Capitolul 36 — În pustie

Timp de aproape patruzeci de ani, copiii lui Israel sunt pierduți din vedere în întunericul deșertului. “Vremea”, spunea Moise, “cât au ținut călătoriile noastre de la Cadeș-Barnea până la trecerea pârâului Zered a fost de treizeci și opt de ani; până a pierit din mijlocul taberei tot neamul oamenilor de război, cum le jurase Domnul. Mâna Domnului a fost împotriva lor, ca să-i nimicească din mijlocul taberei, până ce au pierit”. (Deuteronom 2, 14.15.)PP 406.1

În decursul acestor ani, i se reamintea mereu poporului că se afla sub mustrare divină. În răzvrătirea de la Cadeș, ei L-au lepădat pe Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a lepădat pentru vremea aceea pe ei. Pentru că se dovediseră necredincioși legământului Său, nu aveau să primească semnul legământului, ritualul circumciziunii. Dorința lor de a se întoarce în țara robiei arăta că sunt nevrednici de libertate, și orânduirea Paștelui, instituită pentru a sărbători eliberarea din sclavie, nu trebuia să fie ținută.PP 406.2

Cu toate acestea, continuarea slujbelor la sanctuar dovedea faptul că Dumnezeu nu uitase în totul pe poporul Său, și, în îndurarea Lui, încă Se îngrijea de nevoile lor. “Domnul, Dumnezeul tău, te-a binecuvântat în tot lucrul mâinilor tale”, spunea Moise, reamintindu-le istoria peregrinărilor lor, “și ți-a cunoscut călătoria în această mare pustie. Iată, de patruzeci de ani Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine și n-ai dus lipsă de nimic”. (Deuteronom 2, 7.) Iar imnul leviților, raportat de Neemia, înfățișează în mod viu grija lui Dumnezeu pentru poporul Israel, chiar în acești ani, când au fost lepădați și alungați: “În îndurarea Ta fără margini, nu i-ai părăsit în pustie și stâlpul de nor n-a încetat să-i călăuzească ziua pe drum, iar stâlpul de foc să le lumineze noaptea drumul pe care aveau să-l urmeze. Le-ai dat Duhul Tău cel bun, ca să-i facă înțelepți. N-ai depărtat mana Ta de la gura lor și le-ai dat apă să-și potolească setea. Patruzeci de ani ai avut grijă să-i hrănești în pustie și n-au dus grijă de nimic, hainele nu li s-au învechit și picioarele nu li s-au umflat”. (Neemia 9, 19-21.)PP 406.3

Peregrinarea prin pustie n-a fost poruncită numai ca o pedeapsă rostită asupra răzvrătiților și cârtitorilor, ci trebuia să slujească la disciplinarea generației ce avea să vină, pregătind-o pentru intrarea în țara făgăduinței. Moise le-a spus: “Domnul, Dumnezeul tău, te mustră cum mustră un om pe copilul lui”, “ca să te smerească și să te încerce, ca să-ți cunoască pornirile inimii și să te vadă dacă ai să păzești sau nu poruncile Lui. Astfel ... te-a lăsat să suferi de foame și te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoșteai și nici părinții tăi n-o cunoscuseră, ca să te învețe că omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului”. (Deuteronom 8, 5.2.3.)PP 407.1

“El l-a găsit într-un ținut pustiu, într-o singurătate plină de urlete înfricoșate; l-a înconjurat, l-a îngrijit și l-a păzit ca lumina ochilor Lui”. “În toate necazurile lor, n-au fost fără ajutor și Îngerul care este înaintea Feței Lui i-a mântuit; El Însuși i-a răscumpărat, în dragostea și îndurarea Lui, și necurmat i-a sprijinit și i-a purtat în zilele din vechime”. (Deuteronom 32, 10; Isaia 63, 9.)PP 407.2

Cu toate acestea, singurul raport al vieții lor din pustie nu este alcătuit decât din dovezi ale răzvrătirii lor împotriva Domnului. Răzvrătirea lui Core a avut ca rezultat nimicirea a paisprezece mii de oameni din Israel. Și au mai fost cazuri izolate care dovedeau același spirit de dispreț față de autoritatea divină.PP 407.3

