Avraam era bătrân când a primit din partea lui Dumnezeu porunca uluitoare de a-l aduce ca ardere-de-tot pe fiul său Isaac. Avraam era considerat bătrân chiar și în generația lui. Înflăcărarea tinereții lui se stinsese. Nu mai era ușor pentru el să îndure greutăți și să înfrunte plin de curaj pericolele. În vigoarea tinereții, omul poate întâmpina furtuna, conștient și mândru de puterea lui, ridicându-se deasupra descurajărilor care vor face ca inima să-i cedeze mai târziu în viață, când pașii i se vor îndrepta clătinându-se spre mormânt.4M 144.1

Dar, în providența Sa, Dumnezeu a lăsat ultimul și cel mai greu test pentru Avraam atunci când povara anilor apăsa greu asupra lui și el tânjea să capete odihnă, după atâta neliniște și trudă. Domnul i-a vorbit, spunându-i: „Ia-l pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl iubești... și adu-l ardere-de-tot.” Inima bătrânului tată a încremenit de groază. Pierderea prin boală a unui asemenea fiu ar fi fost cât se poate de sfâșietoare pentru iubitorul tată și i-ar fi plecat cu durere capul albit, dar acum i se poruncește să verse cu mâna lui sângele prețios al acestui fiu, ceea ce i se pare o imposibilitate înfricoșătoare.4M 144.2

Cu toate acestea, Dumnezeu a vorbit și cuvântul Său trebuie ascultat. Avraam era împovărat de ani, dar aceasta nu l-a scutit de datorie. El a luat toiagul credinței și, în mută agonie, l-a luat de mână pe fiul lui, frumos în sănătatea trandafirie a tinereții, și a pornit să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Bătrânul mare patriarh era și el o ființă omenească; pasiunile și sentimentele lui erau ca ale noastre și își iubea fiul, care era mângâierea bătrâneții lui și căruia îi fusese dată făgăduința Domnului.4M 144.3

Dar Avraam nu s-a oprit să se întrebe cum mai putea să se împlinească făgăduința lui Dumnezeu dacă Isaac era ucis. El nu a stat la discuții cu inima lui îndurerată, ci a dus la îndeplinire porunca divină la literă, până ce, chiar când cuțitul era gata să fie înfipt în trupul tremurând al băiatului, s-a auzit cuvântul: „Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic, căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.”4M 145.1

Acest măreț act de credință este raportat pe paginile istoriei sacre pentru a străluci înaintea lumii ca un exemplu renumit, până la sfârșitul timpului. Avraam nu a invocat vârsta lui înaintată drept scuză pentru a nu asculta de Dumnezeu. El nu a spus: „Părul meu este încărunțit, vigoarea bărbătească a dispărut. Când Isaac nu va mai fi, cine va mângâia viața mea aflată în declin? Cum poate un tată bătrân să verse sângele singurului său fiu?” Nu. Dumnezeu vorbise și omul trebuia să asculte fără să pună întrebări, fără să murmure sau să cadă pe cale.4M 145.2

Avem nevoie de credința lui Avraam în bisericile noastre de astăzi, ca să lumineze în întunericul care se adună în jurul lor și nu lasă să intre dulcea lumină a soarelui dragostei lui Dumnezeu, împiedicând astfel creșterea spirituală. Vârsta nu va fi niciodată o scuză pentru a nu asculta de Dumnezeu. Credința noastră trebuie să fie bogată în fapte bune, deoarece credința fără fapte este moartă. Fiecare datorie îndeplinită și fiecare sacrificiu făcut în Numele lui Isus aduc o răsplată nespus de mare. Prin chiar actul datoriei, Dumnezeu vorbește și dă binecuvântarea Lui. Dar El cere o predare completă a tuturor capacităților noastre. Mintea și inima, întreaga ființă, trebuie să-I fie date Lui, altfel nu vom deveni creștini adevărați.4M 145.3

Dumnezeu nu a reținut de la om nimic din ceea ce îi poate asigura bogățiile veșnice. El a îmbrăcat pământul cu frumusețe și l-a dotat cu tot ce era necesar ca să-i fie folositor omului și să-i asigure confortul pentru viața lui vremelnică. El L-a dat pe Fiul Său să moară pentru răscumpărarea unei lumi căzute prin păcat și nesăbuință. O asemenea dragoste inegalabilă și un asemenea sacrificiu infinit cer din partea noastră cea mai strictă ascultare, cea mai sfântă dragoste, o credință nemărginită. Și totuși toate aceste virtuți, exercitate în cea mai înaltă măsură, nu se vor putea compara niciodată cu marea jertfă oferită pentru noi.4M 145.4

Dumnezeu cere o ascultare promptă și fără comentarii de Legea Sa, dar oamenii sunt adormiți sau paralizați de înșelăciunile lui Satana, care le sugerează scuze și subterfugii și le învinge reținerile de ordin moral, spunându-le cum i-a spus Evei în grădină: „Hotărât că nu veți muri”, îndemnându-i astfel să corupă și credința altora. Ceea ce la început li se părea foarte rău, pe parcurs își pierde gravitatea din cauza obișnuinței, până când, în cele din urmă, oamenii ajung să pună la îndoială dacă este cu adevărat păcat și, fără să-și dea seama, cad în aceeași greșeală. 4M 146.1

