„Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.» Tot astfel, după cină, a luat paharul şi a zis: «Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el». Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11:23-26).DCN 90.1

Hristos Se afla la punctul de tranziţie între două sisteme şi între cele două mari sărbători ale lor. El, Mielul fără cusur al lui Dumnezeu, era gata să Se ofere ca jertfă pentru păcat, urmând ca, în felul acesta, să pună capăt sistemului de simboluri şi ceremonii care, de patru mii de ani, arătau spre moartea Lui. În timp ce mânca Pastele cu ucenicii, a instituit în locul acestui sistem slujba care avea să amintească de jertfa cea mare. Sărbătoarea naţională a iudeilor trebuia să fie desfiinţată pentru totdeauna. Slujba rânduită de Hristos trebuia să fie îndeplinită de urmaşii Lui în toate ţările, în toate timpurile.DCN 90.2

Paştele fusese rânduit ca amintire a eliberării lui Israel din robia egipteană. Dumnezeu dăduse îndrumarea ca, în fiecare an, atunci când copiii întrebau ce înseamnă aceste lucruri, să li se povestească din nou cele întâmplate. În felul acesta, minunata eliberare urma să se păstreze vie în amintirea tuturor. Orânduirea Cinei Domnului a fost dată pentru a comemora marea eliberare săvârşită prin moartea Domnului Hristos. Această orânduire trebuie să se serbeze până la a doua Sa venire în slavă şi putere. Ea este mijlocul prin care putem păstra mereu în minte marea Lui lucrare făcută pentru noi.DCN 90.3

Când au fost eliberaţi din Egipt, copiii lui Israel au mâncat Pastele în picioare, având mijlocul încins, cu toiegele în mâini, gata de drum. Felul în care ei serbau această orânduială reflecta starea lor, deoarece urmau să fie izgoniţi din ţara Egiptului şi să înceapă călătoria grea şi chinuitoare prin pustie. Dar pe vremea lui Hristos lucrurile se schimbaseră. De data aceasta, ei nu mai urmau să fie izgoniţi dintr-o ţară străină, ci locuiau în ţara lor. Potrivit cu posibilitatea de odihnă care li se dăduse, oamenii participau la Paşte într-o poziţie diferită. În jurul mesei erau aşezate paturi, iar oaspeţii erau întinşi, sprijinindu-se pe mâna stângă, iar dreapta o aveau liberă pentru a mânca. În poziţia aceasta, un mesean putea să-şi aşeze capul pe pieptul celui care se găsea alături de el, iar picioarele, ajungând la marginea patului, puteau fi spălate de cineva care trecea pe dinafara cercului.DCN 91.1

Hristos era încă la masa pe care se împărţise cina pascală. Pâinile nedospite, folosite la Paşte, erau în faţa Lui. Vinul pascal, nefermentat, era pe masă. Hristos foloseşte aceste simboluri pentru a reprezenta jertfa Sa fără pată. Niciun lucru stricat prin fermentare, simbolul păcatului şi al morţii, nu putea să reprezinte „Mielul fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1:19). „Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine şi, după ce a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând: «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu». Apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: «Beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu.»” Iuda, trădătorul, era de faţă la serviciul sfânt. El a primit de la Isus simbolul trupului Său frânt şi pe cel al sângelui Său vărsat. El a auzit: „Să faceţi acestea spre amintirea Mea.” Şi cum stătea acolo, chiar în faţa Mielului lui Dumnezeu, vânzătorul punea la cale planurile lui întunecate şi nutrea gânduri înverşunate, de răzbunare.DCN 91.2

Cu prilejul spălării picioarelor, Hristos dăduse dovezi convingătoare că înţelesese caracterul lui Iuda.„Nu sunteţi toţi curaţi” (Ioan 13:11), spusese El. Cuvintele acestea l-au convins pe falsul discipol că Hristos îi citise tainele inimii. De data aceasta, Hristos a vorbit mai lămurit. În timp ce erau aşezaţi la masă, El a zis, privind spre ucenicii Săi: „Nu vorbesc despre voi toţi; cunosc pe aceia pe care i-am ales. Dar trebuie să se împlinească Scriptura, care zice: ‘Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea.»”DCN 91.3

