Capitolul 22 — Închiderea și moartea lui Ioan Botezatorul

Capitol bazat pe textele din Matei 11, 1-11; Mate 14, 1-11; Marcu 6, 17-28; Luca 7, 19-28.

Ioan Botezătorul fusese cel dintâi care a vestit Împărăția lui Hristos și a fost, de asemenea, și cel dintâi la suferință. Acum, prin zidurile unei celule de închisoare, era despărțit de aerul liber al pustiei și de mulțimea de oameni care ascultaseră cuvintele lui. El a ajuns prizonier în fortăreața lui Irod Antipa. Ioan săvârșise o mare parte a lucrării sale în partea de răsărit a Iordanului, care era în stăpânirea lui Antipa. Însuși Irod ascultase predica lui Ioan Botezătorul. Regele desfrânat tremurase la auzul chemării la pocăință. “Irod se temea de Ioan fiindcă îl știa om neprihănit și sfânt; și, când îl auzea, de multe ori sta în cumpănă neștiind ce să facă și-l asculta cu plăcere.” Ioan s-a purtat în mod credincios față de el, acuzându-l de nelegiuita legătură pe care o încheiase cu Irodiada, soția fratelui său. O vreme, Irod căutase cumva să sfărâme lanțul plăcerilor care-l lega; dar Irodiada îl cuprindea și mai mult în plasa vicleniei ei și s-a răzbunat pe Ioan, făcându-l pe Irod să-l arunce în închisoare.HLL 214.1

Viața lui Ioan Botezătorul fusese plină de activitate, iar întunericul, tristețea și lipsa de mișcare din închisoare apăsau tare greu asupra lui. Deoarece săptămânile treceau fără să aducă vreo schimbare, îndoiala și deznădejdea au pus stăpânire pe el. Ucenicii săi nu-l uitaseră. Li se îngăduia să meargă la el în închisoare și îi aduceau vești despre lucrarea lui Isus și povesteau cum alergau mulțimile la El. Dar se întrebau de ce, dacă acest nou Învățător era Mesia, nu făcea nimic pentru a-l elibera pe Ioan. Cum putea El să îngăduie ca înainte-mergătorul Lui atât de credincios să fie lipsit de libertate, ba să i se ia chiar viața?HLL 214.2

Întrebările acestea n-au rămas fără efect. Îndoieli, care altfel nu s-ar fi ivit, îi erau sugerate lui Ioan. Satana se bucura să audă cuvintele acestor ucenici și să vadă cum sfâșiau sufletul acestui trimis al Domnului. De câte ori aceia care se socotesc prietenii unui om bun și care sunt gata să-și arate loialitatea se dovedesc a fi vrăjmașii cei mai primejdioși ai lui! De câte ori, în loc de a-i întări credința, cuvintele lor aduc apăsare și descurajare!HLL 215.1

Ca și ucenicii Mântuitorului, Ioan Botezătorul nu înțelegea natura Împărăției lui Hristos. El se aștepta ca Isus să ia tronul lui David; și, pentru că timpul trecea și Mântuitorul nu ridica nici o pretenție la autoritatea împărătească, Ioan a început să se tulbure și să se neliniștească. El declarase poporului că, pentru a fi pregătită calea înaintea Domnului, trebuie să se împlinească proorocia lui Isaia; munții și dealurile trebuiau să se coboare, căile strâmbe să se îndrepte, iar locurile gloduroase să fie netezite. El se așteptase ca locurile înalte, de mândrie și putere omenească, să fie doborâte la pământ. El vorbise despre Mesia ca despre Acela care Își avea lopata în mână și care urma să-și curețe cu desăvârșire aria, să adune grâul în grânar și pleava să o ardă într-un foc veșnic. Întocmai ca profetul Ilie, în spiritul și puterea căruia venise la Israel, el aștepta ca Domnul să Se descopere ca un Dumnezeu care răspunde prin foc.HLL 215.2

