Vestea despre prorocul din pustie şi despre solia sa minunată s-a răspândit în toată Galileea. Cuvintele acestea au ajuns la locuitorii din satele cele mai îndepărtate de prin munţi şi la pescarii de lângă mare, şi în inimile acelea sincere şi deschise au găsit un ecou favorabil. În Nazaret, ele au fost duse şi în atelierul de tâmplărie, care fusese al lui Iosif, şi Cineva a recunoscut chemarea. Timpul Său venise. Lăsând munca de toate zilele, Şi-a luat rămas-bun de la mama Lui şi a pornit împreună cu concetăţenii Lui, care se duceau cu grămada la Iordan.DCN 26.2

Când Isus a venit la botez, Ioan a recunoscut în El o curăţie de caracter cum niciodată nu întâlnise la vreun om. Însăşi atmosfera prezenţei Lui era sfântă şi inspira respect. De la mulţimile care se adunaseră în jurul lui la Iordan, Ioan auzise povestiri de crime îngrozitoare şi întâlnise oameni greu apăsaţi de povara multelor păcate, dar niciodată nu se apropiase de o fiinţă omenească de la care să pornească o influenţă atât de dumnezeiască. Toate acestea erau în armonie cu ceea ce îi fusese descoperit lui Ioan cu privire la Mesia. Cu toate acestea, s-a dat înapoi în faţa cererii lui Isus. Cum putea el, un păcătos, să-L boteze pe Cel fără păcat? Şi pentru ce să se supună El, care nu avea nevoie de pocăinţă, la un ritual care însemna mărturisirea unei vinovăţii ce trebuia spălată?DCN 26.3

Când Isus a cerut botezul, Ioan s-a dat înapoi, strigând: „Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?” Hotărât, dar plin de bunătate, Isus a răspuns: „Lasă-Mă acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit.” Şi Ioan, supunându-se, L-a condus la Iordan, unde L-a cufundat în apă. În clipa în care ieşea, Isus a văzut cum „s-a deschis cerul şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel”. Isus n-a primit botezul ca o mărturisire a unei vinovăţii proprii. El S-a făcut una cu păcătoşii, mergând pe calea pe care trebuia să mergem noi şi făcând lucrul pe care trebuia să-l facem noi. Viaţa Sa de după botez, o viaţă de suferinţă îndurată cu răbdare, ne este, de asemenea, o pildă.DCN 26.4

Îndată ce a ieşit din apă, Isus S-a plecat în rugăciune pe malul râului. În faţa Lui se deschidea o eră nouă şi însemnată. Acum începea lupta vieţii Sale pe o scară mai largă. Cu toate că era Domnul Păcii, venirea Lui trebuia să fie ca străfulgerarea unei săbii. Împărăţia pe care venise s-o întemeieze era contrară aceleia dorite de iudei. El, care era temelia ritualurilor şi organizării poporului Israel, urma să fie privit ca vrăjmaşul şi distrugătorul lui. El, care proclamase Legea pe Sinai, urma să fie condamnat ca unul care o calcă. El, care venise să sfărâme puterea lui Satana, urma să fie acuzat ca fiind Beelzebul. Nimeni nu L-a înţeles pe pământ, iar în timpul lucrării Lui trebuia să rămână singur. Cât a trăit, nici mama şi nici fraţii Lui nu I-au înţeles lucrarea. Nici chiar ucenicii nu L-au înţeles. El locuise în lumina veş-nică, fiind una cu Dumnezeu, dar viaţa pe pământ trebuia să o ducă în singurătate.DCN 27.1

Fiind una cu noi, trebuia să poarte povara vinovăţiei şi a blestemului nostru. Cel fără păcat trebuia să sufere ocara păcatului. Iubitorul de pace trebuia să trăiască în mijlocul certurilor, adevărul să locuiască împreună cu minciuna, curăţia, cu ticăloşia. Pentru spiritul Lui, fiecare păcat, fiecare discordie şi fiecare plăcere murdară, pe care le adusese neascultarea, erau un chin. Singur trebuia să urce cărarea, singur trebuia să ducă povara. Asupra Lui, care Îşi părăsise slava şi îmbrăcase slăbiciunea omenească, urma să apese răscumpărarea lumii. El a văzut şi a simţit totul, dar ţinta Lui a rămas neclintită. De braţul Lui depindea salvarea neamului omenesc decăzut şi El a întins mâna ca să prindă mâna Iubirii atotputernice.DCN 27.2

