În sfârşit, Isus Se odihnea. Ziua cea lungă de ocară şi de tortură se terminase. Pe când ultimele raze ale soarelui în apus anunţau ivirea Sabatului, Fiul lui Dumnezeu Se afla liniştit în mormântul lui Iosif. Lucrarea Sa fiind terminată, cu mâinile împreunate în pace, El S-a odihnit în cursul orelor sacre ale zilei de Sabat. La început, Tatăl şi Fiul S-au odihnit în Sabat după lucrarea Lor de creaţie. Când „au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor” (Geneza 2:1), Creatorul şi toate fiinţele cereşti se bucurau în contemplarea scenei pline de măreţie, „când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie” (Iov 33:7). Isus Se odihnea acum de lucrarea mântuirii şi, deşi printre cei de pe pământ care-L iubeau era întristare, în ceruri era totuşi bucurie. Glorioasă era în ochii fiinţelor cereşti făgăduinţa cu privire la viitor. Dumnezeu şi îngerii vedeau o creaţie refăcută, un neam de oameni răscumpăraţi care, după ce au biruit păcatul, nu mai aveau să cadă niciodată - şi toate acestea ca rezultat al lucrării desăvârşite a lui Hristos. Ziua în care Isus S-a odihnit este pentru totdeauna legată de această scenă. Căci „lucrările Lui sunt desăvârşite” şi „tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci” (Deuteronomul 32:4; Eclesiastul 3:14). Când vor veni „vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Faptele apostolilor 3:21), Sabatul Creaţiei, ziua în care Isus a fost aşezat la odihnă în mormântul lui Iosif, încă va fi o zi de odihnă şi bucurie. Cerul şi pământul se vor uni în laude, când în „fiecare Sabat” (Isaia 66:23) neamurile celor mântuiţi se vor pleca în fericită adorare înaintea lui Dumnezeu şi a Mielului.DCN 134.1

Prin evenimentele de încheiere ale zilei răstignirii, s-a dat din nou dovadă de împlinirea profeţiilor, aducându-se noi mărturii ale dumnezeirii lui Hristos. Când întunericul s-a ridicat de deasupra crucii, iar strigătul Mântuitorului muribund fusese rostit, de îndată s-a auzit o voce spunând: „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 27:54). Aceste cuvinte n-au fost rostite în şoaptă. Toţi ochii s-au îndreptat să vadă de unde vin. Cine vorbise? Era sutaşul, ostaşul roman. Răbdarea divină a Mântuitorului şi moartea Lui subită, cu strigătul biruinţei pe buzele Lui, îl impresionaseră pe acest păgân. În trupul acela dărâmat, zdrobit, atârnând pe cruce, sutaşul a recunoscut chipul Fiului lui Dumnezeu. El nu s-a putut abţine să nu-şi mărturisească credinţa. În acest fel se făcea din nou dovada că Răscumpărătorul nostru avea să vadă roadele muncii sufletului Său. Chiar în ziua morţii Sale, trei oameni, care se deosebeau foarte mult unul de celălalt, şi-au declarat credinţa - cel care a comandat garda romană, cel care a purtat crucea Mântuitorului şi cel care a murit pe cruce alături de El.DCN 135.1

Pe măsură ce seara se apropia, o linişte nepământeană s-a lăsat asupra Golgotei. Mulţimea s-a împrăştiat şi mulţi s-au întors la Ierusalim foarte mult schimbaţi în spirit faţă de felul în care veniseră dimineaţă. Mulţi se îngrămădiseră la locul răstignirii din curiozitate, şi nu din ură faţă de Hristos. Ei încă mai credeau acuzaţiile preoţilor şi priveau la Hristos ca la un răufăcător. Cuprinşi de o înflăcărare nenaturală, ei s-au unit cu gloata, bătându-şi joc de El. Dar, când pământul a fost învăluit în întuneric şi ei au început să fie acuzaţi de propria conştiinţă, şi-au dat seama că erau vinovaţi de un mare păcat. În mijlocul acelui întuneric îngrozitor, nu se mai auzeau nicio glumă murdară şi niciun râs batjocoritor, iar când întunericul s-a ridicat, au pornit spre casele lor într-o tăcere solemnă. Ei erau convinşi că acuzaţiile preoţilor erau neadevărate şi că Isus nu era un pretendent la tronul lui Israel, iar câteva săptămâni mai târziu, când Petru a predicat în ziua Cincizecimii, ei au fost printre miile care s-au întors la Hristos.DCN 135.2