În misiunea sa, Ioan Botezătorul stătuse ca un neînfricat mustrător al nedreptății, atât în locurile înalte, cât și în cele umile. Îndrăznise să dea ochii cu împăratul Irod, mustrându-l hotărât pentru păcatul lui. El nu-și socotise viața ca fiind scumpă, cu gândul să poată face lucrarea ce i se încredințase. Și acum, din închisoarea în care se găsea, aștepta ca Leul din seminția lui Iuda să trântească la pământ îngâmfarea asupritorului și să-i elibereze pe săraci și pe aceia care plângeau. Părea însă că Isus Se mulțumea să adune ucenici în jurul Său, să vindece și să învețe pe oameni. Mânca la masa vameșilor, în timp ce zilnic jugul roman apăsa tot mai greu asupra lui Israel, în timp ce împăratul Irod și ticăloasa lui concubină își împlineau orice dorință, iar strigătele săracului și ale suferindului se înălțau la cer.HLL 215.3

Pentru proorocul din pustie, toate acestea păreau o taină care întrecea puterea lui de pricepere. Veneau ceasuri când șoaptele demonilor îi chinuiau mintea și umbra unei temeri îngrozitoare se întindea asupra lui. Se putea oare ca Eliberatorul de atâta vreme așteptat să nu fi venit? Atunci ce însemna solia pe care el însuși fusese silit să o vestească? Ioan fusese amar dezamăgit în ce privește rezultatul lucrării sale. El se așteptase ca solia de la Dumnezeu să aibă același efect pe care îl avusese citirea legii în zilele lui Iosia și ale lui Ezra (2 Cronici 34; Neemia 8, 9), o profundă lucrare de pocăință și întoarcere la Domnul. Pentru succesul acestei lucrări își sacrificase întreaga viață. Fusese lucrul acesta în zadar?HLL 216.1

Ioan era tulburat și de faptul că ucenicii săi, din dragoste pentru el, cultivau necredință față de Isus. Fusese neroditoare lucrarea lui pentru ei? Fusese necredincios în misiunea sa, ca acum să fie îndepărtat din lucrare? Dacă Eliberatorul făgăduit Se arătase, iar Ioan fusese găsit credincios în lucrarea sa, nu urma ca Isus să răstoarne puterea asupritorului și să-l elibereze pe înainte-mergătorul Său?HLL 216.2

Dar Ioan Botezătorul n-a părăsit credința față de Hristos. Amintirea glasului venit din cer și a porumbelului care se coborâse, curăția neprihănită a lui Isus, puterea Duhului Sfânt, care se așezase asupra lui Ioan atunci când a venit în fața Mântuitorului, și mărturia dată de profețiile Scripturii — totul mărturisise că Isus din Nazaret era Cel făgăduit.HLL 216.3

Ioan nu voia să discute îndoielile și tulburările cu însoțitorii săi. El s-a hotărât să ceară lămuriri de la Isus. Lucrul acesta l-a încredințat la doi dintre ucenicii săi, nădăjduind că o întrevedere cu Mântuitorul le va întări credința și le va aduce nădejde fraților lor. Mai dorea un cuvânt de la Hristos, spus numai pentru el.HLL 216.4

Ucenicii au venit la Isus cu o întrebare: “Tu ești Acela care are să vină sau să așteptăm pe altul?”HLL 216.5

Cât de puțin timp trecuse de la data când Ioan Botezătorul, arătând spre Isus, strigase: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” “El este Acela care vine după mine și care este înaintea mea.” (Ioan 1, 29.27.) Și acum întrebarea: “Tu ești Acela care are să vină?” Era un lucru amar și foarte descurajator pentru natura omenească. Dacă Ioan, credinciosul înainte-mergător, nu pricepea lucrarea lui Hristos, ce putea să aștepte de la mulțimea nepăsătoare?HLL 216.6

