Capitolul 26 — La Capernaum

În intervalele dintre călătoriile sale în diferite locuri, Isus a locuit în cetatea Capernaum și astfel a ajuns să fie denumită “cetatea Sa”. Era așezată pe țărmul Mării Galileii, aproape de hotarul frumoasei câmpii a Ghenezaretului.HLL 252.1

Depresiunea adâncă a lacului asigura acestei câmpii, care se întindea de la țărmurile lui, climatul minunat de sud. Pe vremea lui Hristos, creșteau aici palmieri și măslini, erau multe livezi și vii, lanuri roditoare și flori deosebit de frumoase, toate fiind udate de pâraiele care țâșneau din stânci. țărmurile lacului și dealurile care îl înconjurau la o mică depărtare erau presărate cu târguri și sate. Fața lacului era străbătută de multe corăbii de pescari. Pretutindeni se vedea agitația unei vieți active și aglomerate.HLL 252.2

Însăși cetatea Capernaum era potrivită să fie centrul lucrării Mântuitorului. Fiind situată pe drumul cel mare, care ducea de la Damasc la Ierusalim, spre Egipt și Marea Mediterană, era ca o răscruce de drumuri. Oamenii din multe țări treceau prin oraș sau se opreau acolo să se odihnească din călătoriile lor într-o parte sau alta. Isus putea să întâlnească aici toate națiunile și toate clasele sociale, pe cel bogat și însemnat, ca și pe cel sărac și umil, iar învățăturile Lui puteau să fie duse în alte țări și în multe case. În felul acesta avea să fie provocată cercetarea profeților și atenția lumii să fie îndreptată către Mântuitorul, iar misiunea Lui avea să fie prezentată lumii.HLL 252.3

Fără să țină seama de acțiunea Sinedriului împotriva lui Isus, acești oameni așteptau cu nerăbdare creșterea lucrării Lui. Tot cerul era pus în mișcare. Îngerii pregăteau calea pentru lucrarea Lui, influențând inimile oamenilor și atrăgându-le la Mântuitorul.HLL 253.1

În Capernaum, fiul slujbașului împărătesc, pe care Hristos îl vindecase, era o mărturie a puterii Lui. Iar slujbașul împărătesc împreună cu cei din casa lui, plini de bucurie, își mărturiseau credința. Când s-a aflat că Învățătorul Însuși Se găsea între ei, toată cetatea s-a pus în mișcare. Mulțimea alerga să-L vadă. În ziua de Sabat, oamenii au venit în număr atât de mare la sinagogă, încât mulți dintre ei au fost nevoiți să se întoarcă, pentru că n-au putut intra.HLL 253.2

Toți cei care Îl auzeau pe Mântuitorul “erau uimiți de învățătura Lui, pentru că vorbea cu putere”. “El îi învăța ca Unul care avea putere, nu cum îi învățau cărturarii lor.” (Luca 4, 32; Matei 7, 29.) Învățătura cărturarilor și a bătrânilor era rece și formalistă, ca o lecție învățată pe dinafară. Pentru ei, Cuvântul lui Dumnezeu nu avea putere de viață. Ideile și tradițiile lor erau puse în locul învățăturilor Lui. În slujba obișnuită, făcută după rânduielile lor, pretindeau că explicau legea, dar nici inimile lor, nici ale ascultătorilor nu erau mișcate de o inspirație de la Dumnezeu.HLL 253.3

Isus nu avea nimic de a face cu diferitele învățături care aduceau despărțire între iudei. Lucrarea Lui era să prezinte adevărul. Cuvintele Lui revărsau un potop de lumină asupra învățăturilor patriarhilor și profeților, iar Scripturile ajungeau la oameni ca o nouă descoperire. Niciodată mai înainte nu simțiseră ascultătorii Lui o așa profunzime a înțelesului Cuvântului lui Dumnezeu.HLL 253.4

Isus îi întâmpina pe oameni pe terenul lor, ca Unul care era obișnuit cu greutățile lor. El făcea adevărul să fie frumos, prezentându-l în chipul cel mai direct și cel mai simplu. Limba folosită de El era curată, aleasă și limpede ca apa unui pârâu. Glasul Lui era ca o melodie pentru cei care ascultaseră rostirile monotone ale rabinilor. Cu toate că învățătura Lui era simplă, El vorbea ca unul care avea autoritate. Caracteristica aceasta punea învățătura Lui în contrast cu a tuturor celorlalți. Rabinii vorbeau cu îndoială și ezitare, ca și cum Scripturile puteau fi interpretate ca să însemne o dată un lucru și altă dată exact invers. Ascultătorii ajungeau în fiecare zi într-o și mai mare nesiguranță. Dar Isus prezenta Scripturile ca pe o autoritate ce nu mai putea fi pusă la îndoială. Oricare ar fi fost subiectul, El îl prezenta cu putere, astfel încât cuvintele Lui să nu fie puse la îndoială.HLL 253.5

