Capitolul 1 — Familia — inima societății — Importanță, origini și idealuri

Nucleul comunității — Societatea este alcătuită din familii și este ceea ce capii de familie o fac să fie. Din inimă “ies izvoarele vieții”, iar inima comunității, a bisericii și a națiunii o constituie căminul. Bunăstarea societății, succesul bisericii, prosperitatea națiunii — toate depind de influența căminului.FÎ 6.1

Un pivot al viitorului lumii — Progresul sau declinul societății sunt determinate de obiceiurile tinerilor care cresc în preajma noastră. Dacă tinerii sunt educați, iar caracterele lor sunt modelate în copilărie, având în vedere deprinderile sănătoase, stăpânirea de sine și cumpătarea, influența lor în societate va fi ca atare. Dacă sunt lăsați neînvățați și necontrolați, iar urmarea va fi încăpățânarea, îndărătnicia și necumpătarea, la fel va fi și influența lor în societate. Prieteniile pe care le cultivă tinerii, obiceiurile pe care le formează și principiile pe care le adoptă ei acum constituie indicatorul stării societății pentru anii care vin.FÎ 6.2

Bunăstarea copiilor și a societății, dependentă de familie — Aceia care se gândesc la căsătorie ar trebui să aibă în vedere caracterul căminului pe care îl întemeiază și influența pe care o exercită. Odată ce devin părinți, li se încredințează o răspundere sacră. De ei depinde, în mare parte, bunăstarea copiilor lor în această lume și fericirea în cea viitoare. Într-o mare măsură, ei determina atât caracterul fizic, cât și cel moral pe care îl primesc cei mici. Iar de caracterul căminului depinde starea societății.FÎ 7.1

Un factor hotărâtor pentru fericire — Căminul ar trebui să fie ceea ce implică acest cuvânt — un mic colț de cer pe pământ, un loc în care sentimentele să fie cultivate cu grijă, și nu înăbușite. Fericirea noastră depinde de felul în care cultivăm dragostea, compasiunea și adevărata amabilitate unii față de alții.FÎ 7.2

Importanța atmosferei din cămin — Atmosfera sufletească din jurul taților și mamelor umple întreaga casă și este simțită în fiecare aspect al căminului.FÎ 7.3

Părinții creează într-o mare măsură atmosfera din cadrul familiei, iar atunci când există neînțelegeri între tată și mamă, copiii devin părtași aceluiași spirit.FÎ 7.4

Originea primei familii — Căminul din Eden, al primilor noștri părinți, a fost pregătit de însuși Dumnezeu. După ce l-a înzestrat cu tot ce-și putea dori omul, El a spus: “Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră....” Domnul a fost mulțumit de această ultimă și cea mai nobilă dintre toate ființele pe care le crease și a avut în vedere ca omul să fie locuitorul desăvârșit al unei lumi desăvârșite. Însă scopul Său nu era ca omul să trăiască singur: “Nu este bine ca omul să fie singur; am să fac un ajutor potrivit pentru el”.FÎ 7.5

Începuturile familiei — Dumnezeu însuși i-a dat lui Adam o soție. El i-a dat un “ajutor potrivit pentru el” — un ajutor corespunzător, o persoană potrivită, cineva care putea să fie una cu el în dragoste și împreună-simțire. Eva a fost creată dintr-o coastă a lui Adam, ceea ce înseamnă că ea nu trebuie să stăpânească asupra lui (ca fiind capul), dar nici să fie călcată în picioare ca inferioară, ci să-i stea alături ca egală, să fie iubită și protejată de el. O parte din om, os din oasele lui și carne din carnea lui, ea era a doua lui identitate — mărturie a apropierii și a atașamentului plin de afecțiune care trebuie să existe în această legătură. “Căci niciun om nu și-a urât vreodată propriul trup; ci l-a hrănit și i-a purtat de grijă.” “De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa; și se vor face un singur trup.”FÎ 7.6

