Cu Natura Şi Cu Dumnezeu

Viaţa Mântuitorului pe pământ a fost o viaţă de comuniune cu natura şi cu Dumnezeu. Prin această comuniune, El ne-a descoperit secretul unei vieţi pline de putere.SFS 18.4

Isus lucra cu seriozitate şi permanent. Niciun om nu a trăit o viaţă atât de plină de responsabilităţi. Nimeni altul nu a purtat povara atât de grea a durerii şi păcatului lumii. Nimeni altul nu a mai lucrat cu un zel mai istovitor pentru binele oamenilor. Totuşi a trăit o viaţă sănătoasă. Atât fizic, cât şi spiritual, El a fost simbolizat prin mielul de jertfă „fără cusur şi fără pară” (1 Petru 1, 19). Trupul şi sufletul Său au fost modelul a ceea ce intenţionase Dumnezeu să fie întreaga omenire, prin supunere faţă de legile Sale.SFS 18.5

Privind la Isus, oamenii vedeau pe faţa Sa compasiunea divină îmbinată cu putere de înţelegere. El părea înconjurat de atmosfera vieţii spirituale. În vreme ce Se comporta cu amabilitate, fără a fi orgolios, El îi impresiona pe oameni cu puterea Sa ascunsă, dar care nu putea fi tăinuită întru totul.SFS 20.1

In timpul lucrării Sale, a fost în permanenţă urmărit de oameni vicleni şi ipocriţi, care încercau să-I ia viaţa. Spionii erau pe urmele Sale, supraveghindu-I cuvintele, pentru a găsi o ocazie în care să-L prindă. Minţile cele mai inteligente şi cele mai cultivate ale naţiunii încercau să-L înfrângă în confruntări. Dar niciodată nu au avut câştig de cauză. Ei trebuiau să se retragă, încurcaţi şi făcuţi de ruşine de Învăţătorul umil din Galileea. Învăţătura lui Hristos avea o prospeţime şi o putere pe care nu le mai întâlniseră înainte. Chiar şi duşmanii Lui au fost nevoia să declare: „Niciodată nu a vorbit vreun om ca omul acesta.” (Ioan 7, 46).SFS 20.2

Copilăria lui Isus, petrecută în sărăcie, nu fusese pervertită de obiceiurile artificiale ale acelui veac corupt. Lucrând la bancul dulgherului, purtând poverile vieţii de familie, învăţând lecţiile ascultării şi trudei, El Se recrea în mijlocul priveliştilor din natură, acumulând cunoştinţe pe măsură ce încerca să înţeleagă tainele naturii. El studia Cuvântul lui Dumnezeu şi Îşi găsea cea mai mare fericire în orele în care Se retrăgea de la lucru şi mergea pe câmp, ca să mediteze în văile liniştite, pentru comuniunea cu Dumnezeu pe munte sau printre copacii pădurii. Dis-de-dimineaţă, Se afla adesea în vreun loc izolat meditând, cercetând Scripturile sau rugându-Se. Primea zorile dimineţii cântând. Cu cântări de mulţumire, Se îndrepta spre activitatea Sa şi aducea bucuria cerească celor obosiţi şi descurajaţi.SFS 20.3

În timpul lucrării Sale, Isus a trăit în mare măsură în aer liber. EI călătorea pe jos din loc în loc, iar multe dintre învăţături le oferea sub cerul liber. Când îi instruia pe ucenici, Se retrăgea adeseori din agitaţia oraşelor în liniştea câmpiilor, care se potriveau mai bine cu lecţiile simplităţii, credinţei şi sacrificiului de sine, pe care dorea ca ei să le înveţe. Sub ramurile copacilor de pe coasta munţilor, la mică depărtare de Marea Galileei, i-a chemat pe cei doisprezece apostoli şi a ţinut Predica de pe Munte.SFS 20.4

Lui Hristos Îi plăcea foarte mult să adune oameni în jurul Său sub cerul senin, pe un deal acoperit cu iarbă sau pe ţărmul lacului. Aici, înconjurat de creaţia Sa, El putea să le îndrepte gândurile de la cele artificiale la cele naturale. În natură erau descoperite principiile Împărăţiei Sale. Dacă şi-ar îndrepta ochii spre natură, spre dealuri şi munţi, şi dacă ar privi la lucrările minunate ale mâinilor Sale, oamenii ar putea învăţa lecţiile preţioase ale adevărului divin. Mai târziu, lecţiile Învăţătorului divin aveau să le fie reamintite de lucrurile din natură. Mintea avea să fie înălţată, iar inima avea să găsească odihnă.SFS 21.1

Isus le oferea ucenicilor care Îl însoţeau în lucrarea Sa o perioadă de repaus, în care să se întoarcă la familiile lor şi să se odihnească, dar ei nu reuşeau să-L oprească din activitatea Sa. El stătea toată ziua la dispoziţia mulţimilor de oameni care veneau la El, iar seara sau dimineaţa devreme, El pleca în sanctuarul munţilor pentru comuniunea cu Tatăl Său.SFS 21.2

