Atitudinea noastră în rugăciune

Atât în închinarea noastră particulară, cât și în cea publică, atunci când adresăm rugăciunile noastre, avem privilegiul de a îngenunchea înaintea lui Dumnezeu. Domnul Isus, exemplul nostru, “a îngenuncheat, și a început să Se roage”. (Luca 22, 41.) Despre ucenicii Săi este raportat că, de asemenea, “au îngenuncheat și s-au rugat”. (Vezi Faptele Apostolilor 9, 40; 20, 36; 21, 5.) Pavel a declarat: “Îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos”. (Ezra 9, 5.) Daniel “de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga și lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea și mai înainte”. (Daniel 6, 10.)SEv 178.2

Adevăratul respect față de Dumnezeu este determinat de un simțământ al măreției Sale infinite și de înțelegerea faptului că El este prezent. Fiecare inimă ar trebui să fie adânc impresionată de această prezență a Celui Nevăzut. Ora și locul rugăciunii sunt sfinte, deoarece Dumnezeu este prezent acolo și, în timp ce atitudinea și comportamentul nostru exprimă respect, simțământul pe care îl inspiră va fi mai profund. Psalmistul declară: “Numele Lui este sfânt și înfricoșat”. (Psalmii 111, 9.) Când rostesc Numele acesta, îngerii își acoperă fața. Prin urmare, ce respect ar trebui să manifestăm când rostim acest Nume, noi, care suntem niște oameni căzuți și păcătoși!SEv 178.3

Ar fi bine ca atât tinerii, cât și cei în vârstă să mediteze la acele cuvinte ale Scripturii care arată cum ar trebui să fie privit locul în care se manifestă prezența specială a lui Dumnezeu. “Nu te apropia de locul acesta, scoate-ți încălțămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt”. (Exod 3, 5.) După ce a avut o viziune a îngerilor, Iacov a exclamat: “Cu adevărat, Domnul este în locul acesta, și eu n-am știut…. Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!”. (Geneza 28, 16.17.)SEv 178.4

“Domnul însă este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!”. (Habacuc 2, 20.)SEv 179.1

*****

Rugăciunile discursive, care seamănă cu niște predici, nu sunt necesare și nu-și găsesc locul în public. O rugăciune scurtă, rostită cu fervoare și credință, va sensibiliza inima ascultătorilor, dar, în timpul unei rugăciuni lungi, ei vor aștepta cu nerăbdare, ca și când ar dori ca fiecare cuvânt să fie încheierea ei. Dacă pastorul care rostește o asemenea rugăciune s-ar fi luptat cu Dumnezeu în cămăruța lui până când ar fi simțit cum credința lui se ancorează de făgăduința: “Cereți și vi se va da”, după aceea, în rugăciunea lui publică, ar fi ajuns imediat la subiect, cerând cu ardoare și credință har pentru sine și pentru ascultătorii săi.SEv 179.2