Prima căsătorie — Dumnezeu a fost Acela care a oficiat prima căsătorie. Astfel, aceasta instituție Îl are la origine pe Creatorul Universului. “Căsătoria să fie ținută în toată legea și cinstea.” Ea a constituit unul dintre primele daruri ale lui Dumnezeu pentru om și este una dintre cele două instituții pe care, după cădere, Adam le-a dus cu sine dincolo de porțile Paradisului. Când sunt recunoscute principiile divine în cadrul acestei relații și cei doi se supun acestora, căsătoria este o binecuvântare; ea apără puritatea și fericirea neamului omenesc, asigură nevoile sociale ale omului, îl înalță din punct de vedere fizic, intelectual și moral.FÎ 8.1

Condițiile ideale ale primului cuplu — Adam era înconjurat de tot ce-i putea dori inima. Avea totul din belșug, pentru îndeplinirea oricărei dorințe. Nu exista păcat și nici vreun semn de decădere, în Edenul cel plin de slavă. Îngerii lui Dumnezeu conversau liber și bucuroși cu perechea sfântă. Păsările cerului aduceau într-una slavă Creatorului, prin cântecele lor vesele și pline de naturalețe. În nevinovăția lor fericită, animalele se jucau pașnic pe lângă Adam și Eva, supunându-se cuvântului lor. Adam era în plinătatea bărbăției, cea mai nobilă lucrare a Creatorului.FÎ 8.2

Nicio umbră nu se interpunea între ei și Creatorul lor. Ei Îl cunoșteau pe Dumnezeu ca fiind Părintele lor binefăcător și, în toate lucrurile, voința lor se conforma voinței lui Dumnezeu. Iar caracterul lui Dumnezeu era reflectat în caracterul lui Adam. Slava Sa se vedea în toate lucrurile din natură.FÎ 8.3

Munca a fost lăsată pentru fericirea omului — Dumnezeu iubește frumosul. O dovadă de netăgăduit a acestui fapt o constituie lucrarea mâinilor Sale. El a sădit pentru primii noștri părinți o grădină frumoasă, în Eden. A făcut să crească din pământ pomi falnici, care aduceau roade și împodobeau decorul. Flori frumoase, de o rară delicatețe, de toate culorile și nuanțele, parfumau aerul.... Era planul lui Dumnezeu ca omul să-și găsească fericirea având grijă de lucrurile pe care El le crease și ca nevoile lui de hrană să fie satisfăcute de fructele pomilor din grădină.FÎ 9.1

Lui Adam i-a fost dată ocupația de a avea grijă de grădină. Creatorul știa că Adam nu putea fi fericit fără o ocupație. Frumusețea grădinii îl încânta, însă acest lucru nu era îndeajuns. Avea nevoie de muncă, pentru a-și pune la lucru părțile minunat întocmite ale corpului său. Dacă fericirea ar fi constat în a nu face nimic, omul, în starea sa de sfântă inocență, ar fi rămas fără ocupație. Dar Acela care l-a creat pe om știa ce era necesar pentru fericirea lui și, de îndată ce l-a creat, i-a încredințat lucrarea pe care o desemnase pentru el....FÎ 9.2

Scopul lui Dumnezeu pentru bărbat și femeie — Dumnezeu a făcut din coasta lui Adam o femeie, care să-i fie prieten și ajutor, care să fie una cu el, să-l înveselească, să-l încurajeze, să-i fie o binecuvântare; iar el, la rândul lui, să-i fie un ajutor puternic. Toți aceia care pășesc în relația de căsătorie având un scop sfânt — soțul, de a dobândi sentimentele curate ale unei inimi de femeie, soția, de a înmuia și îmblânzi caracterul soțului ei și de a-l desăvârși — îndeplinesc scopul lui Dumnezeu pentru ei.FÎ 9.3

