Capitolul 2—Decizia cea bună

Era la începutul vacanţei când domnul Davis, un prieten al tatălui meu, a venit să ne viziteze şi i-a rugat pe părinţii mei să mă lase să merg acasă la el. Eram foarte încântat la gândul că voi călători undeva în afara orăşelului în care locuiam. Călătoria a fost plăcută şi foarte interesantă pentru mine, iar atunci când am ajuns la casa domnului Davis totul părea să mă asigure că voi petrece un timp excelent acolo. Fred Davis, un băiat cam de vârsta mea, m-a luat prietenos de mână şi în curând am început să mă simt în acea familie ca şi când am fi fost prieteni de când lumea. „O să fie o vacanţă pe cinste”, mi-am spus de câteva ori în sinea mea, în cursul acelei seri, în timp ce jucam jocuri, spuneam glume, râdeam şi pălăvrăgeam cu o veselie nestăvilită.PPC 22.1

În cele din urmă, doamna Davis ne-a spus că este timpul să mergem la culcare. Atunci, eu am aşteptat momentul rugăciunii de seară, dar în curând mi-am dat seama că aşteptam degeaba, pentru că am fost îndrumaţi, fiecare, în camerele noastre. Cât de ciudat mi s-a părut, pentru că nu mai fusesem niciodată într-o casă în care să nu se ţină altarul familial.PPC 22.2

Vino, mi-a spus Fred, mama mi-a spus că vom dormi împreună. Am mers după el pe scări şi am urcat două rânduri de trepte, până la o cameră micuţă, pe care el o numea „camera mea”. A deschis un sertar şi mi-a arătat o cutie, o barcă, nişte cuţite, un corn pentru praf de puşcă şi toate celelalte comori ale lui şi mi-a povestit o grămadă de lucruri despre ce făceau băieţii de pe-acolo. El s-a dezbrăcat primul şi a sărit în pat. Mie mi-a luat mai mult timp să fac lucrul acesta datorită mulţimii de gânduri care începuseră să-mi umple mintea.PPC 22.3

La plecare, când mama îmi pusese geamantanul în mână, chiar înainte ca trăsura să pornească, îmi şoptise cu blândeţe la ureche:PPC 23.1

- Nu uita, Robert, că eşti creştin!PPC 23.2

Ştiam foarte bine ce vrusese să spună şi acum tocmai ajunsesem într-un moment în care aveam ocazia să ţin cont de cuvintele ei. Acasă fusesem învăţat care sunt îndatoririle unui copil creştin, iar acum, când eram departe de ai mei, nu trebuia să le neglijez; şi una dintre aceste îndatoriri era tocmai rugăciunea de seară. Încă de când eram mic, obişnuiam să îngenunchez şi să-I cer iertare lui Dumnezeu, în Numele lui Isus, recunoscând îndurarea Sa faţă de mine şi rugându-L să mă ocrotească şi să mă binecuvânteze.PPC 23.3

- De ce nu vii la culcare, Robert? a strigat Fred. Ce aştepţi, de ce stai acolo?PPC 23.4

Îmi era teamă şi să mă rog, şi să nu mă rog. Simţeam că nu pot să îngenunchez şi să mă rog de faţă cu Fred. Ce va spune? Oare va râde de mine? Teama de ce avea să spună Fred făcuse din mine un laş; cu toate acestea, simţeam că nu pot să mă aşez în pat fără să mă rog. Dacă aveam nevoie de ocrotirea Tatălui meu ceresc atunci când eram acasă, cu atât mai mult aveam nevoie de ea acum, când eram departe de ai mei. Aş fi vrut ca multe lucruri să fi fost altfel: să fi dormit singur în cameră, sau Fred să fi adormit deja, sau altceva, nici eu nu ştiam prea bine ce anume. Dar Fred nu vroia să adoarmă.PPC 23.5

Probabil că astfel de lupte se dau în sufletul fiecărui copil care pleacă de acasă şi se vede pus în situaţia de a acţiona şi de a lua singur decizii, în împrejurări de care pot depinde soarta şi caracterul lui pentru un timp sau chiar pentru veşnicie. În sufletul meu, lupta a fost crâncenă. În cele din urmă, la strigătul lui Fred, „Hai, băiete, vino la culcare!”, mi-am făcut curaj şi am răspuns:PPC 23.6

- Mai întâi, voi îngenunchea şi mă voi ruga; acesta este obiceiul meu dintotdeauna.PPC 23.7

- Te vei ruga? a întrebat Fred mirat, după care s-a întors cu spatele şi n-a mai spus nimic.PPC 24.1

Purtarea lui m-a făcut să-mi fie ruşine. Îmi fusese atât de teamă de reacţia lui şi acum, când îi făcusem cunoscută dorinţa mea, el făcuse linişte şi se întorsese ca să nu mă mai deranjeze deloc.PPC 24.2

Experienţa aceasta avea să-mi schimbe cursul vieţii. Ea mi-a dat putere pentru cele ce aveau să vină. Sunt convins că decizia „băiatului creştin”, prin harul lui Dumnezeu, m-a transformat într-un adult creştin autentic. Peste ani, aveam să fiu aruncat în mijlocul unor încercări şi ispite care, dacă nu ar fi existat obiceiul nestrămutat al rugăciunii personale, m-ar fi îndepărtat de Dumnezeu şi de adevărata virtute.PPC 24.3

Din cauză că şi-au abandonat apartenenţa lor creştină, atât de mulţi băieţi părăsesc calea cea dreaptă şi, crescând, ajung nişte tineri care aduc dezonoare părinţilor lor, fără speranţă şi fără Dumnezeu în această lume. Fie ca fiecare băiat care are părinţi credincioşi să citească întâmplarea aceasta şi să mediteze asupra ei. Aţi fost învăţaţi cu privire la principiile şi la îndatoririle creştine. Atunci când plecaţi departe de casă, nu le lăsaţi în urmă. Purtaţi-le cu voi şi rămâneţi alături de ele, şi atunci, în slăbiciuni şi în ispite, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi ele vor rămâne alături de voi. Luaţi o poziţie hotărâtă de partea Mântuitorului, de partea Tatălui vostru ceresc, de partea lui Dumnezeu!PPC 24.4