Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să ajungă într-o legătură apropiată cu Domnul Hristos și să urmeze exemplul Său în toate lucrurile — în curăția vieții, în renunțarea la sine, în bunăvoință, în sârguință și perseverență. Câștigarea de suflete pentru Împărăția lui Dumnezeu trebuie să fie preocuparea lor principală. Ei trebuie să lucreze așa cum a lucrat Hristos, cu iubire răbdătoare și cu un simțământ de întristare pentru păcat, depunând un efort hotărât și neîncetat. SEv 31.1
John Welch, un slujitor al Evangheliei, simțea o responsabilitate atât de mare pentru suflete, încât se trezea adesea în timpul nopții ca să înalțe înaintea lui Dumnezeu rugăciunile sale de mijlocire pentru salvarea lor. Într-o ocazie, soția lui l-a rugat să se gândească la sănătatea lui și să nu riște atât de mult, expunându-se pericolului de a se îmbolnăvi. Răspunsul lui a fost: “Oh, femeie, eu trebuie să răspund pentru trei sute de suflete și nu știu ce se întâmplă cu ele”. SEv 31.2
Într-un orășel din New England a fost săpată o fântână. Când lucrarea era aproape încheiată, pământul s-a surpat, acoperind un om care se afla încă pe fundul fântânii. Imediat au fost chemate ajutoare, iar mecanicii, fermierii, comercianții și juriștii din apropiere s-au grăbit să-l salveze fără întârziere. Mâini binevoitoare au adus îndată frânghii, scări, cazmale și lopeți. Toți strigau: “Salvați-l! Oh, salvați-l!” SEv 31.3
Oamenii au lucrat cu disperare, până când fruntea li s-a acoperit de sudoare și brațele au început să le tremure din pricina efortului. În adâncul fântânii a fost introdusă o țeavă lungă prin care l-au strigat pe omul îngropat, cerându-i să răspundă, dacă mai este în viață. Atunci s-a auzit răspunsul: “Sunt în viață, dar grăbiți-vă. Este îngrozitor aici, înăuntru”. Ei și-au înnoit eforturile cu un strigăt de bucurie. În cele din urmă, omul a fost găsit și salvat, iar bucuria tuturor părea să ajungă până la ceruri. Vestea: “Este salvat!” a răsunat pe toate străzile orașului. SEv 32.1
Oare a fost un zel, un interes și un entuziasm prea mari pentru a salva doar un singur om? Cu siguranță că nu, dar ce este pierderea vieții trecătoare, în comparație cu pierderea mântuirii? Dacă pericolul pierderii unei vieți stârnește un simțământ așa de puternic în inimile omenești, nu ar trebui ca pierderea unui suflet să stârnească un interes mult mai profund în inima celor care pretind că înțeleg pericolul în care se află cei ce sunt despărțiți de Hristos? Oare, în lucrarea de salvare a sufletelor, slujitorii lui Dumnezeu nu vor manifesta un zel tot așa de mare cum a fost zelul manifestat pentru salvarea vieții acelui om îngropat într-o fântână? SEv 32.2