Conducătorii iudei au rămas însă neschimbaţi în urma întâmplărilor la care fuseseră martori. Ura lor pentru Isus nu se stinsese. Întunericul care învăluise pământul cu prilejul răstignirii nu era cu mult mai dens decât acela care cuprindea încă minţile preoţilor şi conducătorilor. La naşterea Sa, steaua Îl recunoscuse pe Hristos şi îi călăuzise pe înţelepţi la staulul în care El Se afla. Oştile cereşti Îl recunoscuseră şi Îi cântaseră laude pe câmpiile Betleemului. Marea Îi recunoscuse glasul şi ascultase porunca Sa. Boala şi moartea Îi recunoscuseră autoritatea şi îşi abandonaseră prada în mâna Lui. SoareleDCN 135.3

Îl recunoscuse şi, la vederea chinului Său de moarte, şi-a ascuns faţa de lumină. Stâncile Îl recunoscuseră şi se sfărâmaseră la strigătul Său. Natura neînsufleţită Îl recunoscuse pe Hristos şi depusese mărturie despre divinitatea Lui. Dar preoţii şi conducătorii lui Israel nu L-au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu.DCN 136.1

Cu toate acestea, preoţii şi conducătorii nu erau liniştiţi. Ei şi-au adus la îndeplinire scopul, dându-L pe Hristos la moarte, dar n-au avut sentimentul biruinţei pe care o aşteptaseră. Chiar în ceasul aparentului lor triumf, erau chinuiţi de îndoieli cu privire la ce urma să se întâmple. Auziseră strigătul „S-a sfârşit”. „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (Ioan 19:30; Luca 23:46). Ei văzuseră cum s-au sfărâmat stâncile, simţiseră cutremurul cel puternic şi erau neliniştiţi şi tulburaţi. Ei fuseseră geloşi pe Hristos pentru influenţa pe care o avusese asupra oamenilor cât trăise; erau geloşi pe El chiar şi după ce murise. Se temeau de Hristos cel mort cu mult mai mult decât se temuseră de Hristos cel viu. Se temeau ca nu cumva atenţia popo-rului să fie în continuare îndreptată spre evenimentele care au avut loc la răstignirea Lui. Se temeau de rezultatele lucrărilor din acea zi. Cu niciun preţ nu doreau ca trupul Său să rămână pe cruce în ziua Sabatului. Sabatul se apropia acum şi ar fi fost o profanare a sfinţeniei lui dacă trupurile ar fi atârnat pe cruce. Astfel, folosind aceasta ca un pretext, conducătorii iudei i-au cerut lui Pilat ca moartea victimelor să fie grăbită, iar trupurile lor să fie date jos de pe cruce înainte de apusul soarelui.DCN 136.2

Pilat era tot atât de interesat ca şi ei ca trupul lui Isus să nu rămână pe cruce. Odată obţinut consimţământul său, fluierele picioarelor celor doi tâlhari au fost zdrobite, pentru a le grăbi moartea, dar Isus era deja mort când au ajuns la El. Soldaţii cei cruzi fuseseră înduioşaţi de cele ce auziseră şi văzuseră la Hristos şi s-au sfiit să-I mai zdrobească picioarele. În acest fel, în jertfirea Mielului lui Dumnezeu, s-a împlinit legea referitoare la mielul pascal: „Să nu lase din ele nimic până a doua zi dimineaţa, şi să nu frângă niciun os din ele. Să le prăznuiască după toate poruncile privitoare la Paşte” (Numeri 9:12).DCN 136.3

