Apendice

Nota 1. pag. 258. În porunca pentru eliberarea lui Israel, Domnul i-a spus lui Faraon: “Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut.... Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească.” Exod 4:, 22-23. Psalmistul ne spune motivul pentru care a eliberat pe Israel din Egipt: “A scos pe poporul Său cu veselie, pe aleșii Săi în mijlocul strigătelor de bucurie, le-a dat pământurile neamurilor și au pus stăpânire pe rodul muncii popoarelor,ca săpăzească poruncile Lui și să țină legile Lui.” Psalmul 105, 43-45. Învățăm de aici că evreii nu puteau slujii lui Dumnezeu în Egipt.PP 757.1

În Deuteronom 5, 14-15 găsim o subliniere deosebită pusă asupra acelei părți a poruncii a patra care cere ca robul și roaba să se odihnească, iar israeliților li se spune să-și aducă aminte că și ei fuseseră robi în țara Egiptului. Domnul a spus: “Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă a Domnului, Dumnezeului tău; să nu faci nici o lucrare în ea, nici fiul tău, nici fiiva ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici boul tău, nici măgarul tău, nici vreunul din dobitoacele tale, nici străinul care este în locurile tale, pentru ca și robul și roaba ta să se odihnească, întocmai ca tine. Adu-ți aminte că și tu ai fost rob în țara Egiptului, și Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos cu mână tare și cu braț întins; de aceea ți-a poruncit Domnul, Dumnezeul tău, să ții ziua de odihnă”. Din Exod 5, 5 aflăm că Moise și Aron au făcut pe popor “să-și înceteze lucrările”.PP 757.2

Din aceste fapte putem trage concluzia că Sabatul a fost unul din motivele pentru care ei nu puteau să slujească lui Dumnezeu în Egipt; și când Moise și Aaron au venit cu solia lui Dumnezeu (Exod 4:, 29-31), ei au încercat să facă o reformă care n-a făcut decât să crească asuprirea. Israeliții au fost eliberați, pentru ca să poate păstra rândurile Domnului, inclusiv porunca a patra. Faptul acesta a așezat asupra lor o obligație în plus, și anume aceea de a păstra cu strictețe Sabatul și, de asemenea, toate poruncile. astfel în Deuteronom 24:, 17-18, faptul eliberării lor din Egipt este citat ca punându-i sub obligația deosebită de a manifesta bunătate față de văduvă și orfan: “Să nu te atingi de dreptul străinului și orfanului și să nu iei zălog haina văduvei. Să-ți aduci aminte că ai fost rob în Egipt și că Domnul, Dumnezeul tău, te-a răscumpărat de acolo; de aceea îți dau aceste porunci ca să le împlinești”.PP 757.3

Nota 2, pag. 272. Faptul că plăgile au fost destinate să nimicească încrederea egiptenilor în puterea și protecția idolilor lor și chiar să facă pe zeii lor să fie văzuți ca niște chinuitori cruzi ai închinătorilor lor poate fi văzut sin studiul religiei egiptene. Câteva exemple pot sluji pentru ilustrarea acestui fapt.PP 758.1

Prima plagă, preschimbarea apei râului Nil și a apei tuturor canalelor în sânge (Exod 7, 19), a fost îndreptată chiar împotriva existenței Egiptului. Râul Nil era privit cu o religioasă venerație și în multe locuri se aduceau jertfe Nilului asemenea unui zeu.PP 758.2

A doua plagă a adus broaște asupra Egiptului. (Exod 8, 6.) Broaștele erau considerate de către egipteni ca fiind sfinte, și una dintre zeitățile lor, Heqa, era o zeiță cu capul de broască, despre care se credea că are o putere creatoare. Când broaștele, ca urmare a poruncii lui Moise, s-au îmulțit atât de mult, încât au umplut țara de la un capăt la altul, egiptenii probabil că se întrebau de ce oare Heqa îi chinuia pe zeloșii ei închinători, în loc să-i protejeze. În felul acesta, nu erau numai pedepsiți de-a doua plagă, ci erau martori ai disprețului aruncat asupra lor, așa cum presupuneau, de unul dintre zeii lor (Exod 9, 3), dintre care mulți erau zei puternici în panteonul egiptean. Ca să amintim numai puțini, boul Apis era dedicat lui Ptah, tatăl tuturor zeilor, vacaera sacră pentru Hathor, una dintre cele mai adorate zeițe dintre toate zeițele țării Nilului, în timp ce berbeculreprezenta mai mulți zei, cum ar fi Khnemu și Amen cu capul de berbec, care era zeul principal în perioada noului imperiu. De aici, ciuma care a lovit animalele consacrate zeilor lor le arăta egiptenilor neputința zeilor lor în prezența Dumnezeului evreilor disprețuiți.PP 758.3