Adesea, activitatea Sa neîntreruptă şi confruntările cu ura şi învăţăturile false ale rabinilor Îl epuizau atât de mult încât mama, fraţii Săi şi chiar ucenicii Săi se temeau că avea să-Şi piardă viaţa. Dar când Se întorcea de pe munte, după orele de rugăciune de la sfârşitul zilei de trudă, ei remarcau liniştea de pe faţa Sa, prospeţimea, viaţa şi puterea care părea că Îi răzbate întreaga fiinţă. In fiecare dimineaţă, după ce stătea singur cu Dumnezeu, venea înaintea oamenilor şi le aducea lumina cerească.SFS 21.3

După întoarcerea din prima călătorie misionară, Isus le-a cerut ucenicilor să vină deoparte şi să se odihnească puţin. Ucenicii se bucurau de succesul lor ca vestitori ai Evangheliei, când au auzit vestea morţii lui Ioan Botezătorul, ucis de Irod. Erau foarte îndureraţi şi dezamăgiţi. Isus ştia că, prin îngăduirea morţii lui Ioan în temniţă, credinţa ucenicilor era greu încercată. Cu blândeţe şi milă, El privea la feţele lor îndurerate şi înlăcrimate. Şi El avea lacrimi în ochi şi le-a zis: „Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin.” (Marcu 6,31).SFS 21.4

Lângă Betsaida, în partea de nord a Mării Galileei, se afla o zonă nelocuită, plină de verdele frumos al primăverii, un plăcut loc de retragere pentru Isus şi ucenicii Săi. Au pornit într-acolo, traversând lacul cu barca. Aici aveau să se odihnească, departe de agitaţia mulţimii. Aici puteau asculta cuvintele lui Hristos netulburaţi de ripostele şi acuzaţiile fariseilor. Aici sperau să se bucure pentru un timp de părtăşia cu Domnul lor.SFS 21.5

Isus a stat doar puţin timp singur cu cei dragi Lui, dar acest timp a însemnat pentru toţi clipe foarte preţioase. Au discutat împreună despre lucrarea Evangheliei şi despre posibilităţile de îmbunătăţire a lucrării lor cu oamenii. Când Isus le deschidea comorile adevărului, ei erau învioraţi de puterea divină şi inspiraţi cu speranţă şi curaj. Dar curând, mulţimea Îl căuta iar. Presupunând că plecase la obişnuitul loc de odihnă, oamenii L-au urmat acolo. Speranţa Sa de a Se odihni măcar o oră a fost spulberată. Însă, în străfundurile inimii Sale curate şi compătimitoare, Păstorul cel Bun avea doar dragoste şi milă pentru aceste suflete agitate şi însetate. Toată ziua a slujit nevoilor lor, iar spre seară le dădu drumul să se întoarcă acasă şi să se odihnească.SFS 22.1

Deşi ducea o viaţă de total devotament faţă de binele altora, Mântuitorul considera că era necesar să Se oprească din lucrarea şi contactul neîntrerupt cu oamenii pentru a căuta comuniunea personală şi necurmată cu Tatăl. După ce mulţimea se îndepărta, El pleca pe munte şi acolo, singur cu Dumnezeu, Îşi vărsa sufletul în rugăciune pentru cei suferinzi, păcătoşi şi nevoiaşi.SFS 22.2

Când le-a spus ucenicilor că secerişul e mare, dar lucrători sunt puţini, Isus nu a lăsat să se înţeleagă faptul că era necesar ca ei să lucreze neîncetat, ci le-a zis: „Rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui” (Matei 9,38). La fel ca primilor ucenici, El le adresează şi lucrătorilor trudiţi de azi aceleaşi cuvinte înţelegătoare: „Veniţi singuri la o parte... şi odihniţi-vă puţin”.SFS 22.3

Toţi cei care sunt sub conducerea lui Dumnezeu au nevoie de o oră liniştită pentru comuniunea cu sine, cu natura şi cu Dumnezeu. Prin ei trebuie să se descopere o viaţă care nu se potriveşte cu lumea, cu obiceiurile şi practicile ei. Ei trebuie să aibă o experienţă personală în obţinerea cunoaşterii voinţei lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să-L audă vorbind inimii lui. Când orice altă voce amuţeşte şi când aşteptăm în linişte înaintea Sa, tăcerea sufletului face ca vocea lui Dumnezeu să fie mai distinctă. El ne cere: „Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu.” (Psalm 46,10). În aceasta constă pregătirea efectivă pentru lucrarea lui Dumnezeu. În mijlocul mulţimilor grăbite şi al presiunii activităţilor intense, cel care este astfel împrospătat va fi înconjurat de o atmosferă de lumină şi pace. El va fi înzestrat din nou cu putere fizică şi mintală. Viaţa lui va fi asemenea unui parfum şi va dezvălui puterea divină ce va ajunge la inimile oamenilor.SFS 22.4