Preoţii şi conducătorii au rămas uimiţi când au auzit că Hristos murise. Moartea pe cruce era un proces lent; era dificil de stabilit momentul în care viaţa se termina. Era un lucru nemaiauzit ca cineva să moară în şase ore de la răstignire. Preoţii au dorit să se convingă de moartea lui Isus şi, la îndemnul lor, un soldat a înfipt suliţa în coasta Mântuitorului. Din rana făcută au curs două izvoare distincte şi îmbelşugate, unul de sânge şi celălalt de apă. Acest lucru a fost observat de toţi cei care priveau scena, iar Ioan înfăţişează foarte lămurit cele întâmplate atunci. El spune:„... unul din ostaşi I-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă. Faptul acesta este adeverit de cel ce l-a văzut; mărturia lui este adevărată şi el ştie că spune adevărul, pentru ca şi voi să credeţi. Aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească Scriptura: «Niciunul din oasele Lui nu va fi sfărâmat.»” Scriptura mai zice:„Vor vedea pe cine au străpuns” (Ioan 19:34-37).DCN 137.1

După înviere, preoţii şi conducătorii au răspândit vestea că Hristos n-a murit pe cruce, că El a fost numai leşinat şi că, după aceea, Şi-a revenit. Alte veşti susţineau că în mormânt nu fusese pus un corp adevărat din carne şi oase, ci numai asemănarea unui trup. Comportarea ostaşilor romani respinge aceste neadevăruri. Ei nu I-au sfărâmat picioarele, pentru că El deja murise. Pentru a-i mulţumi pe preoţi, ei I-au străpuns doar coasta. Chiar dacă n-ar fi fost mort, această rană I-ar fi adus imediat moartea. Dar nici împunsătura suliţei, nici chinurile crucii nu I-au provocat moartea lui Isus. Strigătul rostit în clipa morţii, „cu glas tare” (Matei 27:50; Luca 23:46), şuvoiul de sânge şi apă care a curs din coasta Sa dădeau mărturie despre faptul că El a murit de sfâşiere de inimă. Inima Lui s-a frânt din cauza chinului sufletesc. El a fost ucis de păcatul lumii.DCN 137.2

Odată cu moartea lui Hristos, a pierit şi nădejdea ucenicilor Săi. Ei au privit la pleoapele Sale închise şi la capul Său prăbuşit, la părul Său năclăit de sânge, la mâinile şi picioarele Sale străpunse şi chinul lor era de nedescris. Până în ultima clipă, ei n-au crezut că El avea să moară; cu greu puteau crede că într-adevăr era mort. Copleşiţi de durere, nu-şi mai aduceau aminte de cuvintele Lui, prin care El în mod profetic a vorbit chiar despre aceste scene. Nimic din ce a spus El nu-i mângâia acum. Nu vedeau decât crucea şi Victima ei sângerândă. Viitorul părea disperat de întunecos. Credinţa lor în Isus pierise, dar niciodată nu-L iubiseră pe Domnul lor ca acum. Niciodată mai înainte nu înţeleseseră valoarea Lui şi câtă nevoie aveau de prezenţa Lui.DCN 137.3

Chiar mort fiind, trupul lui Hristos era foarte preţios pentru ucenicii Săi. Ei doreau foarte mult să-I facă o înmormântare onorabilă, dar nu ştiau cum să facă lucrul acesta. Trădarea împotriva cârmuirii romane constituia crima pentru care a fost condamnat Isus, dar persoanele executate pentru acest delict trebuiau să fie îngropate într-un loc anume rânduit pentru astfel de criminali. Ucenicul Ioan şi femeile din Galileea rămăseseră lângă cruce. Ei n-au putut părăsi trupul Domnului lor, pentru ca ostaşii cei nesimţitori să nu umble cu el şi să-l îngroape într-un loc de necinste. Dar nici nu se puteau împotrivi. Nu puteau obţine nicio favoare din partea autorităţilor iudaice şi nu aveau nicio influenţă pe lângă Pilat.DCN 138.1

În aceste împrejurări deosebite, Iosif din Arimateea şi Nicodim au venit în ajutorul ucenicilor. Aceşti oameni erau membri ai Sinedriului şi deci erau cunoscuţi de Pilat. Amândoi erau oameni avuţi şi cu influenţă. Ei erau hotărâţi ca trupul Domnului Isus să aibă parte de o înmormântare onorabilă. Iosif merse plin de îndrăzneală la Pilat şi ceruse trupul lui Isus. Pentru prima dată, Pilat a aflat că Isus era într-adevăr mort. Veşti contradictorii ajunseseră la el cu privire la evenimentele care au însoţit răstignirea, dar faptul că Hristos a murit îi fusese ascuns în mod intenţionat. Pilat fusese avertizat de către preoţi şi conducători împotriva unei înşelăciuni din partea ucenicilor lui Hristos, în legătură cu trupul Său. Auzind cererea lui Iosif, el l-a chemat pe sutaşul sub comanda căruia avuseseră loc evenimentele de la cruce şi s-a încredinţat de certitudinea morţii lui Isus. De asemenea, el i-a descris lui Pilat evenimentele petrecute la Golgota, confirmând mărturia lui Iosif.DCN 138.2

