Loading...
Larger font
Smaller font
Copy
Print
Contents
  • Results
  • Related
  • Featured
No results found for: "".
  • Weighted Relevancy
  • Content Sequence
  • Relevancy
  • Earliest First
  • Latest First
    Larger font
    Smaller font
    Copy
    Print
    Contents

    „A Înviat Domnul”

    Capitol bazat pe textele din Matei 28:2-4,11-15

    Noaptea zilei dintâi a săptămânii trecuse încetul cu încetul. Ora cea mai întunecată, chiar înainte de revărsatul zorilor, venise. Hristos încă era captiv în strâmtul Său mormânt. Piatra cea mare era la locul ei, sigiliul roman era încă nerupt, străjerii romani făceau mereu de pază. Mai erau şi paznicii nevăzuţi. În jurul acelui loc erau adunate oşti de îngeri răi. Dacă ar fi fost cu putinţă, domnul întunericului, cu oştirea lui decăzută, ar fi ţinut pentru totdeauna sigilat mormântul în care Se afla Fiul lui Dumnezeu. Dar o oaste cerească înconjura mor-DCN 145.1

    mântul. Îngeri care excelau în putere păzeau mormântul şi aşteptau să-L salute pe Domnul vieţii. „Şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ, căci un înger al Domnului s-a pogorât din cer.” Îmbrăcat cu armura lui Dumnezeu, îngerul acesta a părăsit curţile cereşti. Razele strălucitoare ale slavei lui Dumnezeu mergeau înaintea lui şi-i luminau cărarea: „Înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada. Străjerii au tremurat de frica lui şi au rămas ca nişte morţi.”DCN 145.2

    Acum dar, preoţi şi conducători, unde este puterea străjii voastre? Ostaşi încercaţi, care nu s-au temut niciodată de puterea omenească, sunt acum ca nişte prinşi de război luaţi fără să se fi folosit spada sau suliţa. Faţa pe care o privesc ei acum nu este faţa unui luptător pieritor, ci este faţa celui mai tare înger din oştirea Domnului. Solul acesta este cel care ocupă poziţia de pe care a căzut Satana. Este acela care, pe dealurile Betleemului, a vestit naşterea lui Hristos. Pământul tremură la apropierea lui, oştile întunericului pier şi, arunci când rostogoleşte piatra, se pare că cerurile coboară pe pământ. Ostaşii îl văd cum îndepărtează piatra, ca şi cum ar fi o pietricică, şi-l aud cum strigă: „Fiul lui Dumnezeu, vino afară; Tatăl Tău Te cheamă.” Acum, ei Îl văd pe Isus cum iese din mormânt şi-L aud cum rosteşte asupra mormântului deschis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa”. În timp ce vine afară în măreţie şi slavă, oastea îngerilor se pleacă până la pământ în adorare înaintea Răscumpărătorului şi-L salută cu cântări de laudă.DCN 145.3

    Un cutremur a marcat momentul în care Hristos Şi-a dat viaţa şi un alt cutremur a semnalat clipa când Şi-a reluat-o în triumf. Acela care biruise moartea şi mormântul a ieşit din acesta având semnele unui biruitor, în mijlocul zguduirii pământului şi al fulgerelor care alergau în toate părţile, urmate de bubuitul tunetelor. Când va reveni pe pământ, El va zgudui „nu numai pământul, ci şi cerul”. „Pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă.”„Cerurile sunt făcute sul ca o carte.”„Trupurile cereşti se vor topi de mare căldură şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde.” „Dar Domnul este scăparea poporului Său şi ocrotirea copiilor lui Israel.” (Evrei 12:26; Isaia 24:20; 34:4; 2 Petru 3:10; Ioel 3:16). La moartea lui Isus, ostaşii văzuseră pământul înfăşurat în întuneric la miezul zilei, dar la înviere, ei au văzut strălucirea îngerilor luminând în noapte şi i-au auzit pe locuitorii cerului cum cântă cu mare bucurie şi în triumf: „Tu ai biruit pe Satana şi puterile întunericului; Tu ai înghiţit moartea în biruinţă”.DCN 146.1