Nici de data aceasta ucenicii nu l-au bănuit pe Iuda. Dar au văzut că Hristos era foarte tulburat. Un nor de tristeţe s-a aşezat asupra lor, ca un fel de presimţire a unei îngrozitoare nenorociri a cărei natură n-o înţelegeau. În timp ce mâncau în tăcere, Isus a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde.” Auzind aceste cuvinte, au fost cuprinşi de uimire şi întristare. Nu înţelegeau cum L-ar fi putut trăda unul dintre ei pe Învăţătorul divin. Din ce cauză să-L trădeze? Şi cui? Inima cui putea da naştere unui asemenea plan? Desigur că nu putea fi unul dintre cei doisprezece, care avuseseră privilegiul, mai mult decât ceilalţi, de a asculta învăţăturile Lui, care se împărtăşiseră din minunata Lui iubire şi faţă de care El arătase atâta bunătate, aducându-i într-o comuniune atât de strânsă cu El.DCN 92.1

Dându-şi seama de însemnătatea cuvintelor Lui şi amintindu-şi că El întotdeauna spusese adevărul, au fost cuprinşi de teamă şi de neîncredere. Au început să-şi cerceteze inimile ca să vadă dacă nu aveau vreun gând împotriva Învăţătorului lor. Cu cea mai chinuitoare emoţie, au întrebat unul după altul: „Doamne, sunt eu?” Dar Iuda stătea tăcut. Ioan, în adâncă tulburare, în cele din urmă a întrebat: „Doamne, cine este?” Şi Isus a răspuns: „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid acela Mă va vinde. Negreşit, Fiul omului Se duce după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” Ucenicii îşi cercetaseră îndeaproape feţele unii altora, în timp ce întrebau:„Nu cumva sunt eu?” Şi tăcerea lui Iuda atrăsese toate privirile asupra lui. În încurcătura de întrebări şi de expresii de uimire, Iuda nu auzise cuvintele prin care Isus răspunsese la întrebarea lui Ioan. Dar acum, pentru a scăpa de privirile cercetătoare ale ucenicilor, a întrebat şi el, cum făcuseră ceilalţi:„Doamne, sunt eu?” Isus i-a răspuns cu gravitate: „Tu eşti.”DCN 92.2

Surprins şi încurcat de demascarea planului, Iuda s-a ridicat în grabă şi a părăsit camera.„Isus i-a zis: «Ce ai să faci, fă repede» [...] Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară în grabă. Era noapte.” Era într-adevăr noapte pentru trădător atunci când a plecat de la Hristos, în întunericul de afară. Până a făcut pasul acesta, Iuda a mai avut posibilitatea pocăinţei. Dar, când a părăsit faţa Domnului său şi pe cei care erau împreună cu el ucenici, hotărârea cea din urmă fusese luată. El trecuse hotarul acestei ultime posibilităţi. Minunată a fost îndelungata răbdare a lui Isus în purtarea Lui cu acest suflet ispitit. Nimic din ceea ce l-ar fi putut salva pe Iuda nu a fost lăsat nefăcut. După ce Iuda se angajase de două ori să-L trădeze pe Domnul său, Isus i-a dat încă o ocazie să se pocăiască. Citind planul tainic din inima vânzătorului Său, Hristos i-a dat lui Iuda ultima dovadă convingătoare despre divinitatea Lui. Aceasta a fost pentru falsul ucenic cea din urmă chemare la pocăinţă. Nu a fost cruţat niciun apel pe care inima de Dumnezeu-om îl putea face. Valurile milei, aruncate înapoi de îngâmfarea încăpăţânată, se întorceau ca un flux şi mai puternic de iubire copleşitoare. Cu toate că a fost surprins şi alarmat pentru că i s-a descoperit vinovăţia, Iuda a devenit şi mai hotărât. De la cina sacramentală a plecat să desăvârşească trădarea.DCN 92.3

Rostind vaiul asupra lui Iuda, Hristos avusese încă un gând plin de milă fată de ucenici. El le-a dat în felul acesta dovada cea mai mare a mesianităţii Sale. „Vă spun lucrul acesta de pe acum, înainte ca să se întâmple”, a zis El, „pentru ca atunci când se va întâmpla să credeţi că EU SUNT.” Dacă Isus ar fi tăcut, lăsând să se înţeleagă că nu ştie ce avea să I se întâmple, ucenicii ar fi putut crede că Învăţătorul lor n-ar avea previziune dumnezeiască şi că a fost surprins şi trădat în mâinile gloatei ucigaşe. Cu un an înainte, Isus le spusese ucenicilor că alesese doisprezece şi că unul era diavol. Acum, cuvintele Lui către Iuda, arătând că trădarea Îi era pe deplin cunoscută Învăţătorului său, urmau să-i întărească în credinţă pe adevăraţii urmaşi ai lui Hristos în timpul umilinţei Lui. Iar când Iuda trebuia să ajungă la groaznicul lui sfârşit, ei urmau să-şi reamintească de vaiul pe care Isus îl pronunţase asupra trădătorului.DCN 93.1

