Slujitorii Domnului Hristos sunt păzitorii spirituali ai poporului care le-a fost încredințat spre îngrijire. Lucrarea lor a fost asemănată cu aceea a unor străjeri. În timpurile străvechi, deseori, santinelele stăteau pe zidurile cetăților, în poziții favorabile, de unde puteau să supravegheze punctele importante, ce trebuiau păzite, și puteau să semnaleze apropierea unui vrăjmaș. Siguranța tuturor celor aflați în cetate depindea de credincioșia străjerilor. La intervale de timp stabilite, li se cerea să se strige unul pe altul, ca să se asigure că toți veghează și că nici unuia nu i s-a întâmplat vreun rău. Strigătul voios de salut sau de alarmă era purtat de la unul la altul, fiecare repetând chemarea, până când aceasta făcea înconjurul cetății. SEv 14.2
Domnul îi declară fiecărui slujitor al Său: “Acum, fiul omului, te-am pus străjer peste casa lui Israel. Tu trebuie să asculți Cuvântul care iese din gura Mea și să-i înștiințezi din partea Mea. Când zic celui rău: ‘Răule, vei muri negreșit!’ și tu nu-i spui, ca să-l întorci de la calea lui cea rea, răul acela va muri în nelegiuirea lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar dacă vei înștiința pe cel rău, ca să se întoarcă de la calea lui, … tu îți vei mântui sufletul”. (Ezechiel 33, 7-9.) SEv 14.3
Aceste cuvinte ale profetului declară responsabilitatea solemnă a acelora care sunt chemați să fie păzitorii bisericii, ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. Ei trebuie să stea ca niște străjeri pe zidurile Sionului pentru a da semnalul de alarmă, când se apropie vrăjmașul. Dacă, din vreun motiv, simțurile lor spirituale devin atât de amorțite, încât nu sunt în stare să sesizeze pericolul, și poporul piere, pentru că ei nu au reușit să dea semnalul de alarmă, Dumnezeu va cere din mâna lor sângele celor pierduți. SEv 15.1
Străjerii de pe zidurile Sionului au privilegiul de a trăi așa de aproape de Dumnezeu și de a fi atât de sensibili la influența Duhului Său, încât El să poată lucra prin ei pentru a le spune celor păcătoși că sunt în pericol și pentru a-i îndruma spre locul de adăpost. În calitate de aleși ai lui Dumnezeu, pecetluiți cu sângele consacrării, ei trebuie să-i salveze pe oameni de la distrugerea iminentă. Ei trebuie să-i avertizeze cu credincioșie pe semenii lor cu privire la rezultatul sigur al fărădelegii și să apere interesele bisericii. Străjerii lui Dumnezeu nu-și pot permite niciodată să-și micșoreze vigilența. Lucrarea care le-a fost încredințată necesită exercitarea tuturor capacităților lor. Glasurile lor trebuie să se înalțe asemenea unui sunet de trâmbiță și să nu transmită niciodată o notă șovăitoare și nesigură. Ei nu trebuie să lucreze pentru un salariu, ci pentru că nu pot face altfel, deoarece își dau seama că, dacă vor da greș în ce privește predicarea Evangheliei, asupra lor planează un blestem. SEv 15.2