Cererea lui Iosif a fost împlinită. În timp ce Ioan se frământa în legătură cu îngroparea Învăţătorului său, Iosif s-a întors cu ordinul lui Pilat cu privire la trupul lui Hristos; Nicodim a venit aducând cu sine un amestec scump de aproximativ o sută de litri de smirnă şi aloe pentru pregătirea trupului Său. Chiar şi celui mai onorat om din tot Ierusalimul nu i se dăduse mai multă cinste după moarte. Ucenicii au fost surprinşi să-i vadă pe aceşti conducători bogaţi tot atât de interesaţi de îngroparea Domnului lor ca şi ei. Nici Iosif, nici Nicodim nu-L primiseră pe faţă pe Mântuitorul în timp ce Acesta era în viaţă. Ei ştiau că un asemenea pas avea să-i excludă din Sinedriu şi au sperat că-L puteau proteja prin influenţa lor în consfătuirile acestuia. Pentru un timp, se părea că izbutiseră, dar preoţii cei şireţi, văzând că ei Îl favorizează pe Hristos, le-au dejucat planurile. Isus a fost condamnat şi dat să fie răstignit în absenţa lor. Acum, văzând că era mort, nu şi-au mai ascuns deloc ataşamentul faţă de El. În timp ce ucenicii se temeau să se arate pe faţă ca fiind urmaşii Săi, Iosif şi Nicodim au venit plini de curaj în sprijinul lor. Ajutorul acestor oameni bogaţi şi respectaţi era de mare folos în timpul acesta. Ei puteau face pentru Învăţătorul lor mort ceea ce sărmanilor Săi ucenici le era imposibil să facă, iar averea şi influenţa lor i-au apărat în mare măsură de răutatea preoţilor şi a conducătorilor.DCN 138.3

Delicat şi cu respect, ei au luat cu propriile mâini trupul Domnului Isus de pe cruce. Lacrimile lor de simpatie curgeau şiroaie când au privit trupul Lui zdrobit şi sfâşiat. Iosif avea un mormânt nou, săpat într-o stâncă. Păstrase acest mormânt pentru el, dar era aproape de Golgota şi acum el l-a pregătit pentru Isus. Trupul, uns cu mirodeniile aduse de Nicodim, a fost învelit cu grijă într-o pânză şi Răscumpărătorul a fost dus la mormânt. Acolo, cei trei ucenici I-au îndreptat picioarele ghemuite şi I-au încrucişat pe pieptul lipsit de viaţă mâinile zdrobite. Femeile galileene au venit să vadă dacă s-a făcut tot ce se putea pentru trupul neînsufleţit ai iubitului lor Învăţător. Ele au văzut apoi cum piatra cea grea a fost rostogolită la intrarea mormântului, iar Mântuitorul a fost lăsat să Se odihnească. Femeile au rămas ultimele atât la cruce, cât şi la mormântul lui Hristos. În timp ce umbrele nopţii începeau să se lase, Maria Magdalena şi celelalte Marii mai zăboveau încă lângă locul de odihnă al Domnului lor, vărsând lacrimi de durere pentru soarta Aceluia pe care-L iubeau. „S-au întors [...] Apoi, în ziua Sabatului, s-au odihnit, după Lege” (Luca 23:56).DCN 139.1

