Capitolul 18—Lace ţi-ar folosi?

Hei, Archie Allen, încă nu eşti gata să plecăm la biserică? întrebă tânăra soţie, intrând în eleganta bibliotecă, unde soţul ei citea un volum de poezii.PPC 121.1

Era primul Sabat al Clarei în noul ei cămin. Plecase de puţin timp de sub acoperişul unchiului ei, care o luase acasă la el şi o crescuse de când rămăsese orfană, înconjurând-o cu toată dragostea şi oferindu-i nu doar un adăpost, ci şi un adevărat cămin, îngrijindu-se să nu îi lipsească absolut nimic din ceea ce şi-ar fi putut dori. Un tânăr gentleman, cu câţiva ani mai mare decât ea, îi cucerise inima, astfel că acum se instalase ca stăpână într-o minunată casă din oraş. Cu şase luni în urmă, ea mărturisise public dragostea pentru Mântuitorul ei, dar se afla încă la începutul vieţii religioase. Avea nevoie să fie susţinută şi îndrumată de un creştin devotat şi cu o mai mare experienţă. Va primi ea oare acest ajutor, din partea aceluia care avea să fie tovarăşul ei de viaţă şi protectorul ei de acum înainte? „Căsătoreşte-te doar cu un adevărat credincios”, fusese sfatul pe care tânăra îl primise de la o prietenă mai în vârstă. „Archie nu este profesor de religie”, argumentase Clara în sinea ei, „dar respectă religia, sunt convinsă, şi cine poate spune ce influenţă aş putea exercita asupra lui în viitor?”PPC 121.2

Doar n-ai de gând să mergi astăzi la biserică, pe un frig ca acesta? spuse tânărul, lăsând cartea din mână şi privind-o cu un zâmbet plin de afecţiune.PPC 121.3

- Cine a mai auzit vreodată una ca aceasta - să nu mergi la biserică pentru că este frig afară? Să stai acasă, fără să fii bolnav?PPC 122.1

- Cred că nu mă simt prea bine, Clara. Nu vrei să rămâi acasă şi să ai grijă de mine? Citeşte-mi nişte poezii şi cântă-mi din cântările tale minunate.PPC 122.2

Clara se uită puţin neîncrezătoare la el, apoi îi răspunse:PPC 122.3

- Eşti perfect sănătos, îmi pot da seama după cum zâmbeşti. Cred că este ceva foarte grav să nu mergi la biserică. Vorbesc serios, Archie, chiar nu vrei să mergi cu mine?PPC 122.4

- Dar unde să mergem, soţioara mea dragă?PPC 122.5

- Acolo unde mergi tu de obicei.PPC 122.6

- Obişnuiam să merg la biserica aceea mică, din cărămidă, situată aproape de cea la care merge unchiul tău, şi cred că mi-am făcut cu prisosinţă datoria acolo, astfel încât să pot fi considerat destul de reli-gios pentru tot restul vieţii mele. Nu te întrista aşa, Clara. Voi merge unde vrei tu, ca să-ţi fac plăcere. Ştiu o biserică splendidă, din marmură, chiar pe strada principală. Vom merge acolo, dacă ţii neapărat, cu toate că n-am nicio idee cărei secte îi aparţine. Voi porunci ca trăsura să fie gata în cinci minute! mai spuse el, ieşind din cameră, în timp ce fredona uşor o arie dintr-o operă.PPC 122.7

Era o biserică elegantă şi impunătoare. Lumina strălucitoare care pătrundea prin ferestrele pictate în vitralii multicolore aproape că a ameţit-o pe tânăra fată, obişnuită doar cu umbrele verzi şi line ale micuţei biserici în care crescuse. Tonalităţile grave ale orgii se ros-togoleau prin holul imens, din marmură, pentru ca apoi să izbucnească spre lumină, în acorduri vesele şi pline de ritm, care, pentru urechile neobişnuite, puteau părea ciudate într-o casă de închinare. Dumnezeu i se păruse a fi mult mai aproape în mica biserică de acasă, cuibărită printre colinele verzi. Era înconjurată de pietrele de mormânt îmbrăcate în muşchi moale şi părea să-ţi îndrepte privirea către viaţa de dincolo.PPC 122.8