Plaga a noua (Exod 10, 21) a dat greaua lovitură unuia dintre cei mai mari zei ai Egiptului, Ra, zeul soarelui, care fusese continuu adorat din cele mai vechi timpuri ale istoriei acelei țări. Într-o țară în care rar se vede un nor pe cer, soarele era recunoscut ca fiind o putere ce nu se termina niciodată și care da căldură, lumină, viață și posibilitatea de creștere a întregii lumi. Fiecareb împărat se considera a fi un “fiu a lui Ra” și purta numele acesta în titulatura sa. Când Amen din Theba a devenit zeul principal al Egiptului în timpul celei de a optsprezecea dinastii, puterea zeului soare Ra a fost recunoscută ca fiind așa de mare, încât a trebuit să se facă un compromis, combinând pe Amen cu Ra spre a face un singur zeu, Amen-Ra. După câțiva ani de la exod, când Ikhnaton a introdus un nou monoteism ce a avut o viață scurtă, singurul zeu care a inrodus un nou monoteism ce a avut o viață scurtă, singurul zeu care a fost menținut a fost Aton, discul soarelui. Văzând cît de înrădăcinată era adorat zeul soarelui, Ra, Amon-Ra sau Aton, putem înțelege de ce plaga care era îndreptată împotriva acestui zeu a fost adusă asupra Egiptului în momentul de apogeu al luptei dintre Dumnezeul evreilor și adversarii Săi egipteni.PP 758.4

De asemenea, plaga a zecea, uciderea întâiului născut (Geneza 15, 13), a lovit cel puțin un zeu, și acela era împăratul, care era considerat a fi Horus, fiul lui Osiris. În calitatea sa de conducător al țării Nilului, supușii săi I se adresau numindu-l “zeul cel bun ”. De accea, ultima plagă a încoronat acțiunile aduse la îndeplinire prin puterea făcătoare de minuni a Dumnezeului evreilor. Până aici, zeii, care controlau forțele naturii sau animalele, fusesere făcuți de rușine, dar acum un zeu trăind într-o formă vizibilă printer egipteni a fost de asemenea umilit de către Dumnezeul cel disprețuit al sclavilor evrei, despre care mândrul Faraon spusese cândva: “Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui și să las pe Israel să plece”. (Exod 5, 2.PP 759.1

Nota 3, pag. 278. În Geneza 15, 13 citim că Domnului i-a spus lui Avraam: “Să știi hotărât că cămânța ta va fi străină într-o țară care niu va fi a ei; acolo va fi robită și o vor apăsa greu”, în legătură cu faptul că acești 400 de ani se referă la timpul cât vor fi “apăsați greu” sau la timpul cât vor sta în robie sau și una, și cealaltă perioadă, cum și care este legătura dintre cei 400 de ani și cei 430 de ani din Exod 5, 2 și Galateni 3, 16-17.PP 759.2

Declarația din Exod 12, 40, că “șederea copiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani”, dă impresia că israeliții, de la intrarea lui Iacov în Egipt și până la exod, au petrecut realmente 430 de ani în țara Nilului. Faptul că această părere nu poate fi corectată este clar din interpretarea inspirată a lui Pavel, prezentată în Galateni 3, 16-17, unde ni se spune că șederea lor acoperă perioada de la data când Dumnezeu a făcut legământul Său cu Avraam și până când a fosyt promulgată Legea pe Sinai. Pavel se pare că se referă la prima făgăduință făcută de Dumnezeu lui Avraam, atunci când a fost chemat să plece din Haran. (Geneza 12, 1-3.) De la data aceea au început să decurgă 430 de ani, atunci când Avraam avea șaptezeci și cinci de ani (Geneza 12, 4), în timp ce perioada profetică de 400 de ani din Geneza 15, 13 a început cu treizeci de ani mai târziu, când Avraam avea 105 ani, iar fiul său Isaac avea 5 ani. (Geneza 21, 5.) La data aceea, Ismael, care “se născuse în chip firesc, prigonea pe cel ce se născuse prin Duhul”, pe Isaac (Geneza 4, 29; Geneza 21, 9-11), începând o perioadă de necazuri și prigoniri pentru sămânța lui Avraam, care avea să continue cu intermitențe până în timpul exodului. Isaac nu numai căavea necazuri cu fratele său vitreg Ismael, dar și cu filistenii (Geneza 26, 15.20-21); Iacov a fugit din fața lui Esau ca să-și scape viața Geneza 27, 41-43) și apoi a fugit de Laban (Geneza 31, 21),pentru ca mai târziu să fie iarăși în primejdie din partea lui Esau (Geneza 32, 8); Iosif a fost vândut ca sclav de către frații săi (Geneza 37, 28) și copiii lui Israel au fost apăsați de egipteni zeci de ani. (Exod 1, 14.)PP 759.3