Acel Sabat a fost de neuitat pentru ucenicii întristaţi, precum şi pentru preoţi, pentru conducători, pentru cărturari şi pentru popor. La apusul soarelui, în seara zilei de pregătire, trâmbiţele au sunat, semn că Sabatul începuse. Paştele a fost ţinut aşa cum fusese ţinut timp de veacuri, în timp ce Acela către care el arăta fusese omorât de mâini nelegiuite şi aşezat în mormântul lui Iosif. În ziua Sabatului, curţile templului erau pline de închinători. Marele-preot, care fusese la Golgota, era acolo, înveşmântat strălucitor în veşmintele sale preoţeşti. Preoţii, cu turbanele lor albe, în plină activitate, îşi aduceau la îndeplinire îndatoririle. Dar, în timp ce sângele taurilor şi al ţapilor era adus ca jertfă pentru păcat, unii dintre cei prezenţi nu erau liniştiţi. Ei nu erau conştienţi de faptul că tipul întâlnise antitipul şi că o jertfă infinit mai preţioasă fusese adusă pentru păcatele ome-nirii. Nu-şi dădeau seama că nu mai avea nicio valoare continuarea serviciului ritual. Însă niciodată până acum slujba aceasta nu fusese urmărită cu stări sufleteşti mai pline de frământări. Atât trâmbiţele şi instrumentele muzicale, cât şi vocile cântăreţilor erau tot atât de clare şi de puternice ca de obicei. Dar un simţământ straniu stăpânea totul.DCN 139.2

Unul după altul întrebau despre un lucru neobişnuit care avusese loc. Până atunci, Sfânta sfintelor fusese păzită cu grijă, ca nu cumva să intre acolo vreun străin. Dar acum ea era deschisă privirii tuturor. Perdeaua cea grea, frumos ornamentată, făcută din in curat şi lucrată frumos cu aur, cu stacojiu şi purpuriu, era sfâşiată de sus şi până jos. Locul în care Iehova Se întâlnise cu marele-preot, pentru a revărsa slava Sa, locul care fusese camera sacră de audienţă a lui Dumnezeu, era acum deschis pentru orice ochi - un loc care nu mai era recunoscut de către Domnul. Cu presimţiri sumbre, preoţii slujeau înaintea altarului. Dezvelirea tainei sacre a Locului Preasfânt îi umplea de spaima nenorocirilor viitoare.DCN 140.1

Mai multe minţi erau preocupate de gândurile pe care scenele Golgotei le treziseră. De la crucificare şi până la înviere, mulţi ochi care nu mai aveau somn au cercetat stăruitor profeţiile, unii pentru a învăţa însemnătatea deplină a sărbătorii pe care o celebrau atunci, alţii ca să găsească dovezi că Isus nu era ceea ce pretindea a fi, iar alţii, cu inimi pline de tristeţe, căutau dovezi că El este într-adevăr Mesia. Cu toate că cercetarea lor urmărea scopuri diferite, toţi erau convinşi de acelaşi adevăr - că se împlinise profeţia în evenimentele care avuseseră loc în cursul ultimelor zile şi că Cel crucificat era Răscumpărătorul lumii. Mulţi dintre aceia care, în acel timp, au luat parte la slujbă n-au mai participat niciodată la slujbele pascale. Chiar dintre preoţi, mulţi erau convinşi despre adevăratul caracter al lui Isus. Ei n-au cercetat în zadar profeţiile şi, după învierea Lui, L-au recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu.DCN 140.2

Când L-a văzut pe Isus înălţat pe cruce, Nicodim şi-a amintit de cuvintele Sale pe care le-a rostit în noaptea aceea pe Muntele Măslinilor: „Şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:14,15). În acel Sabat, pe când Hristos zăcea în mormânt, Nicodim avea ocazia să cugete. O lumină clară ilumina acum mintea sa, iar cuvintele pe care Isus i le adresase nu mai erau acum taine. Îşi dădea seama cât a pierdut din cauză că nu se unise cu Mântuitorul în timpul vieţii Lui. Acum, el îşi reamintea evenimentele de la Golgota. Rugăciunea Domnului Isus pentru ucigaşii Săi şi răspunsul Său la cererea tâlharului muribund au vorbit inimii sfetnicului învăţat. El a privit din nou la Mântuitorul în chinul agoniei Sale; din nou a auzit strigătul de pe urmă: „S-a sfârşit”, rostit asemenea cuvintelor unui biruitor. A privi din nou pământul care se zguduia, cerurile întunecate, perdeaua sfâşiată, stâncile prăbuşite şi credinţa sa a fost statornicită pentru totdeauna. Chiar întâmplările care nimiciseră speranţele ucenicilor i-au convins pe Iosif şi pe Nicodim de divinitatea lui Isus. Temerile lor au fost înfrânte prin curajul unei credinţe puternice şi neclintite.DCN 141.1