Când pastorul oficiant s-a ridicat, Clara a remarcat aerul elegant, cuvintele alese şi frazele stilate, care-i ieşeau de pe buze, atunci când a început să citească de pe paginile pe care le avea în faţă. Dar, vai!PPC 122.9

„Un fast atât de rece! O frumuseţe moartă! PPC 123.1

Acolo, sufletul rămâne neîmplinit.”PPC 123.2

În timp ce trăsura se îndrepta spre casă, Clara simţea că sufletul ei nu fusese hrănit, că încă era flămând; dar fuseseră în jurul ei atât de multe lucruri care să atragă privirile cuiva care nu mai petrecuse niciodată un Sabat în oraş! Soţul ei era bucuros că scăpase de „expresiile prozaice ale acelui predicator plictisitor” şi era chiar foarte bine dispus, felicitându-se în gând pentru actul altruist, de-a dreptul filantropic, pe care îl făcuse, acceptând să meargă la biserică în ziua aceea.PPC 123.3

Când au ajuns acasă, au găsit un bileţel, prin care erau invitaţi de un distins prieten al domnului Allen la o plimbare prin parcul cel nou. Trăsura avea să vină să îi ia la ora trei.PPC 123.4

Clara a fost de-a dreptul şocată de o asemenea nesocotire a sfinţeniei Sabatului lui Dumnezeu, astfel că soţul ei a trebuit să se folosească de talentul lui oratoric şi de cele mai subtile sofisme ca să o poată convinge să accepte o asemenea propunere.PPC 123.5

Ştii foarte bine că eu am mers în dimineaţa aceasta la biserică pentru a-ţi face ţie plăcere. Sunt sigur că vei fi şi tu la fel de amabilă, încât să-mi faci plăcerea să accepţi invitaţia prietenului meu. Ştiu că s-ar simţi grav jignit dacă l-am refuza.PPC 123.6

Vai de cei tineri, atunci când se încred în sfătuitori ale căror sfaturi îi îndeamnă la nelegiuire! Deşi cuprinsă de nelinişte şi de presimţiri sumbre, Clara a cedat în cele din urmă şi s-a îmbrăcat pentru o plimbare cu trăsura.PPC 123.7

Doamna de lângă ea era foarte amabilă şi curtenitoare, iar con-versaţia veselă a deviat către diferite subiecte lumeşti, frivole, până când buna dispoziţie generală şi entuziasmul plimbării au făcut-o pe Clara să uite cu totul de sfinţenia acelei zile. Pe drumul de întoarcere, doamna Harvey a insistat ca tânăra pereche să rămână să cineze împreună cu ea şi cu soţul ei, astfel că trăsura s-a oprit în faţa reşedinţei acestora.PPC 123.8

Au petrecut o seară minunată, Clara fiind invitată să interpreteze la pian câteva dintre cântările ei preferate, dar şi să se alăture gazdei sale pentru a cânta împreună, cu vocea, câteva cântece la modă, invitaţie pe care a acceptat-o cu cea mai mare amabilitate şi chiar cu plăcere. Ochii ei negri deveneau din ce în ce mai strălucitori, iar faţa i se îmbujorase uşor, în timp ce simţea privirea mândră şi admiratoare a soţului ei, urmărind-o cu cea mai mare încântare. Dar, dincolo de toată această plăcere, ea avea un ciudat simţământ de tristeţe, provenit din conştienţa faptului că făcuse ceva rău, şi această durere era asemenea unei urme de şarpe printre parfumatele flori ale acelei seri. Când a ajuns din nou acasă, un adevărat potop de regrete şi de mustrări de conştiinţă i-a cuprins inima, astfel că a început să plângă în hohote. Soţul ei a încercat să o mângâie şi să-i alunge tristeţea prin cele mai tandre cuvinte, hotărându-se, în sinea lui, să înlăture pentru totdeauna acea „superstiţie care o făcuse pe sărmana fată să sufere atât de mult”.PPC 123.9