Timpul de la chemarea lui Avraam și până la venirea lui Iacov în Egipt a fost de 215 ani, totalul fiind (1) — douăzeci și cinci de ani, fiind între chemarea lui Avraam și nașterea lui Isaac (Geneza 12, 4; 21, 5); (2) — șaizeci de ani între nașterea lui Isaac și nașterea lui Iacov (Geneza 25, 26) și (3) — vârstalui Iacov la data plecării în Egipt (Geneza 47, 9), o sută treizeci de ani, fac totalul de 215 ani. aceasta face ca restul de 215 ani să fie timpul pe care, de fapt, l-au petrecut israeliții în Egipt. Deci, cei 430 de anidin Exod 12, 40 includ ședereapatriarhilor în Canaan, ca și rămânerea evreilor în Egipt. Deoarece, în Canaan, ca și rămânerea evreilor în Egipt. Deoarece, în timpul lui Moise, Palestina era o parte a imperiului egiptean, nu este ieșit din comun ca să existe un autor din perioada respectivă care să includă Canaanul în termenul “Egipt”. Traducătorii Septuagintei, știind că cei 430 de ani cuprind și șederea patriarhilor în Canaan, au clarificat acest lucru, redând astfel acest pasaj: “Și șederea copiilor lui Israel, în timp ce au stat în țara Egiptului și țara Canaanului, a fost de patru sute treizeci de ani”. La interpretarea de mai sus a problemei celor 430 de ani, să mai adăugăm profeția în legătură cu faptul că a patra generație a acelora care au venit în țara Egiptului avea să-l părăsească (Geneza 15, 16) și împlinirea ei este raportată în Exod 15, 16 și împlinirea ei esteraportată în Exod 6, 18-20.PP 759.4

Nota 4, pag. 316. Israeliții, închinându-se înaintea vițelului de aur, pretindeau a fiînchinători ai viului Dumnezeu. Astfel, Aaron, la inaugurarea idolului, a declarat: “Mâine va fi o sărbătoare în cinsteaDomnului”. Ei și-au propus să se închine lui Dumnezeu, după cum egiptenii se închinau lui Osiris, sub înțișearea unui chip. Dar Dumnezeu nu putea accepta o asemenea închinarea. Deși înălțat în Numele Său, zeul soare, și nu Iehova eraadevăratul obiect al adevăratul obiect al adorării lor.PP 760.1

Închinarea la boul Apis era însoțită de cele mai depravate manifestări și raportul Scripturii ne arată faptul că vițelul la care se închina acum Israel, cultul adorării lui de către păgânii idolatri era însoțităde astfel de manifestări depravate. Despre aceasta citim: “A doua zi, s-au sculat dis-de-dimineață și au adus arderi de tot și jertfe de mulțumire. Poporul a șezut și a mâncat și a băut; apoi s-a sculat să joace.” (Exod 32, 6.) Expresia ebraică pentru “a juca” înseamnă a juca sărind, cântând și dansând. Acest dans, în mod deosebit între egipteni,era sensual și indecent. Expresia “s-a stricat” din versetul următor (Exod 32, 7), unde se spune: “poporul tău pe care l-ai scos din țara Egiptului, s-a stricat”, este aceeași expresie folosită în Geneza 6, 11-12, unde citim că pământul era stricat, “căci orice făptură își stricase calea pe pământ”. Aceasta explică mania teribilă a lui Dumnezeu și de ce dorea El ca să nimicească deodată mulțimea poporului Israel.PP 760.2