El vorbea însă cu ardoare mai degrabă decât cu patimă. El vorbea ca unul care are de îndeplinit un obiectiv bine definit. El aducea la lumină realitățile lumii veșnice. În orice subiect Îl descoperea pe Dumnezeu. Isus căuta să destrame farmecul orbirii, care îi ține pe oameni absorbiți de lucrurile pământești. El așeza lucrurile acestei vieți în adevărata lor relație, ca fiind subordonate celor de interes veșnic, dar nu trecea cu vederea importanța lor. El învăța că cerul și pământul sunt în strânsă legătură și că o cunoaștere a adevărului dumnezeiesc îl pregătește mai bine pe om să îndeplinească datoriile vieții de toate zilele. El vorbea ca unul care cunoaște bine cerul, conștient de legătura Sa cu Dumnezeu, și în același timp recunoscând faptul că este unit cu fiecare membru al familiei omenești.HLL 254.1

Soliile pline de har erau făcute să se potrivească ascultătorilor Lui. Știa “să învioreze cu vorba pe cel doborât de întristare” (Isaia 50, 4); căci harul era turnat pe buzele Lui, ca să poată transmite oamenilor în chipul cel mai atrăgător comorile adevărului. El avea tact ca să întâmpine mintea plină de prejudecăți și îi surprindea cu ilustrații prin care le câștiga atenția. Prin imaginație ajungea la inimă. Ilustrațiile Lui erau luate din lucrurile vieții zilnice și, cu toate că erau simple, aveau în ele un înțeles minunat de adânc. Păsările cerului, crinii de pe câmp, sămânța, păstorul și oile — cu aceste exemple a ilustrat Hristos adevăruri nemuritoare; iar după aceea, ori de câte ori aveau să vadă aceste lucruri ale naturii, ascultătorii Lui își reaminteau de cuvintele Sale. Ilustrațiile lui Hristos repetau neîncetat învățăturile Lui.HLL 254.2

Hristos nu-i lingușea niciodată pe oameni. Niciodată nu spunea ceva care să hrănească fanteziile și închipuirile lor și nici nu-i lăuda pentru iscusitele lor născociri; dar cugetătorii profunzi și lipsiți de prejudecăți primeau învățătura Lui și vedeau că aceasta le proba înțelepciunea. Erau plini de uimire pentru faptul că adevărul spiritual era exprimat în vorbirea cea mai simplă. Oamenii cu educația cea mai înaltă erau încântați de cuvintele Lui, iar cei needucați aveau totdeauna de câștigat. El avea o solie pentru cei neînvățați și îi făcea chiar și pe păgâni să înțeleagă că are o solie pentru ei.HLL 254.3

Duioasa Lui milă venea ca o atingere vindecătoare asupra inimilor obosite și tulburate. Chiar și în mijlocul agitației vrăjmașilor mânioși, El era înconjurat de o atmosferă plină de pace. Frumusețea înfățișării Lui, farmecul caracterului Lui și, mai presus de toate, iubirea exprimată în privire și în tonul vorbirii Lui îi atrăgeau pe toți aceia care nu erau împietriți în necredință. Fără spiritul acela plăcut și plin de iubire, care răsărea din orice privire și din orice cuvânt, n-ar fi putut să atragă atâta lume. Suferinzii care veneau la El simțeau că Se interesa de ceea ce îi interesa pe ei, ca un prieten duios și credincios, și doreau să afle mai mult din adevărurile pe care El le învăța. Cerul era adus aproape. Ei doreau să rămână în prezența Lui, ca să primească fără încetare mângâierea iubirii Sale.HLL 254.4