Dar Mântuitorul mai avea un scop. El nu-Şi retrăsese harul de la acela pe care-l ştia că este un trădător. Ucenicii nu înţeleseseră cuvintele Lui, când El spusese la spălarea picioarelor: „Voi nu sunteţi toţi curaţi” şi nici atunci când, fiind la masă, El declarase: „Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea” (Ioan 13:11,18).DCN 93.2

Dar după aceea, când gândurile I-au fost înţelese, ei au putut cugeta la răbdarea şi la mila pe care le manifestă Dumnezeu chiar şi faţă de cel mai rău păcătos. Deşi îl cunoscuse pe Iuda de la început, Isus i-a spălat picioarele, iar trădătorul avusese privilegiul de a se uni cu Hristos prin împărtăşirea la actul cel sfânt. Un Mântuitor îndelung răbdător a folosit faţă de cel păcătos orice mijloc de convingere, ca să-L primească pe El, să se pocăiască şi să fie curăţit de întinarea păcatului. Pilda aceasta este pentru noi. Când presupunem că cineva se află în rătăcire şi în păcat, nu trebuie să ne separăm de el. Nu trebuie ca, printr-o nepăsătoare despărţire, să-l lăsăm pradă ispitei sau să-l izgonim pe câmpul de luptă al lui Satana. Nu aceasta este metoda lui Hristos. Pentru că ucenicii erau rătăciţi şi plini de greşeli, El le-a spălat picioarele şi, în felul acesta, toţi, afară de unul din cei doisprezece, au fost aduşi la pocăinţă.DCN 94.1

Exemplul lui Hristos nu îngăduie ca cineva să fie exclus de la masa Domnului. Este adevărat că păcatul cunoscut pe faţă exclude pe păcătos. Acest fapt este arătat clar de Duhul Sfânt (1 Corinteni 5:11). Dar, dincolo de aceasta, nimeni nu trebuie să judece. Dumnezeu n-a lăsat la latitudinea oamenilor să spună cine trebuie să ia parte la astfel de ocazii. Pentru că cine poate să citească inimile? Cine poate deosebi grâul de neghină? „Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta.” Deoarece „oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului”. „Căci cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi dacă nu deosebeşte trupul Domnului” (1 Corinteni 11:28,27,29).DCN 94.2

Când credincioşii se adună să serbeze sfintele rânduieli, sunt de faţă soli nevăzuţi de ochi omeneşti. In adunare poate să fie un Iuda şi, în cazul acesta, sunt acolo soli de la domnul întunericului, deoarece ei îi însoţesc pe toţi aceia care nu se lasă conduşi de Duhul Sfânt. Îngerii cereşti sunt şi ei de faţă. Aceşti vizitatori nevăzuţi sunt prezenţi în orice ocazie de felul acesta. Pot veni în adunare persoane care nu sunt cu toată inima slujitori ai adevărului şi ai sfinţeniei, dar care ar dori să ia parte la actul sfânt. Lor nu trebuie să li se spună că nu au voie. Sunt de faţă martori care erau şi atunci când Isus le-a spălat picioarele ucenicilor şi lui Iuda. Ochi mai presus de cei omeneşti privesc scena.DCN 94.3

Hristos este prezent prin Duhul Său cel Sfânt pentru a pune sigiliul asupra ceremonialului stabilit de El. Hristos este acolo pentru a convinge şi înduioşa inima. Nu-I scapă niciun gând de întristare. Îi aşteaptă pe cei pocăiţi şi cu inima zdrobită. Totul este pregătit pentru primirea unui astfel de suflet. Acela care a spălat picioarele lui Iuda doreşte să spele orice inimă de întinarea păcatului. Nimeni nu trebuie să se retragă de la împărtăşire pentru că persoane nevrednice sunt de faţă. Se cere de la fiecare ucenic să participe în mod public şi să mărturisească în felul acesta că primeşte pe Hristos ca Mântuitor personal. Tocmai în aceste întocmiri ale Sale, Hristos Se întâlneşte cu poporul Său şi îi dă puteri prin prezenţa Sa. Se poate ca mâini şi inimi întinate să servească Cina, totuşi Hristos îi serveşte pe copiii Săi. Toţi cei care vin cu credinţa legată de El vor fi foarte mult binecuvântaţi. Toţi cei care neglijează aceste ocazii de privilegii dumnezeieşti vor pierde. Despre ei se poate spune foarte bine: „Voi nu sunteţi cu toţii curaţi.”DCN 95.1