Nota 5. pag. 329. Cele Zece Porunci erau “legământul” la care făcea referire Domnul atunci când, propunând un legământ cu Israel, a spus: “Acum, dacă veți asculta glsasul Meu și dacă veți păzi legământul Meu”. (Exod 19, 5.) Cele Zece Porunci erau numite de Dumnezeu “legământ” înainte ca legământul să fi fost făcut cu Israel. Ele nu erau o înțelegere intervenită între ei și Dumnezeu, ci ceva ce Dumnezeu le-a poruncit să împlinească. Astfel,PP 760

Cele Zece Porunci, legământul lui Dumnezeu, devin baza legământului făcut între El și Israel. Cele Zece Porunci, în toatedetaliile lor, sunt “toate aceste cuvinte” cu privier la care a fost făcut legământul. (Exod 24, 8.)PP 761.2

Nota 6. pag. 388. Când se aducea o jertfă pentru păcat pentruun preot sau pentru întreaga adunare,sângele era dus înăuntru, în locul sfânt, și stropit înaintea perdelei și așezat sau uns pe coarnele altarului de aur. Grăsimea era arsă pe altarul arderii de tot din curte, dar corpul jerfei era ars afară din tabără. (Levitic 4, 1-21.)PP 761.1

Dar când jertfa era adusă pentru un conducător sau pentru cineva din popor, sângele nu era dus în locul sfânt, iar carnea trebuia să fie mâncată de preot, după cum a poruncit Domnului lui Moise: “Preotul care va aduce jertfa de ispășire, acela s-o mănânce; și anume să fie mâncată într-un loc sfânt, în curtea cortului întâlnirii”. (Levitic 6, 26; Levitic 4, 22-35.)PP 761.2

Nota 7. pag. 369. Faptul că Acela care a rostit Legea, care achemat pe Moise pe munte și a vorbit cu el a fost Domnul Isus Hristos reieseevident din următoareleconsiderații:PP 761.3

Domnul Hristos este Acela prin care S-a descoperit Dumnezeu omului, în toate timpurile. “Totuși pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu, tatăl, de la care vin toate lucrurile și pentru care trăim și noi, și un singur Domn, Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile și prin El și noi”. (1 Corinteni 8, 6.) “El este acela (Moise) care, în adunarea israeliților din pustie, cu Îngerul care i-a vorbit pe muntele Sinai, și cu părinții noștri, a primit cuvintelevii, ca să ni le dea nouă”. (Fapte 7, 38.) Îngerul în care era Numele marelui Iehova (Exod 23, 20-23. Expresia nu se poate referi la alcineva decât la Fiul lui Dumnezeu.)PP 761.4

Să reținem, Domnul Hristos este numit Cuvțntul lui Dumnezeu (Ioan 1, 1-3.) El este numit astfel pentru că Dumnezeu a dat descoperirile Sale omului, în toate veacurile, prin Isus Hristos; Duhul Său a fost Acela care i-a inspirat pe profeți (1 Petru 1, 10-11.) El le-a fost descoperit ca Îngerul lui Dumnezeu (Iehova), Conducătorul oștirii Domnului și Arhanghelul Mihail.PP 761.5

Nota 8, pag. 603. Problema s-a ridicat și este foarte mult agitată acum este aceea că, dacă teocrația a fost un lucru bun în timpul lui Israel, de ce oare o formă teocratică de guvernare n-ar fi de asemenea bună și pentruacest timp? Răspunsul nu este greu de dat.PP 761.6

O teocrație este o conducere ce își are puterea direct de la Dumnezeu. Conducerea poporului Israel a fost o adevărată teocrație. Dumnezeu l-a însărcinat pe Moise să conducă poporul Său afară din Egipt. Prin semne și minuni și printr-o mulțime de mari lucrări. Dumnezeu a eliberat pe Israel din Egipt, l-a condus prin pustie și în cele din urmă l-a dus în Țara Făgăduinței. Acolo El i-a condus prin judecători “până la profetul Samuel” căruia, pe când era copil, Dumnezeu i-a vorbit și prin care El Și-a făcut cunoscută voința Sa. În zilele lui Samuel, poporul a cerut să aibă un împărat. Acest lucru li s-a îngăduit și Dumnezeu l-a ales pe Saul, iar Saul la uns ca împărat al lui Israel. Saul însă a dat greș în a face voia lui Dumnezeu și Dumnezeu l-a lepădat ca împărat; l-a trimis pe Samuel să ungă pe David ca împărat al lui Israel și Dumnezeu a întărit pe vecie tronul lui David. Când Solomon s-a urcat pe tron în locul tatălui său David, raportul Scripturii ne spune: “Solomon a șezut pe șezut pe scaunul de domnie al Domnului în locul tatălui său David”. (1 Corinteni 29, 23.) Tronul lui David era tronul Domnului, și Solomon s-a urcat pe tronul Domnului ca împărat peste împărăția pământească a lui Dumnezeu. Succesiunea la tron a descendenților din linia lui Davidna continuat până la Zedechia, care a devenit un supus al împăratului Babilonului. Dar Zedechia a călcat legământul său și Dumnezeu i-a spus atunci: PP 761.7