Isus observa cu multă seriozitate schimbarea feței ascultătorilor Săi. Chipurile care exprimau interes și plăcere Îi dădeau mare satisfacție. Când săgețile adevărului pătrundeau în suflet, sfărâmând porțile egoismului, dând naștere la pocăință și în cele din urmă la recunoștință, Mântuitorul Se bucura din inimă. Când privirea Lui se rotea deasupra mulțimii ascultătorilor și recunoștea printre ei fețe pe care le mai văzuse, chipul Lui se lumina de bucurie. El vedea cu speranță în ei supuși ai Împărăției Sale. Când adevărul vorbit limpede lovea vreun idol iubit, observa schimbarea feței, privirea rece și împotrivitoare, ceea ce dovedea că lumina nu era primită. Când îi vedea pe oameni refuzând solia păcii, inima Îi era sfâșiată până în adâncul ei.HLL 255.1

Odată, Isus vorbea în sinagogă despre Împărăția pe care venise s-o întemeieze și despre misiunea Lui de a-i elibera pe cei legați de Satana. Deodată, a fost întrerupt de un strigăt de groază. Un om cu mintea bolnavă s-a aruncat printre oameni, strigând: “Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te știu cine ești: Ești Sfântul lui Dumnezeu”.HLL 255.2

Toți s-au tulburat și s-au alarmat. Atenția oamenilor a fost atrasă de la Hristos și cuvintele Lui nu mai erau ascultate. Tocmai lucrul acesta l-a urmărit și Satana, îndreptându-și victima spre sinagogă. “Dar Isus a certat demonul, zicând: ‘Taci și ieși afară din omul acesta’”. Și duhul cel rău, după ce l-a trântit în mijlocul adunării, a ieșit afară din el, fără să-i facă vreun rău.HLL 255.3

Mintea acestui bolnav nenorocit fusese întunecată de Satana, dar, în prezența Mântuitorului, o rază de lumină a străbătut negura. El a început să dorească eliberarea de sub puterea lui Satana; dar demonul se împotrivea puterii lui Hristos. Când omul a încercat să-L roage pe Isus să-l ajute, duhul cel rău i-a pus alte cuvinte în gură și el a început să strige cuprins de groază. Demonizatul înțelegea întrucâtva că era în fața Unuia care putea să-l elibereze, dar, când a încercat să se apropie de mâna aceea atotputernică, voința altuia l-a ținut pe loc, cuvintele altuia i-au venit pe buze. Lupta dintre puterea lui Satana și dorința sa după eliberare era grozavă.HLL 255.4

Acela care îl biruise pe Satana în pustia ispitei era din nou față în față cu vrăjmașul Său. Demonul își folosea toată puterea ca să-și stăpânească mai departe victima. Dacă ar fi pierdut terenul aici, ar fi însemnat că-I acordă o biruință lui Isus. Părea că omul torturat își va pierde viața în lupta cu vrăjmașul care-i ruinase existența. Mântuitorul a vorbit cu autoritate și l-a eliberat pe prizonier. Omul care fusese posedat stătea acum, în fața oamenilor uimiți, fericit în libertatea stăpânirii de sine. Până și demonul mărturisise despre puterea dumnezeiască a Mântuitorului.HLL 256.1

Omul Îl preamărea pe Dumnezeu pentru libertatea lui. Ochii aceia, care luciseră până atunci de sălbaticul foc al nebuniei, străluceau acum de inteligență și lăsau să curgă lacrimi de recunoștință. Oamenii erau muți de uimire. Îndată ce și-au revenit, au zis unul către altul: “Ce este aceasta? O învățătură nouă! El poruncește ca un stăpân chiar și duhurilor necurate, și ele Îl ascultă!” (Marcu 1, 27.)HLL 256.2

Cauza tainică a suferinței, care făcuse din omul acesta un spectacol îngrozitor pentru prietenii lui și o povară pentru sine însuși, se afla chiar în viața lui. Fusese fascinat de plăcerile păcatului și voise să facă din viață un carnaval. El nu visase că va ajunge o teroare pentru lume și o rușine pentru familia sa. Socotise că putea să-și petreacă timpul în nebunii nevinovate. Dar, o dată ajuns pe povârniș, piciorul i-a alunecat repede. Necumpătarea și viața ușuratică au stricat nobilele însușiri ale ființei lui, iar Satana a ajuns să pună stăpânire pe el cu totul.HLL 256.3

Remușcările au venit prea târziu. Când ar fi fost dispus să sacrifice bogăția și plăcerile pentru a-și recâștiga sănătatea, devenise o victimă fără putere în ghearele celui rău. Se așezase pe terenul vrăjmașului și Satana pusese stăpânire pe toate puterile lui. Ispititorul îl amăgise cu multe din darurile lui fermecătoare; dar, îndată ce omul nenorocit a ajuns în puterea lui, vrăjmașul a devenit nemilos în cruzimea lui și îngrozitor în pretențiile lui nemiloase. Așa se va întâmpla cu toți aceia care se supun celui rău; plăcerea și fascinația începutului vieții lor sfârșesc în negura disperării sau în nebunia unui suflet ruinat.HLL 256.4