Dar n-ai făcut nimic rău, draga mea, nimic care să te conducă la asemenea reproşuri amare. Nu ai făcut altceva decât să petreci o după-amiază şi o seară plăcută împreună cu nişte prieteni. Trebuia să cinăm undeva; ce importanţă are că am cinat la ei acasă, şi nu la noi? Nu ne este oferită această viaţă pentru a încerca să o trăim cât mai fericiţi cu putinţă şi pentru a-i face şi pe cei din jurul nostru fericiţi? Gândeşte-te numai câtă bucurie ne-au adus, mie şi prietenilor mei, cântările tale minunate! Harvey mi-a spus că a fost cea mai bine interpretată şi cea mai încântătoare muzică pe care a ascultat-o vreodată. Religia trebuie să îi facă pe oameni fericiţi. Din câte îmi pot da seama, religia ta nu te-a făcut deloc fericită astăzi, ceea ce mă face să cred că nu este cea mai potrivită pentru tine. Acum, fii sinceră şi spune, nu ţi-a făcut mai multă plăcere drumul până la biserică şi înapoi, decât predica aceea plictisitoare? Sunt convins că aşa a fost şi de aceea m-am hotărât ca, pe viitor, să fac astfel încât drumul până la biserică să fie tot mai lung.PPC 124.1

Era o oarecare consolare gândul că soţul ei se angaja să meargă cu ea la biserică pe viitor. De aceea, Clara şi-a şters lacrimile şi l-a ascultat recitându-i nişte versuri frumoase, pe care el le alesese special pentru ea, în dimineaţa aceea.PPC 124.2

Puţin câte puţin, piatra destul de instabilă a credinţei ei a fost clin-tită şi tânăra a învăţat foarte repede să considere că adevărata ţintă a vieţii trebuie să fie fericirea, şi nu sfinţenia „fără de care niciun om nu va vedea pe Dumnezeu”. Şi, vai, mulţi dintre aceia care îşi fac prieteni dintre oamenii lumeşti cad în această greşeală, căutând ca, în viaţa lor religioasă, veselia şi bucuria frivolă să fie semnul adevăratei împliniri; şi, pentru că nu reuşesc să o atingă, toate zilele lor sunt pline de mâhnire şi ei privesc cu ochii înlăcrimaţi la aceia pe care îi consideră ca fiind mai favorizaţi de Dumnezeu, pentru că lumina adevăratei bucurii le străluceşte zi de zi pe cărare. Oh, inimă deznădăjduită, nu există nicio fericire adevărată în religia care are drept scop în sine tocmai căutarea acestei fericiri! Sfinţenia trebuie să fie ţinta şi căutarea întregii tale vieţi, altfel bucuria ta va fi asemenea „speranţei făţarnicilor, care durează doar o clipă”. „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt”, este porunca divină.PPC 125.1

Cât de ciudat este că o inimă cu adevărat iubitoare se poate angaja într-o astfel de lucrare, ca cea pe care a început-o acum domnul Allen - lucrarea de a jefui natura omenească, vulnerabilă, de siguranţa întristării pentru păcat şi de a reduce la tăcere glasul mustrător al conştiinţei, lăsând sufletul fără busolă şi fără nicio stea călăuzitoare pe teribila mare a vieţii, care este plină de stânci ascuţite şi de talazuri nimicitoare. Dar aceasta nu este altceva decât ura firească a unei inimi nerenăscute faţă de umila doctrină a crucii şi a mântuirii doar prin Acela care a fost crucificat.PPC 125.2