Împărţind cu ucenicii pâinea şi vinul, Hristos S-a obligat să fie Răscumpărător. El le-a încredinţat Noul Legământ, prin care toţi cei care Îl primesc devin copii ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos. Prin acest legământ, ei primesc orice binecuvântare pe care cerul o poate da pentru viaţa aceasta şi pentru cea viitoare. Acest act al legământului trebuie să fie ratificat cu sângele lui Hristos. Iar aducerea la îndeplinire a actului sfânt trebuia să le amintească ucenicilor jertfa Sa nemărginită adusă pentru fiecare dintre ei ca fiind parte din marele întreg al neamului omenesc decăzut.DCN 95.2

Dar serviciul de împărtăşire nu trebuie să fie o ocazie de întristare. Nu acesta a fost scopul lui. Când ucenicii Domnului se adună în jurul mesei Sale, nu trebuie să-şi amintească, nici să deplângă slăbiciunile lor. Nu trebuie să se ocupe de experienţele lor religioase trecute, fie ele înălţătoare sau descurajatoare. Nu trebuie să dezgroape neînţelegerile cu fraţii lor. Serviciul pregătitor a cuprins toate acestea. Totul s-a făcut înainte: cercetarea de sine, mărturisirea păcatelor, rezolvarea neînţelegerilor. Acum, ucenicii vin să-L întâlnească pe Hristos. Ei nu trebuie să stea în umbra crucii, ci în lumina ei mântuitoare. Trebuie să-şi deschidă sufletul în faţa razelor strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. Cu inima curăţită prin sângele scump al lui Hristos, în deplină cunoştinţă a prezenţei Lui, deşi nevăzut, ei urmează să audă cuvintele:„Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea” (Ioan 14:27).DCN 95.3

Domnul nostru zice: Când eşti convins de păcat, adu-ţi aminte că Eu am murit pentru tine. Când eşti urmărit, persecutat şi întristat pentru Numele Meu şi pentru Evanghelie, adu-ţi aminte de iubirea Mea atât de mare, încât pentru tine Mi-am dat viaţa. Când îndatoririle tale îţi par prea aspre şi dureroase şi poverile tale prea grele de purtat, adu-ţi aminte că pentru tine am purtat crucea, dispreţuind ruşinea. Când inima ta se strânge de teama celor ce-ţi stau în faţă, aminteşte-ţi că Răscumpărătorul tău trăieşte ca să mijlocească pentru tine.DCN 96.1

Serviciul de împărtăşire arată spre a doua venire a lui Hristos. El a fost destinat să ţină vie în mintea ucenicilor tocmai această nădejde. Ori de câte ori se întâlneau pentru a comemora moartea Lui, îşi reaminteau cum „El a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: «Beţi toţi din el, căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu.»” În necazul lor, ei au găsit mângâiere în speranţa că El va reveni. Nepreţuit a fost pentru ei gândul: „Ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11:26).DCN 96.2

Acestea sunt lucrurile pe care niciodată nu trebuie să le uităm. Iubirea lui Hristos, cu puterea ei constrângătoare, trebuie să fie păstrată vie în amintirea noastră. Hristos a instituit acest serviciu divin pentru ca el să ne poată vorbi despre iubirea lui Dumnezeu care a fost manifestată în favoarea noastră. Nu poate fi nicio unire între sufletele noastre şi Dumnezeu decât prin Hristos. Iubirea şi unirea dintre fraţi trebuie să fie cimentate şi făcute veşnice prin iubirea lui Isus. Şi n-a trebuit nimic altceva decât moartea lui Hristos pentru a face ca iubirea Lui să aibă efect asupra noastră. Numai prin faptul că El a murit putem noi să privim cu bucurie la a doua Lui venire. Jertfa Lui este centrul nădejdii noastre. De ea trebuie să ne prindem credinţa.DCN 96.3