    Hristos a ieşit din mormânt proslăvit şi garda romană a putut să-L privească. Privirea soldaţilor a rămas aţintită la faţa Aceluia pe care, cu puţin înainte, Îl luaseră în râs şi batjocură. În această Fiinţă proslăvită, ei Îl vedeau pe Captivul pe care-L văzuseră în sala de judecată, pe Acela pentru care ei împletiseră o coroană de spini. El era Acela care, fără să Se împotrivească, a stat în faţa lui Pilat şi a lui Irod şi a lăsat ca trupul să-I să fie sfâşiat de loviturile biciului. El era Acela care fusese pironit pe cruce, la care preoţii şi conducătorii, plini de mulţumire de sine, dăduseră din cap, zicând: „Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui!” (Matei 27:42). Acesta este Cel care fusese pus în mormântul cel nou al lui Iosif. Decretul cerului Îl eliberase pe Captiv. Dacă munţi ar fi fost îngrămădiţi peste munţi deasupra mormântului Său, nu L-ar fi putut împiedica să iasă.DCN 146.2

    La vederea îngerilor şi a Mântuitorului în slavă, paznicii romani au leşinat şi arătau ca nişte morţi. Când strălucirea cerească s-a ascuns de ochii lor, ei s-au ridicat şi, cât puteau să-i ducă de repede picioarele tremurânde, şi-au făcut drum către poarta grădinii. Clătinându-se ca nişte oameni beţi, s-au grăbit spre cetate, spunându-le celor pe care-i întâlneau noutăţile minunate. Se îndreptau spre Pilat, cuvintele lor le-au fost raportate autorităţilor iudaice şi mai-marii preoţilor şi conducătorii au trimis după ei, ca să fie aduşi mai întâi înaintea lor. Ostaşii aceştia aveau o înfăţişare ciudată. Tremurând de spaimă, cu faţa palidă, au mărturisit că Hristos a înviat. Ostaşii au spus totul aşa cum văzuseră; nici nu au avut timp să gândească sau să vorbească altceva decât adevărul. De-abia vorbind, ei au spus: Cel care a fost răstignit a fost Fiul lui Dumnezeu; am auzit cum un înger Îl numea Maiestatea Cerului, Împăratul Măririi. Feţele preoţilor erau ca ale unor morţi. Caiafa încerca să spună ceva. Buzele i se mişcau, dar nu ieşea niciun sunet. Soldaţii erau gata să părăsească sala de consiliu, când un glas i-a oprit. În cele din urmă, Caiafa şi-a regăsit glasul.„Staţi, staţi”, spuse el, „să nu spuneţi nimănui ce aţi văzut.”DCN 146.3

    În gura soldaţilor a fost pus un raport mincinos. „Spuneţi aşa”, au zis preoţii, „ucenicii Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi, şi L-au furat.” Aici, preoţii s-au încurcat rău. Cum puteau spune ostaşii că ucenicii au venit şi au furat trupul în timp ce ei dormeau? Dacă dormeau, cum au putut să ştie? Iar dacă ucenicii ar fi fost vinovaţi de furtul trupului lui Hristos, n-ar fi fost preoţii cei dintâi care să-i învinuiască? Iar dacă santinelele ar fi dormit la mormânt, nu s-ar fi dus preoţii la Pilat să-i pârască? Ostaşii erau îngroziţi la gândul de a se acuza singuri că au dormit în post. Vinovăţia aceasta se pedepsea cu moartea. Era bine ca ei să ducă mărturia aceea mincinoasă, înşelând poporul şi punându-şi viaţa în pericol? Nu păziseră ei toată noaptea aceea obositoare, fără să doarmă? Cum ar fi putut să facă faţă procesului, chiar de dragul banilor, dacă nu spuneau adevărul? Pentru a face să nu se mai vestească lucrurile de care se temeau, preoţii le-au făgăduit străjerilor că vor avea grijă să nu fie pedepsiţi, zicând că nici Pilat n-ar fi dorit să se audă lucrurile în felul acesta, cum nici ei nu doreau. Ostaşii romani şi-au vândut cinstea pentru bani. Au venit în faţa preoţilor încărcaţi cu povara celui mai surprinzător adevăr şi au plecat de la ei încărcaţi cu bani şi cu un raport mincinos, născocit de preoţi.DCN 147.1