Mântuitorul nu a răspuns îndată la întrebarea ucenicilor. În timp ce ei se mirau de tăcerea Lui, bolnavii și suferinzii veneau la El pentru a fi vindecați. Orbii își căutau drumul bâjbâind prin mulțime, bolnavii din toate clasele sociale, unii făcându-și singuri drum, alții purtați de prietenii lor, se înghesuiau cu nerăbdare în fața lui Isus. Glasul puternicului Vindecător pătrundea în urechile surde. Un cuvânt sau o atingere a mâinii Sale deschidea ochii orbilor, pentru a vedea lumina zilei, tablourile din natură, fețele prietenilor și fața Mântuitorului. Isus mustra boala și izgonea frigurile. Glasul Lui ajungea la urechile muribunzilor și ei se ridicau plini de sănătate și de vigoare. Demonizații și paralizații ascultau de cuvântul Lui, nebunia îi părăsea și veneau să I se închine. În timp ce le vindeca bolile, El îi învăța pe oameni. țăranii și muncitorii săraci, care erau evitați de rabini ca fiind necurați, se adunau în jurul Lui, iar El le vorbea cuvintele vieții veșnice.HLL 216.7

Așa a trecut ziua, în timp ce ucenicii lui Ioan au văzut și au auzit totul. În cele din urmă, Isus i-a chemat lângă El și i-a invitat să meargă la Ioan și să-i spună ce văzuseră, adăugând: “Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire.” (Luca 7, 23.) Dovada dumnezeirii Lui se vedea în adaptarea la nevoile neamului omenesc suferind. Slava se arăta în mila Lui față de starea noastră umilă.HLL 217.1

Ucenicii au dus răspunsul, care a fost îndestulător. Ioan și-a adus aminte de profeția despre Mesia: “Domnul M-a uns să duc vești bune celor nenorociți; El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia și prinșilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului.” (Isaia 61, 1.2.) Lucrările lui Hristos nu numai că Îl prezentau ca fiind Mesia, dar arătau în ce chip avea să se întemeieze împărăția Lui. Lui Ioan i se descoperise același adevăr care i se dăduse lui Ilie, când “înaintea Domnului a trecut un vânt tare și puternic, care despica munții și sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Și după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Și după cutremurul de pământ, a venit un foc. Domnul nu era în focul acela. Și după foc, Dumnezeu a vorbit profetului printr-un susur blând și subțire.” (1 Împărați 19, 11-12.) Așa urma și Isus să-și facă lucrarea, nu prin zăngănitul armelor și prin răsturnarea tronurilor și împărățiilor, ci vorbind la inimile oamenilor printr-o viață de îndurare și sacrificiu de sine.HLL 217.2

Principiul vieții lui Ioan Botezătorul, de lepădare de sine, era principiul împărăției lui Mesia. Ioan știa bine cât de străin era lucrul acesta de principiile și nădejdile conducătorilor lui Israel. Ceea ce pentru el era o dovadă convingătoare despre dumnezeirea lui Hristos nu urma să fie o dovadă pentru ei. Ei așteptau un Mesia care nu fusese făgăduit. Ioan a văzut că lucrarea Mântuitorului nu putea să câștige de la ei decât ură și condamnare. El însuși, înainte-mergătorul, gusta doar din paharul pe care Hristos urma să-l soarbă până la drojdii.HLL 218.1

Cuvintele Mântuitorului: “Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire” erau o delicată mustrare pentru Ioan. Ele nu au rămas fără efect. Înțelegând acum mai limpede natura misiunii lui Hristos, el s-a consacrat lui Dumnezeu pentru viață sau pentru moarte, cum era mai bine pentru lucrarea pe care o iubea.HLL 218.2

După plecarea solilor, Isus le-a vorbit oamenilor despre Ioan. Inima Mântuitorului era plină de milă pentru martorul credincios, îngropat acum în închisoarea lui Irod. El nu voia ca lumea să creadă că Dumnezeu îl uitase pe Ioan sau că acestuia i-ar fi scăzut credința în ziua încercării. “Ce ați ieșit să vedeți în pustie?” a zis El. “O trestie clătinată de vânt?”HLL 218.3