Prin Samuel, Dumnezeu i-a poruncit lui Saul să meargă și să-i bată pe amaleciți și să distrugă cu desăvârșire tot ce le aparținea. Dar Saul a ascultat porunca doar parțial. El a nimicit vitele cele slabe, dar a păstrat ce era mai bun și l-a cruțat pe regele nelegiuit. A doua zi, el l-a întâmpinat pe profetul Samuel felicitându-se și măgulindu-se singur. El a spus: „Fii binecuvântat de Domnul! Am păzit cuvântul Domnului.” Dar profetul i-a răspuns imediat: „Ce înseamnă behăitul acesta de oi care ajunge la urechile mele și mugetul acesta de boi pe care-l aud?”4M 146.2

Saul a fost încurcat și a căutat să se eschiveze și să scape de responsabilitate, spunând: „Le-au adus de la amaleciți, pentru că poporul a cruțat oile cele mai bune și boii cei mai buni, ca să-i jertfească Domnului, Dumnezeului tău, iar pe celelalte le-am nimicit cu desăvârșire.” Atunci, Samuel l-a mustrat pe rege, amintindu-i porunca explicită a lui Dumnezeu, care îi cerea să distrugă tot ce îi aparținea lui Amalec. El i-a arătat nelegiuirea și a declarat că prin aceasta nu ascultase de Domnul. Dar Saul a refuzat să-și recunoască greșeala. El și-a scuzat din nou păcatul, invocând faptul că păstrase animalele cele mai bune pentru a le aduce jertfă Domnului.4M 146.3

Inima lui Samuel a fost întristată de perseverența cu care regele refuza să-și vadă și să-și mărturisească păcatul. Plin de mâhnire, el a întrebat: „Îi plac Domnului mai mult arderile-de-tot și jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele și păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, și împotrivirea nu este mai puțin vinovată decât închinarea la idoli și terafimii. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă și El ca împărat.”4M 146.4

Noi nu ar trebui să privim prea mult la datorie și să amânăm să-i satisfacem cerințele. Astfel de întârzieri lasă timp pentru îndoieli; necredința se furișează, judecata este pervertită, capacitatea de înțelegere este întunecată. În cele din urmă, mustrările Duhului lui Dumnezeu nu mai ating inima persoanei amăgite, care a devenit atât de orbită, încât a ajuns să creadă că nu este posibil ca acestea să se refere la sine sau să se aplice cazului său.4M 147.1

Prețiosul timp de probă trece și foarte puțini își dau seama că acesta le este dat cu scopul de a se pregăti pentru veșnicie. Orele de aur sunt irosite în preocupări lumești, în plăceri și în păcat incontestabil. Legea lui Dumnezeu este desconsiderată și uitată, dar, cu toate acestea, fiecare poruncă este obligatorie. Fiecare păcat își va primi pedeapsa. Dragostea pentru câștigul lumesc conduce la desacralizarea Sabatului, totuși cerințele legate de această zi sfântă nu sunt abrogate sau diminuate. Porunca lui Dumnezeu este clară și indiscutabilă în această privință. El ne-a interzis categoric să lucrăm în ziua a șaptea. El a pus-o deoparte ca zi sfințită pentru Sine.4M 147.2

Multe sunt obstacolele puse în calea celor care vor să umble în ascultare de poruncile lui Dumnezeu. Există influențe puternice și subtile care îi leagă de căile lumii, dar puterea Domnului poate să sfărâme aceste lanțuri. El va îndepărta orice obstacol dinaintea picioarelor celor credincioși sau le va da puterea și curajul de a învinge orice dificultate, dacă vor căuta cu stăruință ajutorul Său. Orice piedică va dispărea din calea unei dorințe serioase și a unui efort stăruitor de a face voia lui Dumnezeu cu orice sacrificiu personal, chiar cu sacrificiul vieții. Lumina din cer va lumina întunericul celor care, în încercări și în confuzie, merg înainte privind la Isus ca la Autorul și Desăvârșitorul credinței lor.4M 147.3

În vechime, Dumnezeu le-a vorbit oamenilor prin gura profeților și a apostolilor. În aceste zile, El le vorbește prin mărturiile Duhului Său. Nu a existat niciodată un timp când Dumnezeu să îi fi învățat pe copiii Săi mai serios și mai stăruitor decât o face acum, cu privire la voia Sa și la calea pe care dorește ca ei să o urmeze. Dar vor profita ei de învățăturile Sale? Vor primi mustrările Lui și Îi vor asculta avertizările? Dumnezeu nu va accepta o ascultare parțială, El nu va aproba niciun compromis cu eul.4M 147.4

Dumnezeu.

Cele douăsprezece iscoade