Același duh rău, care-L ispitise pe Hristos în pustie și care avea stăpânire asupra demonizatului din Capernaum, îi stăpânea și pe iudeii necredincioși. Dar față de ei acesta își lua un aer de evlavie, căutând să-i înșele în ce privește motivele respingerii Mântuitorului. Starea lor era și mai deznădăjduită decât a demonizatului, deoarece nu simțeau nevoia de Hristos și, din cauza aceasta, erau ținuți cu putere de Satana.HLL 256.5

Timpul în care Hristos a lucrat personal între oameni a fost timpul celei mai intense activități pentru puterile împărăției întunericului. Veacuri de-a rândul, Satana, împreună cu îngerii lui răi, căutase să stăpânească trupul și mintea oamenilor, pentru a-i aduce la păcat și la suferință; apoi L-a acuzat pe Dumnezeu de toată nenorocirea aceasta. Isus le descoperea oamenilor caracterul lui Dumnezeu. El sfărâma puterea lui Satana și îi elibera pe cei prinși. Viața nouă, iubirea și puterea coborâte din cer lucrau asupra inimilor oamenilor și prințul răului s-a ridicat la luptă, pentru ca împărăția lui să-și păstreze dominația. Satana și-a adunat toate forțele și la fiecare pas lucra împotriva lui Hristos.HLL 257.1

Așa va fi lupta cea mare de la sfârșit între neprihănire și păcat. În timp ce viața, lumina și puterea nouă coboară de sus asupra ucenicilor lui Hristos, o viață nouă izvorăște și de jos, dând putere agenților lui Satana. Fiecare element pământesc se manifestă cu o putere sporită. Cu iscusința câștigată în decursul veacurilor de luptă, prințul răului lucrează sub o înfățișare amăgitoare. El se arată îmbrăcat ca un înger de lumină, iar mulțimile “se alipesc de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor.” (1 Timotei 4, 1.)HLL 257.2

În zilele lui Hristos, conducătorii și învățătorii lui Israel nu aveau putere să se împotrivească lucrărilor lui Satana. Ei neglijau tocmai acele mijloace prin care ar fi putut să țină piept duhurilor rele. Hristos nu l-a biruit pe cel rău decât prin Cuvântul lui Dumnezeu. Mai marii lui Israel pretindeau că sunt interpreții Cuvântului lui Dumnezeu, dar ei îl studiaseră numai pentru a-și susține tradițiile și pentru a impune rânduielile făcute de oameni. Prin interpretarea pe care o dădeau, ei îl făceau să exprime idei pe care Dumnezeu niciodată nu le dăduse. Interpretările lor obscure făceau să apară într-o formă neclară lucrările pe care El le făcuse ușor de înțeles. Se certau pentru detalii lipsite de importanță, dar în practică negau cele mai de seamă adevăruri. Din cauza aceasta, necredința se răspândea. Cuvântul lui Dumnezeu era jefuit de puterea lui și duhurile rele lucrau după bunul lor plac.HLL 257.3

Istoria se repetă. Având Biblia deschisă în fața lor și susținând că onorează învățăturile ei, mulți conducători religioși din timpurile noastre nimicesc credința în ea ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Ei se ocupă de disecarea Cuvântului și pun părerile lor mai presus de declarațiile lui lămurite. În mâinile lor, Cuvântul lui Dumnezeu își pierde puterea regeneratoare. Din cauza aceasta, necredința se dezlănțuie și nelegiuirea înflorește.HLL 258.1

O dată ce a subminat credința în Biblie, Satana îi îndreaptă pe oameni la alte izvoare pentru lumină și putere. În felul acesta, el își pregătește locul. Aceia care se îndepărtează de învățăturile lămurite ale Scripturii și de puterea convingătoare a Duhului lui Dumnezeu îi invită pe demoni să-i stăpânească. Examinarea critică și speculativă a Scripturii a deschis calea pentru spiritism și teozofie — forme modernizate ale păgânismului din vechime — pentru a câștiga teren chiar și în bisericile care pretind că sunt ale Domnului Isus Hristos.HLL 258.2