Trestiile înalte, care creșteau lângă Iordan, aplecându-se la fiecare adiere de vânt, îi reprezentau pe rabini, care luaseră poziția de critici și judecători ai lucrării lui Ioan Botezătorul. Ei erau clătinați într-o parte și în alta de vânturile concepțiilor populare. Ei nu voiau să se umilească pentru a primi solia cercetătoare de inimă a lui Ioan Botezătorul, dar, de teama poporului, nu îndrăzniseră să se împotrivească pe față lucrării lui. Dar solul lui Dumnezeu nu avea un spirit atât de laș. Mulțimile care se adunaseră în jurul lui Hristos fuseseră martore ale lucrării lui Ioan. Ei ascultaseră cuvintele lui pline de curaj prin care mustra păcatul. Pentru fariseii plini de îndreptățire de sine, pentru preoții din rândul saducheilor, pentru împăratul Irod și curtea lui, pentru prinți și soldați, pentru vameși și țărani, Ioan vorbise la fel de lămurit. El nu era o trestie bătută de vântul laudelor sau prejudecăților omenești. În închisoare, loialitatea lui față de Dumnezeu și zelul lui pentru neprihănire au rămas aceleași ca atunci când predica solia lui Dumnezeu în pustie. În credincioșia lui față de principii, el era tot așa de statornic ca o stâncă.HLL 218.4

Isus a continuat: “Atunci ce ați ieșit să vedeți? Un om îmbrăcat în haine moi? Iată că cei ce poartă haine moi sunt în casele împăraților”. Ioan fusese chemat să mustre păcatele și excesele timpului său, și îmbrăcămintea lui simplă și viața lui plină de sacrificiu de sine erau în armonie cu caracterul lucrării sale. Îmbrăcămintea bogată și luxul acestei vieți nu sunt partea servilor lui Dumnezeu, ci a acelora care locuiesc “în casele împăraților”, mai marii acestei lumi, cărora le aparțin puterea și bogăția ei. Isus dorea să îndrepte atenția la contrastul dintre îmbrăcămintea lui Ioan și aceea purtată de preoți și de conducători. Acești slujbași se îmbrăcau în veșminte bogate și podoabe scumpe. Le plăcea viața plină de strălucire și doreau să-i uimească pe oameni, pentru a le impune și mai mult respect. Ei erau mai interesați să câștige admirația oamenilor decât să obțină curăția de inimă, care ar fi primit aprobarea lui Dumnezeu. În felul acesta, arătau că inima lor nu era predată lui Dumnezeu, ci împărăției lumii acesteia.HLL 218.5

“Atunci ce ați ieșit să vedeți?” a spus mai departe Isus. “Un prooroc? Da, vă spun, și mai mult decât un prooroc; căci el este acela despre care este scris:HLL 219.1

Iată, trimit înaintea feței Tale pe solul Meu,
Care îți va pregăti calea înaintea Ta.HLL 219.2

Adevărat vă spun că, dintre cei născuți din femei, nu s-a născut nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul.” Atunci când Zaharia primise vestea despre nașterea lui Ioan, îngerul spusese: “Va fi mare înaintea Domnului.” (Luca 1, 15.) După aprecierea cerului, în ce constă această mărime? Nu ce socotește lumea este mărire; nu bogăția, sau rangul, sau noblețea de neam, sau darurile intelectuale în ele însele. Dacă puterea intelectuală, despărțită de oricare altă considerație mai înaltă, este vrednică de onoare, atunci trebuie să dăm cinste lui Satana, ale cărui puteri intelectuale nu au fost egalate de nici un om. Dar, dacă este pervertit pentru interesul personal, cu cât darul e mai mare, cu atât devine un blestem mai mare. Valoarea morală este aceea pe care o prețuiește Dumnezeu. Iubirea și curăția sunt însușirile pe care El le apreciază mai presus de toate. Ioan era mare înaintea Domnului atunci când, în fața trimișilor Sinedriului, a poporului și a propriilor ucenici, s-a abținut să caute onoare pentru sine și i-a îndrumat pe toți la Isus, ca fiind Cel făgăduit. Bucuria lui neegoistă în slujba lui Hristos prezintă cel mai înalt tip de noblețe care s-a descoperit vreodată în om.HLL 219.3

