Capitolul 5 — Hristos, neprihănirea noastră

“Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1, 9.)SB 47.1

Dumnezeu ne cere să ne mărturisim păcatele și să ne umilim inimile înaintea Lui; însă, în același timp, noi trebuie să avem încredere în El, ca fiind un Tată bun, care nu îi părăsește pe cei care își pun nădejdea în El. Mulți dintre noi umblă prin vedere, nu prin credință. Noi credem în lucrurile care se văd, însă nu prețuim făgăduințele prețioase date nouă în Cuvântul lui Dumnezeu; și totuși, nu există o — cale de a-L dezonora mai mult pe Dumnezeu decât arătându-i că noi nu avem încredere în ceea ce spune El și punem sub semnul întrebării dacă Domnul este sincer cu noi sau ne înșală.SB 47.2

Dumnezeu nu renunță la noi datorită păcatelor noastre. Noi putem face greșeli și întrista pe Duhul Sfânt, însă dacă ne pocăim și venim la El cu inimi căite, El nu ne respinge. Sunt obstacole care trebuie îndepărtate. S-au nutrit sentimente nepotrivite, mândrie, mulțumire de sine, nerăbdare, și murmur. Toate acestea ne despart de Dumnezeu. Păcatele trebuie mărturisite, trebuie să aibă loc o lucrare mai adâncă a harului în inimă. Cei care se simt slabi și descurajați pot deveni oameni puternici ai lui Dumnezeu și să facă o lucrare nobilă pentru Mântuitorul. Însă lucrarea lor trebuie să pornească dintr-un punct înalt; ei nu trebuie să fie influențați de motive egoiste.SB 47.3

Noi trebuie să învățăm în școala Iui Hristos. Nimic altceva, în afară de neprihănirea Sa, nu ne poate îndreptăți să avem parte de vreuna dintre binecuvântările legământului harului. Noi am dorit mult și am încercat să obținem aceste binecuvântări, însă nu le-am primit, deoarece am nutrit ideea că am putea face ceva pentru a fi vrednici de ele. Noi nu am privit dincolo de noi înșine și nu am crezut că Domnul Isus este un Mântuitor viu. Noi nu trebuie să credem că propriul nostru har și meritele noastre ne vor mântui; harul lui Hristos este unica noastră nădejde de mântuire. Prin profetul Său, Domnul făgăduiește: “Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu obosește iertând”. (Isaia 55, 7.) Noi trebuie să credem făgăduința așa cum este data ea și să nu luăm simțământul drept credință. Când ne încredem în Dumnezeu pe deplin, când ne bizuim pe meritele lui Isus, ca fiind Mântuitorul care ne iartă păcatele, vom primi tot ajutorul de care avem nevoie.SB 47.4

Noi privim la noi înșine ca și când am avea putere să ne mântuim; însă Isus a murit pentru noi tocmai pentru că noi nu suntem în stare să facem aceasta. În El este nădejdea noastră, îndreptățirea noastră, neprihănirea noastră. Noi nu ar trebui să deznădăjduim, și să ne temem că nu avem Mântuitor sau că El nu are gânduri de îndurare față de noi. Chiar acum, El își face lucrarea în favoarea noastră și ne invită să venim la El în deznădejdea noastră, ca să fim mântuiți. Noi îl dezonorăm prin necredința noastră. E uimitor cum îl tratăm noi pe cel mai bun Prieten al nostru, cât de puțină încredere avem în El, care ne poate mântui pe deplin și care ne-a dat toate dovezile în legătură cu cât de mult ne iubește.SB 47.5

Frații mei, vă așteptați ca meritele voastre să vă recomande spre a obține favoarea din partea lui Dumnezeu și credeți că puteți să vă eliberați de păcat înainte de a vă încrede în puterea Sa de a vă mântui? Dacă aceasta este lupta care are loc în mintea voastră, mă tem că nu veți obține putere, iar în final veți fi descurajați.SB 48.1

În pustie, când Domnul a îngăduit șerpilor veninoși să-i muște pe israeliții cei răzvrătiți, lui Moise i s-a spus să înalțe un șarpe de aramă și a poruncit tuturor celor care erau răniți să privească la acesta, ca să trăiască. Însă mulți nu au văzut nici un ajutor în acest remediu rânduit de cer. În jurul lor erau pretutindeni morți și muribunzi și ei știau că, fără ajutor divin, soarta lor era pecetluită; însă se văicăreau de rănile lor, de durerile lor și de apropierea morții, și ochii li se închideau, când ar fi putut beneficia de vindecare într-o clipă.SB 48.2