Orânduielile care scot la iveală umilinţa şi suferinţa Domnului nostru sunt socotite prea mult ca forme. Ele au fost instituite cu un scop. Simţurile noastre trebuie să fie înviorate pentru a-şi da seama de taina evlaviei. Toţi au privilegiul să înţeleagă, mai mult decât facem, suferinţele ispăşitoare ale lui Hristos.„După cum Moise a înălţat şarpele în pustie”, aşa a fost înălţat şi Fiul omului, „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:14,15). Trebuie să privim la crucea de pe Golgota, pe care stă Mântuitorul muribund. Interesele noastre veşnice cer să dovedim credinţa în Hristos.DCN 96.4

Domnul nostru a spus: „Dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. [...] Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană şi sângele Meu este cu adevărat o băutură” (Ioan 6:53-55). Lucrul acesta este adevărat şi pentru viaţa noastră fizică. Datorăm chiar şi viaţa aceasta pământească morţii lui Hristos. Pâinea pe care o mâncăm este cumpărată prin trupul Lui frânt. Apa pe care o bem este cumpărată prin sângele Lui vărsat. Nimeni, sfânt sau păcătos, nu mănâncă hrana zilnică fără a se hrăni cu trupul şi sângele lui Hristos. Crucea de pe Calvar este gravată pe fiecare pâine. Se oglindeşte în fiecare izvor de apă. Toate acestea le-a spus Isus când a rânduit simbolurile marii Sale jertfe. Lumina care străluceşte de la serviciul de împărtăşire din camera de sus sfinţeşte hrana pentru viaţa noastră zilnică. Masa familiei ajunge ca masa Domnului şi fiecare masă este un act sfânt.DCN 97.1

Şi cu atât mai bine putem să aplicăm cuvintele lui Hristos asupra naturii noastre spirituale. El spune: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică.” Numai când primim viaţa, aşa cum s-a vărsat pe crucea de pe Golgota, putem să trăim viaţa de sfinţenie. Şi primim această viaţă primind Cuvântul Său şi făcând lucrurile pe care El le-a poruncit. În felul acesta, ajungem una cu El.„Cine mănâncă trupul Meu”, zice El, „şi bea sângele Meu rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine” (Ioan 6:54,56,57). La sfânta împărtăşire, se aplică textul acesta în chip deosebit. Când prin credinţă contemplăm jertfa cea mare a Domnului nostru, sufletul asimilează viaţa spirituală a lui Hristos. Sufletul acesta va primi putere spirituală din orice împărtăşire. Slujba aceasta stabileş-te o legătură vie, prin care credinciosul este legat de Hristos şi, în felul acesta, este legat de Tatăl. Într-un sens deosebit, ea formează o legătură între fiinţele omeneşti dependente şi Dumnezeu.DCN 97.2

Când primim pâinea şi vinul, care simbolizează trupul frânt al lui Hristos şi sângele Lui vărsat, în imaginaţie ne alăturăm la scena împărtăşirii din camera de sus. Ni se pare că trecem şi noi prin grădina sfinţită de agonia Aceluia care a purtat păcatele lumii. Suntem şi noi martori la lupta prin care s-a câştigat împăcarea noastră cu Dumnezeu. Hristos ne este arătat ca răstignit între noi. Privind la Răscumpărătorul răstignit, noi înţelegem mai bine măreţia şi însemnătatea jertfei aduse de Maiestatea cerului. Planul mântuirii este slăvit înaintea noastră şi gândul despre Golgota trezeşte în inima noastră emoţii vii şi sfinte. În inimile şi pe buzele noastre vor fi laude pentru Dumnezeu şi pentru Miel; mândria şi adorarea de sine nu pot să crească în sufletul care păstrează o vie amintire a celor petrecute pe Golgota.DCN 98.1

Acela care priveşte iubirea inegalabilă a Mântuitorului va fi înălţat în gând, curăţit în inimă şi transformat în caracter. El va merge în lume pentru a fi o lumină, pentru a reflecta într-o anumită măsură această tainică iubire. Cu cât contemplăm mai mult crucea lui Hristos, cu atât mai mult ne vom însuşi vorbirea apostolului, când a zis: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume!” (Galateni 6:14). DCN 98.2

Pe Muntele Măslinilor

Ghetsimani