Clara era pasionată de citit şi soţul ei avea grijă să-i aşeze în cale tot felul de romane fascinante, foarte populare pe atunci, care, prin glumele lor ieftine şi prin aluziile lor sarcastice la adresa „dreptei credinţe”, au făcut-o ca, încetul cu încetul, să privească într-o lumină tot mai defavorabilă credinţa în care fusese crescută. Demodata Biblie era denaturată şi jefuită de adevărata ei însemnătate de către aceşti aşa-zişi reformatori; sau era pur şi simplu ignorată în punctele în care nu putea fi făcută să se potrivească vederilor lor libertine. Adevărata lor părere cu privire la inspiraţia Bibliei, dacă s-ar fi obosit să-şi formeze o părere despre o chestiune atât de puţin importantă, cum o considerau ei, nu putea fi cunoscută de nimeni. În locul adevăratei temelii, care Îl are pe Isus Hristos drept piatra din capul unghiului, în locul adevăratei religii, care propovăduieşte credinţa, umilinţa, lepă-darea de sine, lucrarea plină de râvnă pentru suflete şi toate virtuţile smereniei, ei aleg să deschidă larg uşile unei „biserici încăpătoare”, care să-i facă pe toţi oamenii fraţi şi care să-i înveţe despre demnitatea şi excelenţa naturii umane, oferindu-le tuturor libertatea de a-şi alege orice tren doresc, susţinând că toate îi vor conduce, în cele din urmă, în gara cerească. Ei pretind că, în marea holdă a lumii, neghina este la fel de bună ca şi grâul şi nu vor să se gândească deloc la faptul că va veni o „zi a secerişului”. Dar, vai! Faptul că numesc neghina grâu nu-i va ajuta cu nimic atunci când „Domnul secerişului” va veni şi va da porunca: „Legaţi neghina în snopi şi aruncaţi-o în foc!” Forma în care era îmbrăcată fatala eroare părea deosebit de plăcută şi de minunată, mai ales atunci când soţul ei adăuga la farmecul poeziei şi muzica încântătoare a glasului său. Era, pe atunci, o scriitoare renumită, care părea să posede o putere cu adevărat magică în a zugrăvi orice colţ întunecos şi orice coardă sensibilă a inimii omeneşti. Nicio trăire şi niciun simţământ, oricât de nepătruns ar fi fost, nu părea să-i scape ochiului ei atent. Uneori, existau în volumele ei atacuri îndrăzneţe, care arătau o tărie rareori caracteristică unei mâini de femeie. Toate scrierile ei erau străbătute de un fir de lumină venind chiar din Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă acesta era interpretat prin prisma propriei viziuni. Această scriitoare vorbea mult despre dragostea şi mila lui Dumnezeu, dar faptul că acest Dumnezeu al milei este în acelaşi timp şi un Dumnezeu al dreptăţii, care nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, era trecut cu vederea, ca fiind o doctrină mult prea grea. Această scriitoare susţinea că batjocoritorul uşuratic, cel care dispreţuieşte darul lui Hristos - de dragoste şi de iertare - doar pentru a părea curtenitor şi pentru a se face plăcut prietenilor şi cunoştinţelor, nu va fi lăsat pradă pedepsei care i se cuvine. Dumnezeu este un tată mult prea iubitor ca să-l lase pe un astfel de nemernic „simpatic” să piară. Este ceva „absurd” să concepi că o persoană cu care poţi întreţine o asemenea conversaţie distractivă va fi pierdută pentru veşnicie. Aceste sofisme meşteşugite şi-au făcut lucrarea lor perfidă: sărmana Clara, prinsă în vârtejul modei şi al distracţiei a încetat să mai supună scrierile acestea subtil înşelătoare testului Scripturii, care spune „la lege şi la mărturie”.PPC 125.3

Timpul trecea şi Clara devenea tot mai gânditoare şi mai studioasă. Diferitele lucrări filozofice, pe care soţul ei le admira şi pe care le citea adesea, au devenit şi volumele ei preferate, reprezentând subiectul principal al meditaţiilor şi al discuţiilor lor analitice. Era ceva măreţ în concepţiile vechii filozofii cu privire la viaţă şi la micile tristeţi sau bucurii ale acesteia. Era ceva minunat în speculaţiile lor cu privire la tainele lumii de dincolo. Soţul ei era încântat să îi poată conduce gândirea în fantasticele rătăciri, în timp ce orbecăiau neajutoraţi în căutarea adevărului care ne este atât de clar descoperit. El îşi lăuda soţia pentru gustul rafinat de care dădea dovadă în alegerea unei asemenea hrane intelectuale şi se bucura să descopere că reuşise să câştige afecţiunea unei femei cu adevărat cultivate. Orgoliul ei personal era astfel satisfăcut, iar perseverenţa ei în a cerceta mai adânc lucrările preferate ale soţului ei creştea cu fiecare zi.PPC 127.1