Cei care auziseră mărturisirea lui Isus spuneau după moartea lui Ioan: “Ioan n-a făcut nici un semn; dar tot ce a spus Ioan despre omul acesta era adevărat.” (Ioan 10, 41.) Nu i-a fost dat lui Ioan să facă să se coboare foc din cer sau să învie morții, cum a făcut Ilie, nici nu a purtat toiagul puterii în Numele lui Dumnezeu, ca Moise. El a fost trimis să vestească venirea Mântuitorului și să-i cheme pe oameni la pregătire pentru venirea Lui. Atât de credincios și-a împlinit lucrarea, încât, atunci când își aminteau de cele ce îi învățase despre Isus, oamenii puteau spune: “Tot ce a spus Ioan despre omul acesta era adevărat”. O mărturisire asemănătoare despre Hristos trebuie să dea oricare ucenic al Său.HLL 219.4

Ca înainte-mergător al lui Mesia, Ioan era “mai mult ca un profet”. Căci, în timp ce profeții văzuseră de departe venirea lui Hristos, lui Ioan i se dăduse să-L vadă, să audă mărturisirea cerului în favoarea Lui ca Mesia și să-L prezinte lui Israel ca trimis al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Isus a zis: “Cel mai mic în Împărăția cerurilor este mai mare decât el”.HLL 220.1

Profetul Ioan era inelul de legătură între cele două așezăminte. Ca reprezentant al lui Dumnezeu, el s-a ridicat să arate legătura legii și profeților cu dispensațiunea creștină. El era lumina mai mică, ce avea să fie urmată de alta mai mare. Mintea lui Ioan a fost luminată de Duhul Sfânt, ca să poată revărsa lumină asupra neamului său; dar nici o altă lumină n-a luminat vreodată și nici nu va lumina așa de clar asupra omului căzut ca lumina izvorând din învățăturile și pilda lui Isus. Hristos și lucrarea Lui fuseseră înțelese numai într-un chip întunecos din simbolurile și jertfele umbrei. Nici Ioan nu înțelesese pe deplin viața viitoare, nemurirea prin Mântuitorul.HLL 220.2

Afară de bucuria pe care Ioan o simțea în lucrarea sa, viața i-a fost plină de întristare. Rareori a fost auzit glasul lui în alt loc decât în pustietate. Partea lui a fost singurătatea. Nu i s-a îngăduit să vadă rezultatul propriei lucrări. N-a avut privilegiul de a fi cu Hristos și de a vedea manifestarea puterii dumnezeiești, care însoțea lumina mai mare. Nu a avut parte să-i vadă pe orbi recâștigându-și vederea, pe bolnavi vindecați, pe morți aduși la viață. El n-a văzut lumina care strălucea din fiecare cuvânt al lui Hristos, răspândind slavă asupra făgăduințelor din profeție. Cel mai mic ucenic care vedea lucrările puternice ale lui Hristos și auzea cuvintele Lui era astfel mai privilegiat decât Ioan Botezătorul și de aceea se zice că era mai mare decât el.HLL 220.3

Prin mulțimile de oameni care ascultaseră predica lui Ioan, faima lui se răspândise în toată țara. Un profund interes a fost observat ca urmare a închiderii lui. Totuși viața lui nepătată și sentimentul puternic al mulțimii în favoarea lui făceau să se creadă că nu se vor lua măsuri violente împotriva lui.HLL 220.4

Irod credea că Ioan era un profet de la Dumnezeu și avea de gând să-l pună în libertate. Dar și-a amânat planul, de frica Irodiadei.HLL 220.5

Irodiada știa că, prin măsuri directe, nu putea niciodată să obțină consimțământul lui Irod pentru omorârea lui Ioan și s-a hotărât să-și atingă ținta printr-o stratagemă. De ziua nașterii împăratului, urma să aibă loc o petrecere, la care să vină înalții demnitari ai statului și nobilii de la curte. Cu ocazia aceasta, urma să se mănânce și să se bea. În felul acesta, Irod avea să-și piardă judecata sănătoasă și să fie influențat după cum voia ea.HLL 221.1