Niciodată nu atrăsese Hristos atenţia unui număr atât de mare de oameni, când El Se afla în mormânt. După obiceiul lor, aceştia îşi aduceau bolnavii şi suferinzii în curţile templului, întrebând: „Cine ne poate spune unde este Isus din Nazaret?” Mulţi erau veniţi de departe ca să-L caute pe Acela care îi vindecase pe bolnavi şi îi înviase pe cei morţi. Din toată părţile se auzea strigătul: „Vrem pe Hristos Vindecătorul!” Cu ocazia aceasta, cei care prezentau indicii că sunt bolnavi de lepră erau cercetaţi de către preoţi. Mulţi erau siliţi să audă că soţii, soţiile sau copiii lor erau declaraţi leproşi şi nevoiţi să părăsească adăpostul căminului lor, avertizând pe oricine cu jalnicul strigăt: „Necurat, necurat!” Mâinile prietenoase ale lui Isus din Nazaret, care n-au refuzat niciodată să atingă cu vindecare lepra cea dezgustătoare, erau acum încrucişate pe piept. Buzele acelea, care răspunseseră cererilor lor prin cuvinte pline de mângâiere: „Da, vreau, fii curăţit” (Matei 8:3), erau acum tăcute. Mulţi apelau la preoţii cei mai de frunte şi la conducători pentru ajutor şi înţelegere, dar în zadar. După câte se vedea, erau hotărâţi să-L aibă din nou pe Hristos printre ei. Cu stăruinţă neobosită, întrebau de El. Nu puteau fi făcuţi să plece. Dar au fost alungaţi din curţile templului şi soldaţi au fost postaţi la porţi, ca să nu lase să intre mulţimea care venea cu bolnavii şi muribunzii ei.DCN 141.2

Suferinzii, care veniseră să fie vindecaţi de Mântuitorul, se simţeau zdrobiţi în dezamăgirea lor. Străzile erau pline de jale. Bolnavii mureau din lipsa atingerii vindecătoare a lui Isus. Medicii erau consultaţi în zadar; nimeni nu avea puterea Aceluia care zăcea acum în mormântul lui Iosif. Strigătele de jale ale celor suferinzi aduceau în mintea a mii de oameni convingerea că o mare lumină pierise din lume. Fără Hristos, pământul era negru şi întunecos. Mulţi dintre aceia a căror voce făcuse să crească strigătul: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” îşi dădeau seama acum de nenorocirea ce căzuse asupra lor şi ar fi strigat cu aceeaşi râvnă: „Daţi-ni-L pe Hristos!”, dacă El ar mai fi fost viu.DCN 142.1

Când poporul a aflat că Isus fusese dat morţii de către preoţi, s-au făcut cercetări în legătură cu moartea Sa. Amănuntele judecării Sale au fost ascunse cât mai mult cu putinţă. Dar în timpul când El Se afla în mormânt, numele Său era pe buzele a mii de oameni şi veşti despre batjocura de judecată la care fusese expus, precum şi despre atitudinea inumană a preoţilor şi a conducătorilor s-au răspândit pretutindeni. Aceşti preoţi şi conducători au fost chemaţi de către oameni inteligenţi să explice profeţiile Vechiului Testament cu privire la Mesia şi, în timp ce încercau să răspundă, ticluind o minciună, ajungeau să-şi iasă din minţi. Ei nu puteau explica profeţiile care arătau spre suferinţele şi moartea lui Hristos şi mulţi dintre cei care întrebau erau convinşi că Scripturile s-au împlinit.DCN 142.2

