Credință și ascultare

Domnul Hristos a spus: “Pe cel ce Mă slujește pe Mine, Tatăl Meu ÎI va onora.” Când venim la El, noi trebuie să ne rugăm ca să ne integrăm în planul Său și să îl împlinim și ca dorințele și interesele noastre să fie pierdute în ale Lui. Trebuie să acceptăm voia Sa, nu să-L rugăm pe EI să cedeze în fața voinței noastre. Este mai bine pentru noi că Dumnezeu nu răspunde totdeauna rugăciunilor noastre atunci când vrem noi și în felul în care vrem noi. El poate face mai mult și mai bine pentru noi decât să ne împlinească dorințele noastre; căci înțelepciunea noastră este nebunie.SS 378.3

Noi ne-am unit în rugăciune fierbinte în jurul patului de suferință al unor bărbați, femei și copii și am simțit că ei ne-au fost dați înapoi ca din moarte, ca răspuns la rugăciunile noastre arzătoare. În aceste rugăciuni, noi am considerat că trebuie să fim încrezători și că, dacă avem credință, nu trebuie să cerem nimic mai puțin decât viața. Nu am îndrăznit să spunem: “Dacă va fi spre slava lui Dumnezeu”, de teamă să nu semene a îndoială. I-am privit cu neliniște pe cei care ne-au fost dați înapoi ca din moarte. Am văzut pe unii dintre aceștia, mai ales tineri, care au fost însănătoșiți uitându-L pe Dumnezeu; au ajuns apoi dezmățați în viață, producând durere și întristare părinților și prietenilor, devenind o rușine pentru cei care s-au temut să se roage. Ei nu au trăit pentru a-L onora și glorifica pe Dumnezeu, ci L-au blestemat cu viețile lor vicioase.SS 378.4

Nu mai procedăm astfel, nu mai alegem noi calea și nici nu mai dorim ca Domnul să răspundă dorințelor noastre. Dacă viața celui bolnav poate aduce slavă Numelui Său, ne rugăm ca să trăiască și spunem totuși: “Facă-se nu cum voim noi, ci cum voiești Tu. Credința noastră poate fi la fel de neclintită, chiar și mai mult, dacă ne încredințăm dorința Dumnezeului care cunoaște totul și, fără să fim pătrunși de neliniște, ne încredem cu totul în El. Avem făgăduința. Noi știm că El ne ascultă dacă cerem potrivit cu voia Sa.”SS 379.1

Cererile noastre nu trebuie să ia forma unei porunci, ci a unei mijlociri pe lângă El, spre a face lucrurile pe care le dorim. Când este unită, biserica are tărie și putere; însă când o parte din ea este unită cu lumea și mulți se dedau la lăcomie, față de care Dumnezeu are oroare, El nu poate face decât puțin pentru ei. Necredința și păcatul îi îndepărtează de Dumnezeu. Noi suntem atât de slabi, încât nu putem suporta prea multă prosperitate spirituală, de teamă ca nu cumva să luăm slava și să ne atribuim nouă înșine bunătatea și neprihănirea ca motiv al semnului binecuvântării lui Dumnezeu, când totul a fost, de fapt, datorită marii îndurări și iubiri pline de bunătate a Tatălui nostru ceresc plin de milă, și nu pentru că s-ar fi găsit vreun bine în noi. — (Testimonies for the Church 2:146-149 (1868). Pentru studiu suplimentar: The Ministry of Healing, 59-72, “Atingerea credinței”.)SS 379.2