Odată, fiul unei femei israelite și al unui egiptean, unul din mulțimea pestriță care ieșise împreună cu Israel din Egipt, a părăsit locul său din tabără și a intrat în partea izraeliților, pretinzând dreptul de a-și ridica acolo cortul. Lucrul acesta era interzis de legea divină, urmașii unui egiptean fiind excluși din adunarea poporului până la a treia generație. Între el și un israelit s-a iscat o ceartă; problema fiind adusă înaintea judecătorilor, hotărârea acestora a fost împotriva celui care călcase legea.PP 407.4

Înfuriat din pricina acestei decizii, el l-a blestemat pe judecător și, în aprinderea patimii lui, a hulit Numele lui Dumnezeu. El a fost adus imediat înaintea lui Moise. Era dată de mult porunca: “Cine va blestema pe tatăl său sau pe mama sa să fie pedepsit cu moartea”. (Exod 21, 17.) Dar nu se prevăzuse nimic cu privire la un astfel de caz. Atât de grozavă era nelegiuirea, încât s-a crezut că este necesar să se ceară, în mod deosebit, sfat de la Dumnezeu. Omul a fost închis până când avea să fie cunoscută voința lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuși a rostit sentința — după cele spuse de Dumnezeu, cel ce hulise trebuia să fie scos afară din tabără și ucis cu pietre. Cei care fuseseră de față când s-a săvârșit păcatul și-au pus mâinile pe capul său, mărturisind astfel în mod solemn că învinuirea ce i se aducea era dreaptă. Apoi, tot ei au fost aceia care au aruncat primele pietre, iar cei care erau de față au luat și ei parte după aceea la executarea sentinței.PP 407.5

Această întâmplare a fost urmată de darea unei legi pentru cazuri asemănătoare: “Oricine va blestema pe Dumnezeul lui, își va lua pedeapsa pentru păcatul lui. Cine va blestema Numele Domnului, va fi pedepsit cu moartea. Toată adunarea să-l ucidă cu pietre. Fie străin, fie băștinaș, să moară, pentru că a hulit Numele lui Dumnezeu”. (Leviticul 24, 15.16.)PP 408.1

Sunt și dintre aceia care pun la îndoială iubirea lui Dumnezeu și dreptatea Lui atunci când a dat o pedeapsă atât de aspră pentru cuvintele rostite în aprinderea patimii. Dar atât iubirea, cât și dreptatea Sa cer să se arate că izbucnirea de vorbe ieșite din răutate împotriva lui Dumnezeu constituie un mare păcat. Pedeapsa dată trebuia să fie o avertizare pentru alții, și anume că Numele lui Dumnezeu trebuie să fie privit cu respect. Dacă păcatul acestui om ar fi rămas nepedepsit, și alții ar fi făcut la fel și, ca rezultat, multe vieți ar fi trebuit, în cele din urmă, să fie sacrificate.PP 408.2

Mulțimea pestriță care a ieșit din Egipt împreună cu poporul Israel era un continuu izvor de ispită și necazuri. Cei care o compuneau mărturiseau că au renunțat la idolatrie și că se închină adevăratului Dumnezeu; dar educația din copilărie și creșterea le-au modelat obiceiurile și caracterul și ei erau mai mult sau mai puțin stricați de idolatrie și lipsă de respect pentru Dumnezeu. Ei au fost cei mai porniți să înceapă cearta și erau primii care se plângeau și molipseau tabăra prin practicile lor idolatre și prin cârtirile lor împotriva lui Dumnezeu.PP 408.3

Curând după întoarcerea în pustie, a avut loc un caz de călcare de Sabat în împrejurări care l-au arătat a fi un caz de o deosebită vinovăție. Vestea că Domnul îl va dezmoșteni pe Israel a trezit un spirit de răzvrătire. Un om din popor, mâniat pentru faptul că fusese exclus din Canaan și hotărât să-și dea pe față disprețul față de Legea lui Dumnezeu, se aventură să calce în mod fățiș porunca a patra a Decalogului, ducându-se să adune lemne în ziua Sabatului. În timpul peregrinării lor în pustie, aprinderea focului în ziua a șaptea a săptămânii fusese oprită cu strictețe. Opreliștea aceasta nu avea să fie extinsă și în țara Canaanului, unde asprimea climei făcea adesea necesară aprinderea focului; dar în pustie, focul nu era necesar pentru a te încălzi. Fapta acestui om era o călcare voită și premeditată a poruncii a patra — un păcat datorat nu necugetării sau necunoașterii, ci încumetării.PP 408.4