Răzbunarea, despre care preoţii gândiseră că avea să fie atât de dulce, ajunsese deja să fie amară pentru ei. Erau conştienţi de faptul că întâmpină mustrarea aspră a poporului; ştiau că tocmai aceia pe care ei i-au aţâţat împotriva lui Isus erau acum îngroziţi de fapta lor ruşinoasă. Aceşti preoţi încercaseră să-i facă pe oameni să creadă că Isus era un înşelător, dar fusese în zadar. Unii dintre ei stătuseră lângă mormântul lui Lazăr şi îl văzuseră pe cel mort readus la viaţă. Ei au tremurat de teama ca nu cumva Hristos să învie dintre morţi şi să Se arate iarăşi înaintea lor. Îl auziseră declarând că are putere să-Şi dea viaţa şi are putere s-o ia din nou. Şi-au adus aminte că El zisese: „Stricaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan 2:19). Iuda le spusese cuvintele pe care Isus li le adresase ucenicilor în timpul ultimei călătorii spre Ierusalim: „Iată că ne suim la Ierusalim, şi Fiul omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâinile neamurilor ca să-L batjocorească, să-L bată şi să-L răstignească, dar a treia zi va învia” (Matei 20:18,19). La auzirea acestor cuvinte, ei râseseră şi făcuseră glume, dar şi-au amintit că toate profeţiile cu privire la Hristos se împliniseră până acum. El spusese că avea să învie a treia zi, şi cine putea spune că nu avea să se împlinească şi acest lucru? Ar fi vrut să îndepărteze aceste gânduri, dar nu puteau. Asemenea tatălui lor, Diavolul, ei credeau şi se cutremurau.DCN 142.3

Acum, când nebunia exaltării trecuse, imaginea lui Hristos le pă-trundea tot mai puternic în minte. Ei Îl priveau aşa cum stătuse senin şi fără să Se plângă în faţa vrăjmaşilor Săi, suferind fără să murmure batjocurile şi maltratările lor. Toate evenimentele judecării şi crucificării Lui le veneau în minte cu o putere de convingere copleşitoare că El era Fiul lui Dumnezeu. Aveau simţământul că, în fiecare clipă, El ar putea sta înaintea lor, Acuzatul să devină acuzator, Condamnatul să condamne, Cel ucis să ceară dreptate prin condamnarea la moarte a ucigaşilor Săi. Puţin au putut ei să se odihnească în ziua Sabatului. Cu toate că n-ar fi trecut pragul unuia dintre neamuri de teamă să nu se întineze, totuşi au ţinut o consfătuire cu privire la trupul lui Hristos. Trebuia ca moartea şi mormântul să-L păstreze pe Cel pe care ei L-au răstignit. „A doua zi, care vine după ziua pregătirii, preoţii cei mai de seamă şi fariseii s-au dus împreună la Pilat şi i-au zis: «Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: ‘După trei zile voi învia!’ Dă poruncă dar ca mormântul să fie bine păzit până a treia zi, ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea, să-I fure trupul şi să spună norodului: ‘A înviat din morţi!’ Atunci înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.» Pilat le-a zis: «Aveţi o strajă; duceţi-vă de păziţi cum puteţi»” (Matei 27:62-65).DCN 143.1

Preoţii au dat porunci pentru asigurarea mormântului. O piatră mare fusese pusă la intrarea lui. De-a curmezişul acestei pietre au pus frânghii, legând bine capetele de stânca cea solidă, sigilându-le cu sigiliul roman. Piatra nu putea fi mişcată fără ca sigiliul să fie rupt. O gardă de o sută de soldaţi a fost pusă în jurul mormântului, pentru a împiedica pe oricine ar încerca să se atingă de el. Preoţii au făcut tot ce au putut ca să păstreze trupul lui Hristos acolo unde fusese pus. El a fost sigilat cu atâta siguranţă în mormântul Său, de parcă trebuia să rămână acolo pentru totdeauna.DCN 144.1

Aşa au plănuit şi s-au sfătuit oamenii cei slabi. Prea puţin îşi dădeau seama aceşti ucigaşi de zădărnicia eforturilor lor. Dar, prin acţiunile lor, Dumnezeu a fost glorificat. Chiar strădaniile lor de a împiedica învierea lui Hristos sunt cele mai convingătoare argumente pentru dovedirea ei. Cu cât s-ar fi aşezat un număr mai mare de ostaşi în jurul mormântului, cu atât mai puternică ar fi fost dovada că El a înviat. Cu sute de ani mai înainte de moartea lui Hristos, Duhul Sfânt spusese prin psalmist: „Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pământului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său [...] Cel ce sade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei” (Psalmii 2:1-4). Gărzile romane şi armele romane nu aveau putere să-L reţină pe Domnul vieţii în mormânt. Ceasul eliberării Sale era aproape.DCN 144.2

„S-A Isprăvit!”

„A Înviat Domnul”