Domnul Hristos nu a venit să distrugă această instituție, ci s-o readucă la sfințenia și la noblețea sa de la început. El a venit pentru a reface chipul moral al lui Dumnezeu în om, și aceasta lucrare a început-o punându-și aprobarea asupra căsătoriei.FÎ 9.4

Acela care a dat-o pe Eva ca ajutor lui Adam a făcut prima Sa minune cu ocazia unei nunți. În sala de nuntă, acolo unde prietenii și rudele se bucurau împreună, a fost locul unde și-a început Domnul Hristos lucrarea publică. În acest fel, El a aprobat căsătoria, recunoscând-o ca pe o instituție pe care El însuși o întemeiase. El poruncise ca bărbații și femeile să se unească prin legătura sfântă a căsătoriei, să întemeieze familii ai căror membri, încoronați cu onoare, aveau să fie recunoscuți ca membri ai familiei de sus.FÎ 10.1

Dumnezeu dorește căsătorii fericite — Iubirea divină, care emană de la Hristos, nu distruge niciodată iubirea omenească, ci o include. Prin aceasta, dragostea omenească este rafinată și curățită, înălțată și înnobilată. Iubirea omenească nu poate aduce niciodată roade prețioase dacă nu este unită cu natura divină și dacă nu este cultivată pentru ceruri. Domnul Isus dorește să vadă căsătorii fericite și vieți tihnite.FÎ 10.2

Ca toate darurile pe care le-a dat Dumnezeu omenirii, și căsătoria a fost pervertită de păcat; harul Domnului Hristos, și numai acesta, poate face din această orânduire ceea ce Dumnezeu a desemnat ca ea să fie — un agent care să slujească spre binecuvântarea și înălțarea ființelor omenești. Și astfel, familiile de pe pământ, în unitate, pace și iubire, pot reprezenta familia din cer.FÎ 10.3

Starea societății prezintă o realitate tristă, dacă ne gândim la idealul Cerului cu privire la această relație sacră. Totuși, chiar și pentru aceia care n-au găsit decât amărăciune și dezamăgire acolo unde speraseră să găsească părtășie și bucurie, Evanghelia Domnului Hristos oferă o mângâiere.FÎ 10.4

Idealul lui Dumnezeu pentru căsătorie — Dumnezeu dorește ca familia să fie locul cel mai fericit de pe pământ, însuși simbolul căminului din cer. Purtând responsabilitățile căsătoriei în cămin, legându-și interesele de Domnul Isus Hristos, bizuindu-se pe brațul și pe asigurarea Sa, soțul și soția împărtășesc în aceasta unire o fericire pe care îngerii lui Dumnezeu o omagiază. Căsătoria nu diminuează împlinirea lor, ci o sporește.FÎ 10.5

Angajament în fața martorilor cerești — Dumnezeu a dorit să existe iubire și armonie desăvârșită între cei care se căsătoresc. Fie ca mirele și mireasa să se angajeze în fața universului ceresc să se iubească așa cum a rânduit Dumnezeu ... soția să-și respecte soțul, iar soțul să-și iubească soția. La începutul vieții în doi, bărbații și femeile ar trebui să se consacre din nou lui Dumnezeu.FÎ 11.1

Fiți fermi și statornici, ca oțelul în ceea ce privește legământul căsătoriei, refuzând ca, prin gând, cuvânt sau faptă, să alterați raportul care se scrie în cer și care ar trebui să arate că sunteți oameni care se tem de Dumnezeu și ascultă de poruncile Sale.FÎ 11.2

Unirea adevărată — o experiență de o viață — Înțelegerea corespunzătoare a relației de căsătorie constituie lucrarea întregii vieți. Cei care se căsătoresc încep o școală pe care nu o vor absolvi niciodată în această viață.FÎ 11.3

Oricât de atentă și de înțeleaptă ar fi fost pregătirea în vederea căsătoriei, puține cupluri sunt pe deplin unite în momentul ceremoniei nunții. Adevărata unire a celor doi în căsătorie este lucrarea anilor care urmează.FÎ 11.4