    Între timp, vestea despre învierea lui Hristos fusese dusă la Pilat. Deşi era răspunzător pentru faptul că Îl dăduse pe Hristos la moarte, Pilat era destul de nepăsător. Cu toate că Îl osândise pe Domnul fără să vrea şi cu un sentiment de milă, până acum nu simţise nicio mustrare. Îngrozit, acum el se închise în casă, hotărât să nu vadă pe nimeni. Dar preoţii au reuşit să ajungă în faţa lui, i-au povestit lucrurile aşa cum le născociseră ei şi au stăruit să nu ţină seama de neglijenţa în serviciu a soldaţilor. Înainte de a consimţi la aceasta, el i-a luat deoparte pe străjeri şi i-a cercetat. Temându-se pentru viaţa lor, aceştia n-au îndrăznit să ascundă ceva şi i-au povestit lui Pilat tot ce se întâmplase. El nu a mai continuat cercetările, dar de atunci nu a mai avut linişte.DCN 148.1

    Când Isus a fost pus în mormânt, Satana a triumfat. El îndrăznea să creadă că Mântuitorul nu-Şi va mai relua viaţa. Pretindea trupul lui Hristos ca prizonier. S-a înfuriat grozav pentru că îngerii lui au fugit la apropierea trimisului ceresc. Când L-a văzut pe Hristos ridicându-Se biruitor, şi-a dat seama că împărăţia lui avea să se sfârşească şi că el trebuie să moară, în cele din urmă. Prin faptul că-L dăduseră pe Hristos la moarte, preoţii se făcuseră unelte ale lui Satana. Acum erau cu totul în puterile lui. Se prinseseră într-o cursă din care nu vedeau altă scăpare decât să lupte mai departe împotriva lui Hristos. Când au auzit vestea despre învierea lui Hristos, s-au temut de furia poporului. Şi-au dat seama că însăşi viaţa lor era în primejdie. Singura lor nădejde era aceea de a face să se creadă că Isus fusese un înşelător, tăgăduindu-I învierea. I-au mituit pe soldaţi şi au câştigat tăcerea lui Pilat. Ei au răspândit ştirile lor mincinoase pretutindeni. Dar au fost şi martori pe care nu-i puteau face să tacă. Mulţi auziseră cele spuse de soldaţi cu privire la învierea lui Hristos. Şi unii dintre morţii care au înviat odată cu Hristos s-au arătat la mulţi şi au declarat că El a înviat. Preoţilor li s-au adus rapoarte despre oameni care îi văzuseră pe cei înviaţi şi auziseră mărturisirea lor. Preoţilor şi conducătorilor le era continuu teamă ca nu cumva, mergând pe stradă sau fiind în locurile tainice din casele lor, să-L întâlnească pe Hristos. Simţeau că pentru ei nu exista un loc sigur. Zăvoarele şi drugii erau apărări slabe împotriva Fiului lui Dumnezeu. Zi şi noapte le stătea în faţă scena aceea îngrozitoare din sala de judecată, când ei strigaseră: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27:25). Niciodată nu va mai putea să fie ştearsă din mintea lor amintirea acelei scene. Niciodată nu vor mai putea să doarmă liniştiţi.DCN 148.2

    Când glasul îngerului puternic s-a auzit la mormântul lui Hristos zicând: „Tatăl Tău Te cheamă” Mântuitorul a ieşit din mormânt prin viaţa care era în Sine Însuşi. Acum s-a adeverit ceea ce El spusese mai înainte: „Îmi dau viaţa ca iarăşi s-o iau [...] Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi.” Acum s-a împlinit profeţia pe care El o rostise în faţa preoţilor şi a conducătorilor: „Stricaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan 10:17,18; 2:19). Deasupra mormântului deschis al lui Iosif, Hristos proclamase biruitor: „Eu sunt Învierea şi Viaţa.” Cuvinte de felul acesta numai Dumnezeirea putea rosti. Toate făpturile create trăiesc numai prin voinţa şi prin puterea lui Dumnezeu. Ele sunt dependente de viaţa lui Dumnezeu. De la serafimul cel mai de sus şi până la cea mai neînsemnată fiinţă însufleţită, toate îşi primesc viaţa de la Izvorul vieţii. Numai Acela care este una cu Dumnezeu putea să spună:„Am puterea să-Mi dau viaţa şi am putere să o iau din nou.” În dumnezeirea Sa, Hristos avea puterea de a rupe legăturile morţii.DCN 149.1