“După cum a înălțat Moise șarpele în pustie”, la fel avea să fie “înălțat și Fiul omului; pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Dacă sunteți conștienți de păcatele voastre, nu vă irosiți puterile plângându-vă de ele, ci priviți la Isus. Domnul Isus este singurul nostru Mântuitor și, deși milioane, care au nevoie să fie vindecați, vor respinge harul care le-a fost oferit, totuși nici unul dintre cei care se încred în meritele Sale nu va fi lăsat să piară. Deși suntem conștienți de starea noastră deznădăjduită fără Hristos, noi nu trebuie să fim descurajați, ci trebuie să ne bizuim pe Mântuitorul crucificat și înviat. Suflet sărman, bolnav de păcat și descurajat, privește la Isus. Domnul Isus ne-a făgăduit că îi va mântui pe toți cei care vor veni la ElSB 48.3

Veniți la Isus și veți găsi odihnă și pace. Puteți avea binecuvântarea chiar acum. Satana vă sugerează că sunteți deznădăjduiți și că singuri nu aveți ce face. Este adevărat. Sunteți deznădăjduiți. Însă Înălțați-L pe Isus înaintea lui: “Eu am un Mântuitor înviat și El nu va îngădui niciodată să fiu înfrânt. Eu voi birui în Numele Lui. El este neprihănirea mea, cununa bucuriei mele”. Nimeni să nu simtă că este fără de nădejde cazul său; pentru că nu este. Poate simți că ești păcătos și nenorocit, însă tocmai din acest motiv ai nevoie de un Mântuitor. Dacă ai păcate de mărturisit, nu mai pierde timpul. Clipele sunt de aur. “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1, 9.) Cei care flămânzesc și însetează după neprihănire vor fi săturați; căci Isus a promis acest lucru. Ce Mântuitor scump! Brațele Lui sunt deschise ca să ne primească, iar inima Sa cea mare și plină de dragoste așteaptă să ne binecuvânteze.SB 48.4

Unii par a crede că ei trebuie să fie puși la probă și că trebuie să dovedească Domnului că sunt transformați înainte de a putea cere binecuvântarea Lui, însă aceste suflete prețioase pot cere binecuvântarea Lui chiar acum. Ei trebuie să beneficieze de harul Său, să aibă Spiritul lui Hristos, pentru a-i ajuta în neputințele lor, altfel nu își pot forma un caracter creștin. Domnul Isus dorește ca noi să venim la El exact așa cum suntem: păcătoși, neajutorați, dependenți.SB 48.5

Pocăința, ca și iertarea, constituie darul lui Dumnezeu prin Hristos. Noi suntem convinși de păcat și simțim nevoia de iertare prin influența Duhului Sfânt. Doar cei care se pocăiesc sunt iertați, iar inima poate fi condusă la pocăință doar prin harul lui Dumnezeu. El cunoaște slăbiciunile și neputințele noastre și ne va ajuta.SB 49.1

Unii dintre cei care vin la Dumnezeu prin pocăință și mărturisire și cred că păcatele le sunt iertate, nu îndrăznesc să facă apel la făgăduințele lui Dumnezeu. Ei nu sunt convinși că Domnul Isus este un Mântuitor întotdeauna prezent; și nu sunt gata să-I încredințeze Lui, spre păstrare, sufletele lor și să se bizuie pe El pentru desăvârșirea lucrării harului, începută în inimile lor. În timp ce ei consideră că s-au predat lui Dumnezeu, exista totuși într-o mare măsură dependența de eu. Există suflete conștiincioase, care se încred în parte în Dumnezeu și în parte în ele însele. Ele nu privesc la Dumnezeu, spre a fi ținute prin puterea Lui, ci se bizuie pe faptul că pot veghea împotriva ispitei și pe îndeplinirea anumitor datorii spre a fi acceptate de El. Acest fel de credință nu duce la biruință. Astfel de persoane trudesc în zadar; sufletele lor sunt într-o continuă robie și ele nu găsesc odihnă până ce nu-și vor lăsa poverile la picioarele lui Isus.SB 49.2

Este nevoie de veghere continuă și de devoțiune sincera; însă acestea vor veni în mod natural atunci când sufletul este ținut prin puterea lui Dumnezeu prin credință. Nu putem face nimic, absolut nimic, care să ne recomande favoarei divine. Noi nu trebuie să ne încrederm deloc în noi înșine sau în faptele noastre bune; însă, dacă venim la Hristos așa greșiți și păcătoși cum suntem, putem găsi odihnă în dragostea Lui. Dumnezeu va primi pe oricine vine la El, încrezându-se pe deplin în meritele Mântuitorului răstignit. Dragostea izvorăște în inimă. Poate nu va fi o dezlănțuire a sentimentelor, dar va fi cu siguranță pace și încredere. Fiecare povară va fi ușoară, căci jugul pe care îl impune Hristos este ușor. Datoria devine o delectare, iar sacrificiul o plăcere. Cărarea care până atunci părea învăluită în întuneric devine strălucitoare prin razele care vin de la Soarele neprihănirii. Aceasta înseamnă a umbla în lumină, după cum Hristos este lumină. ^{11Selected Messages 1:350-354.}SB 49.3