În familia ei, Clara mai avea încă pe cineva asupra căruia să-şi reverse afecţiunea. Un drăgălaş băieţel de trei ani alerga prin casă, înveselind-o cu vorbele lui copilăreşti. Astfel, cu toate cerinţele modei şi ale vieţii mondene, nimic nu o putea face pe Clara să-şi uite îndatoririle de mamă. Din păcate, acestea se ocupau numai de acele lucruri care aveau în vedere binele vremelnic, pentru că flacăra evlaviei şi a devotamentului faţă de Dumnezeu se stinsese cu totul în inima ei împietrită.PPC 127.2

Era o noapte rece de noiembrie, când ploaia se auzea biciuind obloanele închise, în timp ce în camera doamnei Allen era adunat un grup de persoane nespus de îngrijorate. Stăteau în picioare, de o parte şi de cealaltă a unui minunat pătuţ făcut din lemn de trandafir, ale cărui draperii de culoarea cerului fuseseră date la o parte. Acolo, pe pernuţa de un alb imaculat, zăcea copilaşul lor, gemând şi zvârcolindu-se de suferinţă. Faţa lui micuţă şi gâtul păreau de-a dreptul stacojii, în contrast cu pernuţa ca de zăpadă, iar mânuţa lui se mişca fără odihnă dintr-o parte în cealaltă, străduindu-se în zadar să răcorească măcar puţin dogoarea aceea care-l răpusese. Mâna mamei ştergea neobosită fruntea aprinsă de febră şi mânuţele arzânde cu o compresă udă. Servitorii erau în permanentă aşteptare pentru a-i lua locul, dar niciunei alte mâini nu-i era îngăduit să o înlocuiască, în afară de cea a soţului ei. „Crezi că există vreo speranţă, doctore?” era întrebarea pe care ar fi vrut atât de mult să o pună, dar căreia nu îndrăznea să-i dea glas. Ea a venit, în cele din urmă, de pe buzele soţului ei. Răspunsul nu le-a oferit mai mult decât un pai de care să se agaţe:PPC 127.3

- Se află într-o stare foarte critică. Dacă aş fi fost aici imediat ce s-a îmbolnăvit, sunt convins că febra nu ar fi crescut atât de mult. Aproape totul depinde de măsurile pe care le iei la început. Acum nu putem face altceva decât să încercăm să recuperăm, pe cât posibil, ceea ce s-a pierdut în primele ore de boală.PPC 128.1

Însă toate străduinţele şi toată priceperea medicului s-au dovedit inutile. Micuţul a agonizat toată noaptea, iar când zorii dimineţii s-au ivit, a deschis ochii şi a părut că îi recunoaşte din nou pe cei din jurul lui. „Mămico!” a fost primul cuvânt care i-a ieşit de pe buze, aducând un val de bucurie în inimile lor. Era o mare fericire să vadă zâmbetul acela plin de recunoştinţă luminând din nou strălucitorii lui ochi albaştri, şi părinţii şi-au prins, într-o tăcută bucurie, mâna unul celuilalt. Doar bătrânul doctor privea grav şi plin de îngrijorare. Luminiţa aceea pălea cu repeziciune, iar aceasta îi era ultima licărire înainte de moarte.PPC 128.2

- Mămico, te rog ia-l pe Bertie în braţe, spuse micuţul întinzând mânuţele.PPC 128.3

Clara l-a ridicat cu grijă din pătuţ şi l-a strâns în braţe, dorindu-şi să-l poată ocroti şi salva.PPC 128.4