    Hristos a înviat din morţi ca cel dintâi rod al celor adormiţi. El era antitipul snopului de legănat, iar învierea Lui a avut loc tocmai în ziua în care snopul de legănat trebuia să fie adus înaintea Domnului. Timp de mai mult de o mie de ani s-a făcut această ceremonie simbolică. Se adunau din câmpiile gata de secerat primele spice de grâu copt, iar, când oamenii mergeau la Ierusalim pentru Paşte, snopul din cele dintâi roade era legănat înaintea Domnului ca un dar de mulţumire. Numai după ce se aducea acest dar se putea secera grâul, ca apoi să poată fi adunat în snopi. Snopul înfăţişat Domnului preînchipuia secerişul. Tot astfel şi Hristos, ca întâiul rod, înfăţişa marele seceriş spiritual care trebuia să se adune pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Învierea Lui este tipul şi garantul învierii tuturor celor neprihăniţi, care au adormit.„Căci, dacă credem că Isus a murit si a înviat, credem si că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El” (1 Tesaloniceni 4:14).DCN 149.2

    Atunci când Hristos a înviat, El a eliberat din mormânt o mulţime de captivi. Cutremurul de la moartea Lui a deschis mormintele şi, când El a înviat, şi ei au venit afară cu El. Aceştia fuseseră conlucrători cu Dumnezeu şi, cu preţul vieţii lor, mărturisiseră despre adevăr. De astă dată, urmau să fie martori pentru Acela care îi înviase din morţi. În timpul lucrării Sale, Isus readusese morţii la viaţă. Îi înviase pe fiul văduvei din Nain, pe fiica unui bărbat de frunte şi pe Lazăr. Dar aceştia nu erau îmbrăcaţi în nemurire. După învierea lor, erau încă supuşi morţii. Dar aceia care au ieşit din mormânt la învierea lui Hristos erau ridicaţi la viaţă veşnică. Ei s-au înălţat cu El ca trofee ale biruinţei Sale asupra morţii şi mormântului. „Aceştia”, a spus Hristos, „nu mai sunt robii lui Satana, i-am răscumpărat. I-am adus din mormânt ca cel dintâi rod al puterii Mele, pentru a fi cu Mine acolo unde sunt şi Eu, să nu mai vadă niciodată moartea şi să nu mai guste suferinţa.”DCN 149.3

    Aceştia au mers în cetate şi s-au arătat multora, spunând:„Hristos a înviat din morţi şi noi am înviat cu El.” În felul acesta a fost imortalizat adevărul sfânt al învierii. Sfinţii înviaţi au mărturisit că sunt adevărate cuvintele: „Morţii Tăi vor învia! Trupurile Tale moarte se vor scula!” Învierea lor a fost o ilustrare a împlinirii profeţiei: „Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua ta este o rouă dătătoare de viaţă şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi” (Isaia 26:19). Pentru cel credincios, Hristos este Învierea şi Viaţa. În Mântuitorul nostru s-a recâştigat viaţa care se pierduse prin păcat, deoarece El are viaţă în Sine pentru a-i învia pe aceia pe care El voieşte. Hristos este învestit cu dreptul de a da nemurire. Viaţa pe care a depus-o în firea omenească o ia din nou şi o dă omenirii. „Eu am venit”, zicea El, „ca ei să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.” „Oricine va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va mai fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.” „Cine mănâncă trupul Meu şi bea din sângele Meu are viaţa veşnică şi Eu îi voi învia în ziua de apoi” (Ioan 10:10; 4:14; 6:54) DCN 150.1

    Pentru credincioşi, moartea este ceva de mică însemnătate. Hristos vorbeşte despre ea ca şi cum ar fi o clipă.„Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea.” Pentru creştini, moartea nu este decât un somn, o clipă de tăcere şi de întuneric. Viaţa este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, şi „când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă” (Ioan 8:51,52; Coloseni 3:4). Glasul care a strigat de pe cruce „S-a isprăvit” a fost auzit de cei morţi. El a străbătut zidurile mormântului şi i-a chemat pe cei adormiţi să se ridice. Tot aşa se va întâmpla şi atunci când glasul lui Hristos se va auzi din cer. Glasul acela va pătrunde în morminte şi le va deschide încuietorile, iar cei morţi în Hristos vor învia. La învierea lui Hristos s-au deschis câteva morminte, dar la a doua Lui venire toţi morţii cei preţioşi vor auzi glasul Lui şi se vor ridica la viaţă plină de slavă şi nepieritoare. Aceeaşi putere care L-a înviat pe Hristos din mormânt va învia şi biserica Lui şi o va proslăvi împreună cu El, punând-o mai presus de toate domniile, de toate puterile, de orice nume care este rostit nu numai în lumea aceasta, dar şi în lumea viitoare.DCN 150.2

    Larger font
    Smaller font
    Copy
    Print
    Contents