Alături de aceia care predică Evanghelia lucrează ființe care nu sunt decât unelte ale duhurilor înșelătoare. Foarte mulți oameni vin în legătură cu ele mai mult din curiozitate, dar, având dovada că acolo lucrează o putere supraomenească, ei sunt fermecați din ce în ce mai mult, până când ajung să fie stăpâniți de o voință mai tare ca a lor. Ei nu pot să scape de puterea ei misterioasă.HLL 258.3

Zidurile de apărare ale sufletului sunt dărâmate și el rămâne fără opreliști împotriva păcatului. O dată ce a lepădat restricțiile Cuvântului lui Dumnezeu și ale Duhului Său, nimeni nu știe până la ce adâncimi ale decăderii va ajunge. Păcate ascunse sau patimi puternice pot face din el un captiv, tot așa de neajutorat ca și demonizatul din Capernaum. Cu toate acestea, starea lui nu este lipsită de nădejde.HLL 258.4

Mijlocul prin care Îl putem birui pe cel rău este același prin care a biruit Hristos — puterea Cuvântului. Dumnezeu nu ne stăpânește mintea fără consimțământul nostru, dar, dacă dorim să cunoaștem și să facem voia Lui, ni se dă și nouă făgăduința: “Veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi”. “Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască ... învățătura.” (Ioan 8, 32; 7, 17.) Prin credință în aceste făgăduințe, oricare om poate fi eliberat de cursele rătăcirii și de domnia păcatului.HLL 258.5

Fiecare om este liber să aleagă de care putere vrea să fie stăpânit. Nimeni n-a căzut atât de jos, nimeni nu este atât de ticălos, încât să nu găsească eliberarea lui Hristos. În loc de rugăciune, demonizatul a putut să rostească numai cuvintele lui Satana; cu toate acestea, strigătul nerostit al inimii a fost auzit. Nu există strigăt al unei ființe în nevoie, chiar fără să fi fost rostit, care să nu fie ascultat. Aceia care vor consimți să intre în legământ cu Dumnezeul cerului nu vor fi lăsați în puterea lui Satana sau în slăbiciunile firii lor. Ei sunt invitați de Mântuitorul: “Să caute ocrotirea Mea, să facă pace cu Mine, da, să facă pace cu Mine.” (Isaia 27, 5.) Duhurile întunericului se vor lupta pentru cel care odată a fost sub stăpânirea lor, dar îngerii lui Dumnezeu îl vor apăra cu o putere care va câștiga biruința. Domnul zice: “Se poate lua prada celui puternic? Și poate să scape cel prins din prinsoare? Da, zice Domnul, prada celui puternic va fi luată și cel prins de asupritor va scăpa: Căci Eu voi lupta împotriva vrăjmașilor tăi și voi scăpa pe fiii tăi.” (Isaia 49, 24.25.)HLL 258.6

În timp ce oamenii adunați în sinagogă erau încă înmărmuriți de groază, Isus S-a retras acasă la Petru, ca să Se odihnească puțin. Dar și aici se coborâse o umbră. Mama soției lui Petru zăcea bolnavă, lovită de “friguri mari”. Isus a mustrat boala și suferinda s-a sculat și a început să slujească pe Domnul și pe ucenicii Lui.HLL 259.1

Veștile despre lucrările săvârșite de Hristos s-au răspândit cu repeziciune prin Capernaum. De teama rabinilor, oamenii n-au îndrăznit să vină în timpul Sabatului pentru a fi vindecați; dar, îndată ce soarele a dispărut sub orizont, s-a pornit o mișcare. Din case, din ateliere, din piețe, locuitorii orașului s-au îngrămădit spre umila locuință în care Se adăpostea Isus. Bolnavii erau aduși pe paturi, veneau sprijinindu-se în cârje sau, fiind ajutați de prieteni, veneau tremurând și șovăind în fața Mântuitorului.HLL 259.2

Oră după oră veneau și plecau, căci nimeni nu știa dacă Vindecătorul va fi și mâine între ei. Niciodată nu trăise cetatea Capernaum o zi ca aceasta. Văzduhul era plin de glas de biruință și de strigăte de eliberare. Mântuitorul Se bucura de fericirea pe care o deșteptase. Când vedea suferințele celor care veneau la El, inima Lui se umplea de milă și tresălta de bucurie, pentru că avea putere să le readucă sănătatea și fericirea.HLL 259.3

