“Oare este îngăduit unui bărbat să-și lase nevasta?” — Matei 19, 3.

La iudei, unui bărbat îi era îngăduit să-și lase nevasta pentru cea mai neînsemnată nemulțumire și femeia era atunci liberă să se mărite din nou. Obiceiul acesta ducea la mari ticăloșii și păcate. În predica de pe Munte, Isus a spus lămurit că legătura căsătoriei nu se poate desface decât în caz de călcare a legământului conjugal. El a zis: “Orișicine își va lăsa nevasta, afară numai din pricină de curvie, îi dă prilej să preacurvească; și cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurvește.”CMF 63.1

Mai târziu, când fariseii L-au întrebat despre legalitatea divorțului, Isus le-a atras atenția ascultătorilor Săi, la instituția căsătoriei, așa cum a fost rânduită la creațiune. “Din pricina împietririi inimilor voastre”, le-a zis El, “a îngăduit Moise să vă lăsați nevestele; dar de la început n-a fost așa.” (Matei 19, 8.) El le-a reamintit de zilele binecuvântate ale Edenului, când Dumnezeu a declarat că toate lucrurile erau “foarte bune”. De atunci își au începutul căsătoria și Sabatul, cele două instituții create pentru slava lui Dumnezeu și spre binele omenirii. Atunci când a unit mâinile perechii sfinte prin căsătorie, zicând: “Va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa și se vor face un singur trup” (Geneza 2, 24), Creatorul a enunțat legea căsătoriei pentru toți urmașii lui Adam până la sfârșitul timpului. Ceea ce Însuși tatăl cel veșnic declarase ca fiind bun era legea celei mai înalte binecuvântări și dezvoltări pentru om.CMF 63.2

Așa cum s-a întâmplat cu toate darurile bune pe care le-a dat Dumnezeu oamenilor spre a fi păstrate, s-a întâmplat și cu căsătoria care a fost stricată prin păcat. Dar scopul Evangheliei este de a restatornici curăția și frumusețea ei. Atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament, legătura căsătoriei este folosită spre a reprezenta duioasa și sfânta unire care exista între Isus și poporul Său, cei mântuiți, pe care El i-a răscumpărat cu prețul suferințelor de pe Golgota. “Nu te teme”, zicea El, “Căci Făcătorul tău este bărbatul tău: Domnul este Numele Lui; și Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel.” (Isaia 54, 4-5.) “Întoarceți-vă, copii răzvrătiți, zice Domnul, căci Eu sunt căsătorit cu voi.” (Ieremia 3, 14.) În Cântarea Cântărilor, auzim vocea miresei, zicând: “Prea iubitul meu este al meu și eu sunt a Lui.” Și Cel care este al ei, “deosebindu-se din zece mii”, le spune aleșilor Săi: “ești frumoasă de tot, iubito, și n-ai nici un cusur.” (Cântarea Cântărilor 2, 16; 5, 10; Cântarea Cântărilor 4, 7.)CMF 64.1

Mai târziu, apostolul Pavel, scriindu-le creștinilor din Efes, declara că Domnul a rânduit ca bărbatul să fie capul nevestei, să fie ocrotitorul ei, legătura casei, legându-i pe membrii familiei laolaltă, tot așa cum Hristos este Capul bisericii, Mântuitorul trupului ei. De aceea El zice: “Și după cum biserica este supusă lui Hristos, tot așa și nevestele să fie supuse bărbaților lor în toate lucrurile. Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin botezul cu apă, prin Cuvânt, ca să înfățișeze înaintea Lui această biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană. Tot așa trebuie să-și iubească și bărbații nevestele, ca pe trupurile lor.” (Efeseni 5, 24-28.)CMF 64.2

Harul Domnului Hristos, și numai el, poate să facă din această instituție ceea ce Dumnezeu a avut de gând să fie — un factor de binecuvântare și înălțare a omenirii. Numai astfel familiile de pe fața pământului, prin unirea, pacea și dragostea lor, pot să reprezinte familia din ceruri.CMF 65.1

În zilele noastre, ca și pe vremea Domnului, starea societății este cu totul departe de idealul dorit de cer, în ce privește această sacră legătură. Totuși, chiar acelora care au găsit amărăciune și dezamăgire acolo unde nădăjduiau să afle tovărășie și bucurie, Evanghelia Domnului Hristos le oferă o mângâiere. Răbdarea și noblețea pe care Spiritul Său le poate da vor îndulci inima îndurerată. Inima în care locuiește Hristos va fi așa de plină, de mulțumită, cu iubirea Sa, încât nu se va mistui de dor după simpatie și atenție. Și când sufletul Îi este predat lui Dumnezeu, înțelepciunea Sa poate să săvârșească ceea ce înțelepciunea omenească nu este în stare. Prin descoperirea harului Său, inimi care odinioară erau nepăsătoare, sau înstrăinate, pot fi unite prin legături care sunt mai tari și mai durabile decât cele pământești — legăturile de aur ale iubirii, care vor suporta proba încercării.CMF 65.2