şi de şters ca şi mai înainte. Nu camera fusese întunecată, ci ochii mei îşi pierduseră lumina; eram aproape oarbă. Nu aveam să mai văd niciodată lumina soarelui sau florile; aveam să-mi petrec toată viaţa ca o fiinţă neajutorată şi dependentă - o povară şi pentru mine, şi pentru alţii.PPC 290.5

Atunci mi-am amintit de lipsa mea de recunoştinţă, de împietrirea inimii, pentru că îmi fuseseră luaţi idolii, şi am simţit că Domnul era îndreptăţit să mă lovească.PPC 291.1

Zi după zi vedeam tot mai slab luminiţa aceea licărindă, până când, în cele din urmă, a dispărut cu totul.PPC 291.2

Oh, cât de minunat mi se părea acum pământul înverzit! Cum tânjeam să mai văd florile! Cândva nu mă uitam la ele pentru că îmi aminteau de mâinile acelea care atât de adesea le adunau pentru mine. Acum nu-mi doream altceva decât să le mai pot privi, în timp ce cântecul păsărilor îmi umplea sufletul cu o muzică plăcută. Stăteam de ore întregi şi ascultam măcăleandri fredonându-şi cântecele de dragoste în bătrânul ulm din grădină, când, deodată, parcă am avut o revelaţie: „Aceste creaturi înaripate cântă şi se scaldă în căldura soarelui, răspunzând scopului existenţei lor, în timp ce eu, o fiinţă raţională, sunt tristă, mohorâtă şi plină de cârtire. Eu sunt mai importantă, în ochii Lui, decât o pasăre.”PPC 291.3

Gândurile acestea mi-au adus lacrimi în ochi şi m-am trezit înălţând o rugăciune ca să-mi împlinesc şi eu, la fel de plină de bucurie, scopul vieţii mele. Această rugăciune era dorinţa cea mai fierbinte a inimii mele. Nu a trecut mult până când L-am descoperit pe Mântuitorul şi, lăsându-mă în grija Lui, m-am simţit mai fericită în orbirea mea decât atunci când mergeam singură prin lume, cu inima rea şi împietrită.PPC 291.4

Încercarea mea a fost aspră, dar Domnul mi-a adus prieteni în strâmtorare. După trei luni de orbire totală, urmarea îndelungatei încordări nervoase la care mă supusesem, încetul cu încetul mi-am recăpătat vederea. Între timp, făcusem cunoştinţă cu o familie din sud, care a insistat cu atâta bunătate şi amabilitate să merg acasă la ei, încât nu am putut refuza.PPC 291.5

Casa aceasta era situată în suburbiile oraşului New Orleans, unde clima blândă şi parfumul plăcut al livezilor de portocali au contribuit mult la însănătoşirea mea. Dar, vai: nenorocirea, războiul şi pustiirea aveau să o şteargă de pe faţa pământului. Ce am simţit, nu pot spune; nici cum am ajuns în tabără şi apoi la spital. Orele lungi, de veghere, care nu cunoşteau nicio grabă în saloanele parcă interminabile, teribila suferinţă a bărbaţilor curajoşi, care fuseseră răpuşi în timp ce luptau pentru Uniune, şi eu, slujind nevoilor lor, ajutându-i cu răbdare să-şi îndure chinul, legându-le rănile şi, mai presus de toate, îndreptându-le privirea către Acela a cărui dragoste nepreţuită Îl determinase să facă pentru ei nespus mai mult decât făcuseră ei pentru alţii - aşa triste cum erau toate, au reprezentat, pentru mine, calea spre vindecare; am uitat de propriile dureri şi nu m-am mai gândit la tristeţea pe care o îngropasem în suflet. Mă simţeam recunoscătoare pentru toate binecuvântările pe care le primisem şi mă încredeam tot mai mult în grija Lui protectoare, privind înainte, către viitor, nu orbeşte sau cu o disperare mută, ci cu speranţa unei reîntâlniri fericite, în viaţa de dincolo. În dreptul meu pot spune: „Este bine că am fost încercată prin suferinţă”. Simt o încredere neclintită în bunătatea şi în îndurarea care ştiu că nu mă vor lăsa şi nici nu mă vor părăsi.PPC 292.1

Limbile ceasornicului treceau încet de miezul nopţii. Flăcările din şemineu se stinseseră şi în locul lor rămăseseră doar tăciuni scânteind roşiatici de sub cenuşă, întocmai aşa cum speranţa trăieşte şi străluceşte cu o căldură puternică sub toată cenuşa mocnindă a disperării.PPC 292.2

Maggie s-a ridicat de pe scaunul ei şi şi-a îmbrăţişat profesoara cu toată duioşia.PPC 292.3

- Îl rog pe Dumnezeu să mă înveţe şi pe mine minunata lecţie pe care aţi învăţat-o dumneavoastră. Îmi pare atât de rău că am spus că dumneavoastră nu puteţi avea vreun motiv atât de serios pentru a fi mâhnită şi îndurerată cum sunt eu. Dar de ce vi se spune domnişoara Levick?PPC 292.4

- Întrebarea ta este cât se poate de îndreptăţită. A fost, pur şi sim-plu, o greşeală din partea doamnei Champlan şi eu nu am avut, la vremea aceea, suficientă energie pentru a o corecta. După aceea am simţit că era mai bine să las lucrurile aşa, decât să fiu nevoită să răs-pund la întrebările care mi-ar fi fost puse.PPC 292.5

După câteva ceasuri aveau să plece fiecare la locul ei, iar îngerii aveau să vegheze asupra amândurora.PPC 293.1