Privirea Mântuitorului părea că străbate cerul, în timp ce lăuntrul Său se revărsa în rugăciune. El ştia bine cât de mult împietrise păcatul inima oamenilor şi cât de greu le va fi acestora să înţeleagă lucrarea Lui şi să primească darul mântuirii. El a cerut cu stăruinţă putere de la Tatăl să biruiască necredinţa lor, să sfărâme lanţurile prin care Satana îi ţinea în robie şi, pentru binele lor, să-l învingă pe distrugător. A cerut o dovadă că Dumnezeu primeşte omenirea în persoana Fiului Său. Niciodată nu auziseră îngerii o rugăciune ca aceasta. Ei erau nerăbdători să aducă iubitului lor Conducător un cuvânt de asigurare şi de mângâiere. Dar nu; Tatăl Însuşi va răspunde la cererea Fiului Său. Direct de la tron au pornit razele slavei Sale. Cerurile s-au deschis şi asupra frunţii Mântuitorului a coborât un chip de porumbel din cea mai curată lumină - simbol potrivit pentru El, Cel umil şi blând.DCN 27.3

Din mulţimea imensă de lângă Iordan, puţini, în afară de Ioan, au înţeles această descoperire cerească. Cu toate acestea, întreaga adunare era pătrunsă de prezenţa Dumnezeirii. Lumea stătea în picioare, privind în tăcere la Hristos. Trupul Lui era scăldat în lumina veşnică ce înconjoară tronul lui Dumnezeu. Faţa Lui înălţată spre cer era plină de slavă, aşa cum niciodată nu văzuseră ei o faţă de om. Din cerurile deschise s-a auzit un glas zicând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Cuvintele acestea de recunoaştere au fost date pentru a inspira credinţă în inima celor de faţă şi pentru a-L întări pe Mântuitorul în lucrarea Lui. Cu toate că păcatele unei lumi vinovate se adunau asupra lui Hristos, cu toate că Se umilise ca să ia asupra Lui firea noastră decăzută, glasul venit din cer L-a declarat ca Fiu al Celui Veşnic.DCN 28.1

Ioan fusese adânc mişcat văzându-L pe Isus plecat în rugăciune, stăruind cu lacrimi pentru aprobarea Tatălui. Când slava lui Dumnezeu L-a înconjurat şi s-a auzit glasul din cer, Ioan a recunoscut semnul făgăduit de Dumnezeu. Ştia acum că-L botezase pe Răscumpărătorul omenirii. Duhul Sfânt a venit asupra lui şi, cu mâna întinsă spre Isus, a strigat: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”.DCN 28.2

Nici ascultătorii şi nici cel care vorbise n-au înţeles însemnătatea cuvintelor „Mielul lui Dumnezeu”. Pe muntele Moria, Avraam fusese întrebat de fiul său: „Tată, [...] unde este mielul pentru arderea de tot?” Tatăl a răspuns: „Fiule, Dumnezeu Însuşi va purta grijă de mielul pentru arderea de tot” (Geneza 22:7,8). În berbecul oferit providenţial în locul lui Isaac, Avraam a văzut simbolul Aceluia care avea să moară pentru păcatele oamenilor. Prin Isaia, Duhul Sfânt, folosind aceeaşi ilustraţie, a prorocit despre Mântuitorul: „Ca un miel pe care-1 duci la măcelărie.” „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:7,6). Dar poporul lui Israel n-a priceput învăţătura aceasta. Mulţi socoteau jertfele la fel cum priveau păgânii la sacrificiile lor - daruri prin care să înduplece Divinitatea. Dumnezeu dorea să-i înveţe că din iubirea Lui avea să pornească Darul care putea să-i împace cu Sine.DCN 28.3

Cuvintele spuse lui Isus la Iordan - „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” - cuprind întregul neam omenesc. Dumnezeu I-a vorbit lui Isus ca reprezentant al nostru. În ciuda tuturor păcatelor şi slăbiciunilor noastre, noi nu suntem aruncaţi ca fiind fără valoare. El ne-a primit „în Preaiubitul Lui” (Efeseni 1:6). Slava aşezată asupra lui Hristos este o chezăşie a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Ea ne vorbeşte despre puterea rugăciunii - cum poate ajunge glasul omenesc la urechea lui Dumnezeu şi cum sunt primite cererile noastre în curţile cereşti. Prin păcat, pământul a fost despărţit de cer şi înstrăinat de comuniunea cu el, dar Isus l-a legat din nou de tronul slavei. Iubirea Lui l-a înconjurat pe om şi a ajuns la cerurile preaînalte. Lumina care a venit prin porţile deschise ale cerului asupra Mântuitorului nostru va veni şi asupra noastră atunci când ne rugăm pentru ajutor, ca să ne împotrivim ispitei. Glasul care I-a vorbit lui Isus îi spune fiecărui suflet credincios: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.”DCN 29.1

„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Răscumpărătorul nostru a deschis drumul, pentru ca şi cel mai păcătos, cel mai nenorocit, cel mai persecutat şi cel mai dispreţuit dintre oameni să poată intra la Tatăl. Toţi pot avea un cămin în locuinţele pe care Isus S-a dus să le pregătească. „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni nu va deschide: Iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide” (Apocalipsa 3:7,8).DCN 29.2

Ca Un Prunc

Ispitirea Lui Isus