- Noapte bună, tăticule... Este întuneric acum ... Bertie se culcă ...PPC 128.5

Faţa scăldată în lacrimi a mamei s-a plecat peste el şi, când mâna neîndurătoare a morţii l-a cuprins, el s-a prins cu disperare de gâtul acelei fiinţe dragi, ca şi când ar fi căutat un refugiu pentru a scăpa de primejdie.PPC 128.6

Au luat trupuşorul acela mic şi fără viaţă din braţele mamei şi l-au aşezat din nou în pătuţ. Soţul Clarei nu a fost în stare să îi spună nici măcar un cuvânt de mângâiere. El vedea cum bucuria şi mândria existenţei lui, moştenitorul numelui său şi al averii sale, cel de care îşi legase atât de multe speranţe şi planuri, „îi fusese răpit dintr-o lovitură” şi simţea cum sufletul parcă i se prăbuşea înăuntrul lui. Şi-a cuprins capul în mâini şi, fără să îi pese de privirile celorlalţi, bărbatul acela atât de mândru, a izbucnit în plâns, gemând şi suspinând cum nu o mai făcuse niciodată în viaţa lui. Amândoi erau prea şocaţi ca să poată rosti vreun cuvânt de mângâiere. Clara simţea cum inima i se sfâşie şi sângerează în piept. Totuşi nu a putut vărsa nicio lacrimă prin care să îşi poată uşura durerea. Creierul părea că va ceda presiunii aceleia covârşitoare. Unde era, în ceasul acela de întuneric adânc şi disperare, puterea de susţinere a acelei atât de lăudate filozofii?PPC 129.1

Oh, atunci când necazurile şi suferinţele lovesc chiar în cei dragi ai noştri, care sunt „os din oasele noastre şi carne din carnea noastră”, ele ne afectează într-un mod cu totul diferit de cele care se abat asupra vecinilor noştri sau asupra cunoştinţelor. Este uşor să priveşti într-un mod filozofic asupra plăcerii sau chiar asupra nenorocirilor care îi lovesc pe alţii, dar, atunci când vine rândul nostru să suferim, simţim nevoia să ne sprijinim pe ceva sigur şi puternic, pe ceva care să ne susţină în clipa de întuneric şi care să ne aducă pacea, chiar şi atunci când ne aflăm în cuptorul de foc al încercărilor. În timp ce sufletul îi era cuprins de agonia aceea îngrozitoare, Clara a încercat să se roage, dar Dumnezeu părea a fi mult prea departe ca să o poată asculta.PPC 129.2

Nu pot renunţa la el, Archie, a fost strigătul disperat al mamei, în timp ce stăteau pentru ultima oară lângă micuţul lor, înainte de a le fi luat pentru totdeauna.PPC 129.3

„Nu pot renunţa la el!” erau cuvintele pe care le rosteau, cu durere, inimile amândurora. Acolo unde mâna alinătoare şi vindecătoare a Tatălui ceresc nu este recunoscută în vreme de suferinţă şi unde filozofiilor lumeşti li se îngăduie să înrobească spiritul, nu poate exista nicio mângâiere şi nicio resemnare adevărată. În cele din urmă, trupul fără viaţă al micuţului lor a fost depus în ţărână, pen-tru a nu mai fi văzut de ochiul niciunui muritor, până în dimineaţa învierii.PPC 129.4

Timpul, marele vindecător, a mai diminuat durerea aceea violentă, dar Clara nu a mai putut găsi niciodată plăcere în preocupările ei de mai înainte. Hrana pe care o căutase altădată pentru a-şi hrăni sufletul se descoperea acum ca fiind doar praf şi cenuşă. Inima ei era cuprinsă de o tristeţe fără margini, în timp ce rătăcea prin casă căutând lucruri care să-i amintească de copilul pierdut. Zi după zi, obrajii ei, altădată trandafirii, deveneau tot mai palizi, pasul îi era tot mai firav pe scări, iar ochii îşi pierdeau tot mai mult strălucirea, până când, în cele din urmă, ea însăşi a tresărit zărindu-şi în oglindă faţa suptă şi trupul ca o umbră.PPC 130.1