Când a venit ziua cea mare și împăratul cu oamenii lui petreceau și beau, Irodiada și-a trimis fiica în sala de banchet, să danseze pentru distracția oaspeților. Salomea era în floarea vârstei și frumusețea ei voluptoasă a captivat simțurile acestor petrecăreți desfrânați. Nu era obiceiul ca femeile de la curte să apară la asemenea petreceri și lui Irod i s-au prezentat complimente când această fiică a preoților și prinților lui Israel a dansat pentru distracția oaspeților lui.HLL 221.2

Împăratul era orbit de vin. Pasiunile îl stăpâneau și rațiunea era detronată. A văzut numai sala de petrecere cu oaspeții beți, masa banchetului, vinul sclipitor, luminile scânteietoare și pe tânăra aceea dansând în fața lui. În nesocotința clipei, a dorit să facă ceva deosebit, care să-l înalțe în fața oamenilor de seamă din împărăția lui. Cu jurământ, el i-a făgăduit fiicei Irodiadei că-i va da orice ar cere, chiar și jumătate din împărăția lui.HLL 221.3

Salomea s-a dus degrabă la mama ei, să întrebe ce să ceară. Răspunsul era pregătit — capul lui Ioan Botezătorul. Salomea nu cunoștea setea de răzbunare din inima mamei și n-a îndrăznit să prezinte o astfel de cerere; dar hotărârea Irodiadei a fost mai tare. Fata s-a întors cu cererea îngrozitoare: “Vreau să-mi dai îndată, într-o farfurie, capul lui Ioan Botezătorul.” (Marcu 6, 25.)HLL 221.4

Irod a rămas încremenit, neștiind ce să răspundă. Veselia aceea desfrânată s-a oprit și o tăcere amețitoare s-a lăsat peste scena de beție. Împăratul era îngrozit la gândul de a-i lua viața lui Ioan. Cu toate acestea, își dăduse cuvântul și nu voia să pară nestatornic sau pripit. Jurământul fusese dat în cinstea oaspeților săi și, dacă unul ar fi spus un cuvânt împotriva făgăduinței lui, bucuros i-ar fi cruțat viața profetului. Le-a dat ocazia să vorbească în favoarea celui închis. Ei făcuseră drumuri lungi ca să-l audă pe Ioan predicând și-l știau un om fără nici o vină și un slujitor al lui Dumnezeu. Deși loviți de cererea tinerei, ei erau prea amețiți ca să protesteze. Nici un glas nu s-a ridicat să salveze viața trimisului ceresc. Oamenii aceștia ocupau poziții înalte și de încredere în națiunea lor și asupra lor planau răspunderi grele; cu toate acestea, se dedaseră atât de mult la petrecere și beție, încât simțurile lor erau paralizate. Mintea le era amețită de muzică și de dansul ațâțător, iar conștiința lor adormise. Prin tăcerea lor, au pronunțat sentința de moarte asupra profetului lui Dumnezeu, pentru a mulțumi răzbunarea unei femei blestemate.HLL 221.5

În zadar a așteptat Irod să fie eliberat de jurământul său; cu părere de rău, a poruncit ca profetul să fie executat. Imediat a fost adus capul lui Ioan Botezătorul în fața împăratului și a oaspeților. Veșnic sigilate erau buzele acelea care, pline de credincioșie, îl avertizaseră pe Irod să se întoarcă de la viața lui de păcat. Niciodată nu avea să mai fie auzit glasul acela care îi chema pe oameni la pocăință. Orgiile unei nopți costaseră viața unuia dintre cei mai mari profeți.HLL 222.1

De câte ori viața celor nevinovați a fost jertfită din cauza necumpătării acelora care ar fi trebuit să fie apărătorii dreptății! Cel care duce paharul amețitor la gură se face răspunzător de toate nedreptățile pe care le poate comite sub puterea lui amețitoare. Adormindu-și simțurile, el nu mai este în stare să judece liniștit sau să facă o deosebire clară între bine și rău. El deschide o cale pentru ca Satana să lucreze prin el, apăsând și distrugând pe cel nevinovat. “Vinul este batjocoritor, băuturile tari sunt gălăgioase; oricine se îmbată cu ele nu este înțelept.” (Proverbe 20, 1.) Astfel s-a ajuns până acolo, încât “adevărul s-a poticnit ... și cel ce se depărtează de rău e jefuit”. (Isaia 59, 14.15.) Cei care au jurisdicția asupra vieții semenilor lor ar trebui să fie considerați ca fiind vinovați de crimă atunci când devin sclavii necumpătării. Toți aceia care execută legile trebuie să fie oameni care țin legea. Trebuie să fie oameni care știu să se stăpânească. Ei au nevoie să fie cu totul stăpâni pe forțele lor fizice, mintale și morale, ca să poată avea o inteligență vie și un înalt simț de dreptate.HLL 222.2