“Și tu, domn nelegiuit, gata să fii ucis, domn al lui Israel, a cărui zi vine tocmai când nelegiuirea este la culme! Așa vorbește Domnul Dumnezeu: ‘La o parte cu mitra, jos cununa împărătească! Nu mai este cum a fost. Ce este plecat va fi înălțat și ce este înălțat și ce este înălțat va fi plecat! Voi da jos cununa, o voi da jos, o voi da jos. Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venirea Aceluia care are drept la ea, și în mâna căruia o voi încredința’.” Cine este Acela care are drept? Îi voi pune numele (Ezechel 21, 25-27; vezi, deasemenea, și cap. 17, 1-21).PP 762.1

Împărăția a fost apoi supusă Babilonului. Când Babilonul a căzut și Medo-Persia i-a luat locul, ea a fost “dată jos” pentru prima dată. Când Medo-Persia a căzut și a fost urmată de către Grecia, ea a fost “dată jos” pentru a doua oară. Când imperiul grec a cedat locul Romei ea a fost “dată jos” pentru a treia oară. Și apoi Cuvântul Domnului a zis: “Dar lucrul acesta nu va avea loc decât la venirea Aceluia care are drept la ea, și în mâna căruia o voi încredința”. Cine este acela care are drept? “Îi vei pune numele Isus. El va fi mare, și va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; Și Domnul Dumnzeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci și Împărăția nu va avea sfârșit!” (Luca 1, 31-33.) Și în timp ce se afla aici, ca “profet”, ca om al durerii și obișnuit cu suferința, în noaptea în care a fost trădat, El Însuși a declarat: “Împărăția mea nu este din lumea aceasta”. Astfel tronul Domnului a fost mutat din lumea aceasta și nu va mai avea loc “decât la venirea Aceluia care are drept la ea” și atunci îi va fi dată. Și timpul acesta este sfârșitul acestei lumi și începutul lumii viitoare.PP 762.2

Celor doisprezece apostoli, Mântuitorul le-a zis: “Și le-a spus o pildă: ‘Vedeți smochinul și toți copacii. Când înfrunzesc, și-i vedeți, voi cunoașteți că de acum vara este aproape’”. (Luca 21, 29-30.) Din raportul lui Matei cu privire la făgăduința Domnului Hristos, făcută celor doisprezece apostoli, învățăm că ea se va împlini. Isus le-a răspuns: “Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-ați urmat, veți ședea și voi pe dousprezece scaune de domnie și veți judeca pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel”. (Matei 19, 28.) În parabola cu talanții, Domnul Hristos Se prezintă pe Sine sub înfățișarea unui “Om de neam mare” care “s-a dus într-o țară îndepărtată ca să-și ia o împărăție și să se întoarcă”. (Luca 19, 12.) Și El personal ne-a spus că va sta pe tronul slavei Sale: “Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri, va ședea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărți cum desparte păstorul oile de capre”. (Matei 25, 31-32.)PP 762.3

Către acest timp privește descoperitorul atunci când spune: “Îngerul al șaptelea a sunat din trâmbiță și în cer s-au auzit glasuri puternice care ziceau: ‘Împărăția lumii a trecut în mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său și El va împărăți în vecii vecilor’”. (Apocalipsa 11, 15.) Contextul ne arată în mod clar când anume va avea loc acest lucru: “Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să răsplătești pe robii Tăi prorocii, pe sfinți și pe cei se tem de Numele Tău, mici și mari, și să prăpădești pe cei ce prăpădesc pământul!” (Apocalipsa 11, 18.) În timpul acesta al judecății finale, la răsplata celor neprihăniți și pedepsirea celor nelegiuiți, atunci va fi așezată Împărăția lui Hristos. Când toți aceștia se opun suveranității Domnului Hristos, vor fi nimiciți, împărățiile lumii acesteia vor deveni împărății ale Domnului nostru și ale Hristosului Său.PP 763.1

