Capitolul 4 — Începerea activității publice

Până la această dată, cu excepția câtorva cuvinte timide, rostite în cadrul adunărilor de rugăciune, nu mă rugasem niciodată în public. Dar acum mi-a fost inspirată convingerea că trebuie să mă adresez Domnului în rugăciune, cu ocazia micilor noastre întruniri sociale. Nu am îndrăznit să fac acest lucru, de teama că mă voi încurca și nu voi reuși să-mi exprim gândurile. Totuși sentimentul datoriei mi-a fost inspirat cu atâta putere, încât, atunci când am încercat să mă rog în taină, mi s-a părut că Îl jignesc pe Dumnezeu, pentru că evitasem să împlinesc voia Sa. M-a cuprins disperarea și, timp de trei săptămâni, nici o rază de lumină nu a reușit să străbată întunericul care mă învăluia.SVM 32.1

Suferința mea sufletească era intensă. Uneori, nu îndrăzneam să închid ochii câte o noapte întreagă, ci așteptam până când sora mea geamănă adormea adânc, apoi coboram din pat în liniște și îngenuncheam pe podea, rugându-mă în tăcere, într-o stare de agonie indescriptibilă. Ororile iadului veșnic îmi apăreau fără încetare în minte. Știam că nu voi putea trăi multă vreme în această stare de spirit și nu aveam curajul să înfrunt moartea și să sufăr soarta cumplită a păcătoșilor. Oh, cu câtă invidie îi priveam pe aceia care se bucurau de acceptarea lui Dumnezeu! Cât de prețioasă părea speranța creștină pentru sufletul meu chinuit!SVM 32.2

Adesea, stăteam în genunchi aproape întreaga noapte și mă rugam, gemând și tremurând, cuprinsă de o groază cumplită și de o disperare care întrece orice descriere. “Doamne, ai milă de mine!”, ceream eu și, asemenea sărmanului fruntaș al sinagogii, nu îndrăzneam să-mi ridic ochii spre cer, ci îmi plecam fața până la pământ înaintea lui Dumnezeu. Am ajuns foarte slabă și epuizată, dar nu i-am împărtășit nimănui suferința și disperarea mea.SVM 32.3