“Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri.” — Luca 11, 4.

Isus ne învață că putem primi iertare de la Dumnezeu numai dacă îi iertăm și noi pe alții. Iubirea lui Dumnezeu ne atrage spre El și această iubire nu poate atinge inimile noastre fără să dea naștere la iubire pentru frații noștri.CMF 113.2

După ce încheie rugăciunea domnească, Isus adaugă: “Dacă iertați oamenilor greșelile lor și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre. Dar, dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre”. Acela care are un spirit neiertător, se desparte chiar de izvorul prin care poate primi harul lui Dumnezeu. Nu trebuie să credem că, dacă aceia care ne-au vătămat nu vin să-și mărturisească răul, noi suntem îndreptățiți să nu-i iertăm. E datoria lor, fără îndoială, să-și umilească inima prin pocăință și mărturisire; dar noi trebuie să avem compătimire față de cei care ne-au rănit și nu trebuie să ținem necaz pe ei și să ne tot gândim la ce ni s-a făcut. Dimpotrivă, când sperăm să fim iertați de greșelile noastre față de Dumnezeu și noi trebuie să iertăm tuturor acelora care ne-au greșit.CMF 113.3

Dar iertarea are un înțeles mai cuprinzător decât își închipuie mulți. Atunci când Dumnezeu făgăduiește că “nu obosește iertând”, ca și când înțelesul acelei făgăduințe ar întrece tot ce putem noi pricepe, adaugă: “Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci, cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre.” (Isaia 55, 7-9.) Iertarea lui Dumnezeu nu este un simplu act juridic, prin care ne scapă de osândă. Nu este numai iertare de păcat, ci smulgere din păcat. Este revărsarea iubirii răscumpărătoare, care transformă inima. David avea adevărata idee despre iertare, când se ruga: “Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic.” (Psalmii 51, 10.) Și iarăși zice: “Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult îndepărtează El fărădelegile noastre de la noi.” (Psalmii 103, 12.)CMF 114.1

Prin Domnul Hristos, Dumnezeu S-a jertfit pentru păcatele noastre. El a suferit moartea cea mai grozavă pe cruce, a purtat pentru noi povara vinovăției, “Cel drept pentru nedrepți”, ca să ne poată descoperi iubirea Sa și să ne atragă la Sine. El zice: “Fiți buni unii cu alții, miloși, și iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi, în Hristos.” (Efeseni 4, 32.) Faceți ca Hristos, Viața cea divină, să locuiască în voi și, prin voi, să se descopere iubirea aceea divină, care va aduce nădejde și pacea cerului în inima zdrobită de păcat. Când venim la Dumnezeu, condiția care ne întâmpină în prag este aceea că, după ce am primit harul Său, trebuie să ne consacrăm spre a le descoperi și altora harul Său.CMF 114.2

Singurul lucru esențial pentru noi, spre a putea primi și împărtăși și altora iubirea iertătoare a lui Dumnezeu, este să cunoaștem și să credem iubirea pe care o are El față de noi. (1 Ioan 4, 16.) Satana lucrează prin orice amăgire pe care o poate dirija, ca să nu putem vedea această iubire. El ne va face să credem că greșelile și păcatele noastre au fost așa de grele, încât Domnul nu va da nici o atenție rugăciunilor noastre, nici nu ne va binecuvânta și nici nu ne va mântui. În noi înșine, nu putem vedea altceva decât slăbiciune, nici un merit care să ne recomande lui Dumnezeu, și Satana ne spune că aceasta nu e de nici un folos; nu ne putem remedia nedesăvârșirile noastre de caracter. Când încercăm să venim la Dumnezeu, vrăjmașul ne șoptește: “Nu e de nici un folos pentru tine că te rogi; n-ai făcut tu cutare lucru rău? N-ai păcătuit tu împotriva lui Dumnezeu și nu ți-ai călcat tu propria conștiință?” Atunci însă îi putem spune vrăjmașului că “sângele lui Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, ne curăță de orice păcat.” (1 Ioan 1, 7.) Când ne dăm seama că am păcătuit și nu putem să ne rugăm, atunci e timpul să ne rugăm. Oricât de rușinați și de adânc umiliți am fi, trebuie să ne rugăm și să credem. “O, adevărat și cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: ‘Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu’.” (1 Timotei 1, 15.) Iertarea, împăcarea cu Dumnezeu, vine asupra noastră nu ca o răsplată pentru faptele noastre; ea nu este dată pentru vreun merit al oamenilor păcătoși, ci este un dar făcut nouă, având temelia dăruirii în neprihănirea lui Hristos.CMF 115.1

Nu trebuie să căutăm să ne micșorăm vinovăția, scuzând păcatul. Trebuie să vedem păcatul așa cum îl vede Dumnezeu, cu adevărat oribil. Numai Golgota poate să descopere marea grozăvie a păcatului. Dacă ar fi să ne purtăm propria vinovăție, ne-ar zdrobi. Dar Cel fără păcat a luat locul nostru; deși nu merita aceasta, El a purtat fărădelegile noastre. “Dacă ne mărturisim păcatele”, Dumnezeu “este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățe de orice nelegiuire”. (1 Ioan 1, 9.) Măreț adevăr! Drept față de propria Sa Lege și totuși Îndreptățitorul tuturor acelora care cred în Isus. “Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii Tale? El nu-și ține mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea.” (Mica 7, 18.)CMF 116.1