Atunci Domnul Hristos va domni ca “Împărat al împăraților și Domn al domnilor”. (Apocalipsa 19, 16.) “Dar domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinților Celui Preaînalt. Împărăția Lui este o împărăție veșnică, și toate puterile Ii vor sluji și-L vor asculta!” “Dar sfinții Celui Preaînalt vor primi împărăția și vor stăpâni împărăția în veci, din veșnicie în veșnicie.” (Daniel 7, 27.18.)PP 763.2

Până atunci însă, Împărăția lui Hristos nu poate fi stabilită pe pământ. Împărăția Sa nu este din lumea aceasta. Urmașii Săi trebuie să se socotească singuri “străini și călători pe pământ”. Pavel spune: “Dar cetățenia noastră este în ceruri, de unde și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. (Evrei 11, 13. Filip 3, 20.)PP 763.3

De când s-a prăbușit împărăția lui Israel, Dumnezeu n-a mai dat autoritate nici unui om și nici unui grup de oameni puterea de a aplica legile Sale. “Razbunarea este a Mea ... zice Domnul”. (Romani 12, 19.) Conducerile civile au de a face cu relațiile dintre om și om, dar ele nu au nimic comun cu îndatoririle ce se degaja din relațiile omului cu Dumnezeu.PP 763.4

Cu excepția împărăției lui Israel, nici o conducere n-a existat vreodată pe pământ în care Dumnezeu, prin oameni inspirați, să conducă problemele statului. Ori de câte ori oamenii s-au străduit să formeze o astfel de conducere, ca aceea a lui Israel, a trebuit ca ei să ia asupră-le sarcina de a interpreta Legea lui Dumnezeu. Ei și-au asumat dreptul de a controla conștiința, uzurpând prerogativele lui Dumnezeu.PP 763.5

În vechea dispensațiune, în timp ce păcatele împotriva lui Dumnezeu erau pedepsite cu pedepse penale, judecățile ce se aduceau la indeplinire nu erau numai sancționate de Divinitate, ci sub controlul Său direct și la porunca Sa. Trebuia ca vrăjitorii să fie pedepsiți cu moartea. Trebuia ca idolatrii să fie uciși. Profanarea si sacrilegiul erau pedepsite cu moartea. Trebuia ca națiuni întregi să fie nimicite. dar aducerea la îndeplinire a acestor judecăți era condusă de Acela care citește inimile oamenilor, care cunoaște măsura vinovăției lor și care se ocupă de creaturile Sale cu înțelepciune și milă. Când oamenii cu slăbiciuni și pasiuni omenești își arogă sarcina de a face această lucrare, nu este nevoie de nici un argument pentru a demonstra că ușa este deschisă pentru o nereținută nedreptate și cruzime. Cele mai inumane crime aveau să fie săvârșite, și toate acestea în Numele cel sfânt al lui Hristos.PP 763.6

Deci legile lui Israel, care pedepseau ofensivele săvârșite împotriva lui Dumnezeu, au fost scoase argumente pentru a dovedi datoria de a pedepsi păcatele asemănătoare săvârșite în veacul acesta. Toți cei ce au persecutat le-au folosit pentru a-și justifica faptele. Principiul că Dumnezeu a delegat autorității omenești dreptul de a controla conștiința constituie temelia tiraniei religioase și a persecuției. Dar toți aceia care gândesc astfel pierd din vedere faptul că noi trăim acum într-o altă dispensațiune, în condiții cu totul diferite de acelea în care a trăit poporul Israel; căci împărăția lui Israel era un tip al împărăției lui Hristos, care nu va fi stabilită până la cea de-a doua Sa venire; și dacă îndatoririle ce aparțin relațiilor dintre om și Dumnezeu nu trebuie să fie dirijate sau impuse de autoritatea omenească.PP 763.7

Nota 9, pag. 629. Rama, cetatea lui Samuel, este aceeași cu Rama din Beniamin? Cu privire la acesta, dr. Edersheim spune: “ Două lucruri sunt clare: că reședința lui Saul era la Ghibea și că el l-a întâlnit pentru prima dată pe Samuel la Rama. Și dacă lucrurile stau astfel, este imposibil, ținând cont de Samuel 10, 2, ca Rama lui Samuel să fie Rama din Beniamin sau să se afle în locul numit astăzi Neby Samuel, la 6 km NV de Ierusalim.” PP 763.8