Capul lui Ioan Botezătorul a fost dus la Irodiada, care l-a primit cu o satisfacție diabolică. Ea a tresăltat în răzbunarea ei și s-a mângâiat cu gândul că, de acum încolo, conștiința lui Irod nu va mai fi tulburată. Dar n-a câștigat nici o fericire din păcatul săvârșit. Numele ei a ajuns să fie urât de toată lumea, iar Irod era acum mai frământat de remușcări decât fusese tulburat de mustrările profetului. Influența învățăturilor lui Ioan nu a fost adusă la tăcere; ea trebuia să cuprindă mai departe toate generațiile, până la sfârșitul timpului.HLL 222.3

Irod era urmărit continuu de păcatul său. El căuta fără încetare să găsească scăpare de sub acuzațiile conștiinței sale vinovate. Încrederea lui în Ioan nu fusese zguduită. Când își aducea aminte de viața lui plină de sacrificiu de sine, de chemările lui solemne și stăruitoare, de judecata lui sănătoasă, atunci când dădea un sfat, și când își mai amintea și cum ajunsese la moarte, Irod nu putea găsi odihnă. Ocupat cu treburile statului, primind onoruri de la oameni, el păstra o față zâmbitoare și o înfățișare plină de demnitate, în timp ce inima lui era tulburată și apăsată de teamă că asupra lui era un blestem.HLL 223.1

Irod fusese adânc impresionat de cuvintele lui Ioan că nimic nu poate fi ascuns de Dumnezeu. Era convins că Dumnezeu era de față în orice loc, că El văzuse orgia din sala de petrecere, că auzise porunca dată pentru a tăia capul lui Ioan și că văzuse îngâmfarea Irodiadei și insulta cu care întâmpinase capul celui care o mustra. Și multe lucruri pe care Irod le auzise de pe buzele profetului vorbeau acum conștiinței lui mult mai limpede decât predica din pustie.HLL 223.2

Când Irod a auzit despre lucrările lui Hristos, a fost tulburat peste măsură. El credea că Dumnezeu îl ridicase pe Ioan dintre morți și că-l trimisese, cu o putere mult mai mare, ca să condamne păcatul. Trăia într-o frică neîntreruptă că Ioan își va răzbuna moartea, aruncând blestemul asupra lui și asupra casei lui. Irod culegea acum ceea ce spusese Dumnezeu că vor fi roadele unei vieți pline de păcate — “inima fricoasă, ochii lâncezi și sufletul îndurerat. Viața îți va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi și noapte, nu vei fi sigur de viața ta. În groaza care-ți va umple inima și în fața lucrurilor pe care ți le vor vedea ochii, dimineața vei zice: O, de ar veni seara! Și seara vei zice: O, de ar veni dimineața!” (Deuteronom 28, 65-67.) Acuzatorii păcătosului sunt propriile cugete și nu poate fi tortură mai chinuitoare decât înțepăturile unei conștiințe vinovate, care nu-i dă liniște nici ziua, nici noaptea.HLL 223.3

Pentru mulți oameni, o taină profundă învăluie soarta lui Ioan Botezătorul. Ei se întreabă de ce a trebuit ca el să zacă și să moară în închisoare. Viziunea noastră omenească nu poate pătrunde taina acestei întunecate providențe; dar încrederea noastră în Dumnezeu nu se poate clătina, dacă ne amintim că Ioan a fost părtaș la suferințele lui Hristos. Toți aceia care Îl urmează pe Hristos vor purta coroana sacrificiului. Cu siguranță, ei vor fi greșit înțeleși de oamenii egoiști și vor deveni o țintă pentru sălbaticele atacuri ale lui Satana. El și-a întemeiat împărăția pentru a distruge principiul jertfirii de sine și va lupta împotriva lui oriunde acesta se va da pe față.HLL 223.4