Şi-a căutat din nou Biblia, pe care o neglijase atâta vreme şi a în-ceput să o cerceteze cu disperarea unui om care este gata să se înece şi care caută să se prindă de orice crenguţă care i-ar putea aduce salvarea. Era Biblia mamei ei şi pe marginea filelor învechite de vreme erau însemnări făcute uşor cu creionul, arătând către anumite pasaje deosebit de importante. Cu câtă nerăbdare le citea! Iar atunci când se simţea mult prea obosită, aşeza Biblia în mâna soţului ei şi îl ruga să-i citească el.PPC 130.2

Din păcate, el nu-i putea oferi nicio mângâiere şi niciun sfat în marea ei suferinţă spirituală, ci doar o privea cu compasiune, consi-derând înflăcărarea ei pentru Cuvântul lui Dumnezeu drept o urmare a bolii şi a amărăciunii sufleteşti prin care trecea. El îi oferea cele mai tandre consolări ale acestei lumi, dar nu putea aduce niciun strop de pace sufletului ei frământat. Nu era oare nimeni în casa aceea care să îi poată oferi un sfat cu adevărat preţios?PPC 130.3

Sfatul şi încurajarea atât de mult aşteptate au venit, în cele din urmă, de la o persoană umilă şi nebăgată prea mult în seamă. Blânda doică, Margaret, pe care micul Bertie o iubise aproape la fel de mult ca pe propriii părinţi, era o creştină smerită şi evlavioasă. De pe buzele ei învăţase copilaşul să gângurească rugăciunea de dimineaţă şi de seară, şi glasul ei blând şi melodios fusese acela care îi povestise din nou şi din nou dulcea poveste pe care Bertie nu se plictisea niciodată să o asculte: povestea pruncului din Betleem.PPC 130.4

Într-un mod simplu şi direct, ea a îndreptat mintea Clarei către Mielul lui Dumnezeu, ca fiind singurul Mântuitor, rugându-se neîn-cetat în inima ei, ca Dumnezeu să-i descopere şi stăpânei ei adevărul.PPC 131.1

În cele din urmă, o mică licărire s-a aprins în mintea Clarei. „Poate că El va primi chiar şi o oaie rătăcită, ca mine”, îşi spuse ea. „Oh, mă voi arunca în braţele îndurării Sale şi mă voi încrede doar în El, pentru că singură nu pot face nimic să mă salvez!”PPC 131.2

Mâinile ei slăbite s-au împreunat deasupra Bibliei, ochii i s-au închis obosiţi şi o uşoară mişcare a buzelor le-a vorbit celor de faţă despre rugăciunea tainică pe care inima ei a înălţat-o la tronul milei, în timp ce îşi dădea ultima suflare. Câteva luni mai târziu, domnul Alien cutreiera fără ţintă pe tărâmuri străine.PPC 131.3

Ai suspinat vreodată şi te-ai tulburat, creştine peregrin, pentru că Dumnezeu nu ţi-a oferit bogăţie şi succese lumeşti? Adu-ţi aminte de cuvintele Aceluia care nu a rostit nicio avertizare inutilă şi niciun cuvânt neadevărat: „Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii!”PPC 131.4

Este, cu adevărat, un pas teribil de periculos ca o inimă tânără să se lege pentru întreaga viaţă de cineva care este străin de speranţa cerului. „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi”, este o poruncă pe care nu ar trebui s-o călcăm sau s-o tratăm cu uşurinţă. Atunci când este în joc tot ceea ce avem în lumea aceasta şi probabil şi în lumea viitoare, trebuie să ne gândim bine la preţul pe care îl vom plăti. „Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?” Chiar şi cea mai devotată afecţiune pe care ţi-ar putea-o oferi lumea nu poate înlocui darul iubirii şi ocrotirii lui Dumnezeu. „Şi ce va da un om în schimb pentru sufletul său?”PPC 131.5