El a fost prins asupra faptului și adus înaintea lui Moise. Fusese deja vestit mai dinainte că orice călcare a Sabatului va fi pedepsită cu moartea, dar nu se făcuse încă cunoscut cum avea să se aplice pedeapsa aceasta. Moise a adus cazul înaintea lui Dumnezeu și i s-a dat următoarea îndrumare: “Omul acesta să fie pedepsit cu moartea, toată adunarea să-l ucidă cu pietre în afara taberei”. (Numeri 15, 35.) Păcatele hulirii și călcării de bună voie a Sabatului erau pedepsite la fel, fiind amândouă dovezi ale disprețului față de autoritatea lui Dumnezeu.PP 409.1

În zilele noastre, sunt mulți aceia care leapădă Sabatul creațiunii ca fiind o instituție iudaică și spun că, dacă ar trebui să fie ținut, atunci ar trebui aplicată pedeapsa cu moartea pentru călcarea lui; dar vedem că păcatul hulirii a primit aceeași pedeapsă ca și călcarea Sabatului. Trebuie să tragem oare concluzia că porunca a treia trebuie dată și ea la o parte, ca fiind obligatorie numai pentru iudei? Și totuși, argumentul scos din pedeapsa cu moartea se aplică și la porunca a treia, la porunca a cincea și, de fapt, la toate Cele Zece Porunci, așa cum se aplică la porunca a patra. Cu toate că s-ar putea ca Dumnezeu să nu pedepsească acum călcarea Legii Sale cu pedepse vremelnice, Cuvântul Lui declară totuși că plata păcatului este moartea; și în executarea finală a judecății se va vedea că moartea este partea acelora care au călcat preceptele Sale sfinte.PP 409.2

În tot timpul celor patruzeci de ani în pustie, în fiecare săptămână i se amintea poporului, prin miracolul manei, obligația sfântă a păzirii Sabatului. Și totuși, nici aceasta nu i-a dus la ascultare. Cu toate că nu s-au dedat la o călcare atât de fățișă și îndrăzneață ca cel care primise o pedeapsă atât de izbitoare, s-a dat totuși pe față o mare delăsare în păzirea poruncii a patra. Dumnezeu declară prin profetul Său: “Mi-au pângărit peste măsură de mult Sabatele Mele”. (Ezechiel 20, 13.24.) Și acesta este enumerat printre motivele de îndepărtare a primei generații de țara făgăduinței. Și, cu toate acestea, copiii lor n-au învățat lecția. Atât de mare a fost nepăsarea lor față de păzirea Sabatului, în timpul celor patruzeci de ani de pribegie în pustie, încât chiar dacă Dumnezeu nu i-a oprit să intre în Canaan, El a spus că aveau să fie împrăștiați printre păgâni, după așezarea lor în țara făgăduită.PP 409.3

De la Cadeș, copiii lui Israel s-au întors în pustie; iar după ce s-a terminat timpul rămânerii lor în deșert, a venit “toată adunarea copiilor lui Israel ... în pustia Țin, în luna întâia și poporul s-a oprit la Cadeș”. (Numeri 20, 1.)PP 410.1

Aici a murit și a fost îngropată Maria. De la scena aceea plină de bucurie de pe țărmul Mării Roșii, când Israel a ieșit cu cântec și cu joc pentru a sărbători triumful Domnului, la mormântul din pustie, care a pus capăt unei vieți de peregrinaj așa a fost soarta a milioane de suflete care au ieșit din Egipt cu mari speranțe. Păcatul le-a smuls chiar de la buze cupa binecuvântărilor. Va învăța oare generația următoare această lecție?PP 410.2

“Cu toate acestea, ei n-au încetat să păcătuiască și n-au crezut în inimile lor.... Când îi lovea de moarte, ei Îl căutau, se întorceau și se îndreptau spre Dumnezeu; își aduceau aminte că Dumnezeu este Stânca lor și că Dumnezeul Atotputernic este Izbăvitorul lor”. (Psalmii 78, 32-35.) Dar ei nu s-au întors la Dumnezeu din sinceritate. Cu toate că atunci când erau loviți de vrăjmași căutau ajutorul Lui, singurul care îi putea scăpa, totuși “inima nu le era tare față de El și nu erau credincioși legământului. Totuși, în îndurarea Lui, El iartă nelegiuirea și nu nimicește; Își oprește de multe ori mânia și nu dă drumul întregii Lui urgii. El și-a adus deci aminte că ei nu erau decât carne, o suflare care trece și nu se mai întoarce”. (Psalmii 78, 37-39.)PP 410.3