Isus nu și-a încetat lucrul până n-a fost vindecat și cel din urmă suferind. Era noaptea târziu când mulțimea s-a retras și liniștea s-a așezat asupra casei lui Simon. Ziua cea lungă și plină de agitație trecuse și Isus căuta odihnă. Dar, pe când orașul era încă învăluit de somn, “pe când era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat, a ieșit și S-a dus într-un loc pustiu și Se ruga acolo”.HLL 259.4

Așa a petrecut Isus zilele vieții Sale pe pământ. Adesea le dădea drumul ucenicilor Săi să meargă acasă și să se odihnească; dar El refuza cu delicatețe stăruințele lor de a-L lua de la lucrările Lui. Toată ziua muncea, învățând pe cei neștiutori, vindecând pe bolnavi, dând vedere celor orbi, hrănind mulțimea; iar la apusul soarelui sau în zorii zilei ieșea în sanctuarul munților pentru comuniunea cu Tatăl Său. Adesea petrecea noaptea întreagă în rugăciune și meditație, revenind la lucrul Său printre oameni când se revărsa de ziuă.HLL 259.5

În zorii zilei, Petru și tovarășii săi au venit la Isus, spunându-I că oamenii din Capernaum au și început să-L caute. Ucenicii fuseseră amar dezamăgiți din cauza primirii care I se făcuse lui Hristos până aici. Autoritățile de la Ierusalim căutau să-L omoare, până și oamenii din orașul Lui încercaseră să-I ia viața; dar la Capernaum fusese primit cu mare entuziasm și speranța ucenicilor a reînviat. Poate că printre galileenii iubitori de libertate se vor găsi susținătorii noii împărății. Dar cu uimire au auzit cuvintele lui Hristos: “Trebuie să vestesc Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și în alte cetăți, fiindcă pentru aceasta am fost trimis”.HLL 260.1

În agitația care se produsese la Capernaum, era primejdia ca scopul misiunii Lui să fie pierdut din vedere. Isus nu Se mulțumea să atragă atenția asupra Sa doar ca la un făcător de minuni sau ca la un vindecător de boli ale trupului. El căuta să-i atragă pe oameni la El ca fiind Mântuitorul lor. În timp ce oamenii se grăbeau să creadă că El venise ca împărat, să întemeieze o împărăție pământească, El dorea să le îndepărteze mintea de la cele pământești și să-i conducă la cele spirituale. Succesul numai în cele lumești s-ar fi așezat în calea lucrării Sale.HLL 260.2

Admirația mulțimii ușuratice Îl supăra totdeauna. El nu urmărea deloc în viață să Se înalțe pe Sine. Omagiul pe care lumea îl dă rangului, bogăției sau talentului era străin de Fiul omului. Isus n-a folosit nici unul dintre mijloacele pe care le folosesc oamenii pentru a câștiga supunerea și pentru a impune respectul. Cu sute de ani înainte de naștere, I se făcuse această proorocie: “El nu va striga, nu-și va ridica glasul și nu-l va face să se audă pe ulițe; trestia frântă n-o va zdrobi și mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici nu Se va lăsa până va așeza dreptatea pe pământ.” (Isaia 42, 2-4.)HLL 260.3

Fariseii căutau să se distingă prin împlinirea scrupuloasă a ceremoniilor, precum și prin milosteniile și rugăciunile lor care izbeau privirile. Ei își dovedeau râvna pentru religie, făcând din ea subiect de discuție. Certurile între sectele adverse erau zgomotoase și îndelungate și nu era ceva neobișnuit să se audă pe străzi glasul înverșunat al cărturarilor certându-se pentru credință.HLL 261.1

Viața lui Isus era în contrast izbitor cu toate acestea. În viața Lui nu s-a văzut vreodată o dispută zgomotoasă, o rugăciune bătătoare la ochi sau o faptă menită să-I atragă laude. Hristos era ascuns în Dumnezeu și Dumnezeu Se descoperea în caracterul Fiului Său. Către această descoperire dorea Isus să fie îndreptate inimile oamenilor și acesteia să i se dea cinstire.HLL 261.2

Soarele Îndreptățirii n-a răsărit asupra lumii în strălucire, pentru a copleși simțurile cu slava Lui. Stă scris despre Hristos: “El Se ivește ca zorile dimineții.” (Osea 6, 3.) În liniște și pace lumina zilei răsare asupra pământului, împrăștiind umbra întunericului și deșteptând lumea la viață. Așa a răsărit Soarele Îndreptățirii, “cu tămăduirea sub aripile Sale.” (Maleahi 4, 2.)HLL 261.3