Copilăria, tinerețea și viața matură a lui Ioan s-au caracterizat prin statornicie și prin putere morală. Când glasul lui s-a auzit în pustie, zicând: “Pregătiți calea Domnului, neteziți-I cărările” (Matei 3, 3), Satana a început să se teamă pentru siguranța împărăției lui. Grozăvia păcatului era descoperită în așa fel, încât oamenii tremurau. Puterea lui Satana, care pe mulți îi ținuse sub stăpânirea lui, a fost frântă. Fusese neobosit în străduințele lui de a-l abate pe Ioan Botezătorul de la o viață de predare completă față de Dumnezeu, dar nu izbutise. Nu izbutise să-L biruie nici pe Isus. În ispitirea din pustie, Satana fusese înfrânt și mânia lui era mare. Acum se hotărâse să aducă întristarea asupra lui Hristos, lovind pe Ioan. Aceluia pe care nu-L putuse întina prin păcat, Îi provoca suferințe.HLL 224.1

Isus n-a căutat să-L elibereze pe slujitorul Său. El știa că Ioan va rezista în încercare. Bucuros s-ar fi dus Mântuitorul la Ioan, să lumineze întunericul închisorii prin prezența Sa. Dar nu trebuia să Se arunce în mâinile vrăjmașilor și să primejduiască propria lucrare. L-ar fi eliberat bucuros pe slujitorul Său credincios. Dar, pentru binele miilor de oameni care în anii următori urmau să treacă de la închisoare la moarte, Ioan trebuia să bea paharul martirajului. Când urmașii lui Isus aveau să zacă în celule singuratice sau să piară de sabie, pe scaunul de tortură sau pe rug, în aparență părăsiți de Dumnezeu și de oameni, ce încurajare avea să fie pentru inima lor gândul că Ioan Botezătorul, despre a cărui credincioșie mărturisise Însuși Domnul Hristos, trecuse printr-o experiență asemănătoare!HLL 224.2

Lui Satana i s-a îngăduit să scurteze viața pământească a trimisului lui Dumnezeu; dar viața aceea care “este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” nu putea să fie atinsă de pierzător. (Coloseni 3, 3.) El se bucura la gândul că Îl întristase pe Hristos, dar nu izbutise să pună stăpânire pe Ioan. Moartea însăși nu făcuse altceva decât să-l așeze pentru totdeauna în afara ispitei. În lupta aceasta, Satana își descoperea caracterul. În fața universului, care stătea ca martor, el își dovedea vrăjmășia față de Dumnezeu și de oameni.HLL 224.3

Cu toate că nu a fost eliberat printr-o minune, Ioan nu a fost uitat. Totdeauna a avut tovărășia îngerilor cerești, care-i deschideau înțelesul profețiilor privitoare la Hristos și al scumpelor făgăduințe din Scriptură. Acestea îi dădeau putere, așa cum aveau să dea poporului lui Dumnezeu în veacurile viitoare. Pentru Ioan Botezătorul, ca și pentru aceia care veneau după el, era dată asigurarea: “Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei 28, 20.)HLL 224.4

Dumnezeu nu conduce pe copiii Săi altfel de cum ar alege chiar ei să fie conduși, dacă ar vedea de la început sfârșitul și dacă ar înțelege slava lucrării pe care o îndeplinesc ca împreună-lucrători cu El. Nici Enoh, care a fost înălțat la cer, nici Ilie, care a fost ridicat într-un car de foc, n-au fost mai mari sau mai onorați decât Ioan Botezătorul, care a pierit singur în închisoare. “Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeți în El, ci să și pătimiți pentru El.” (Filipeni 1, 29.) Și din toate darurile pe care Cerul le poate revărsa asupra oamenilor, împărtășirea cu suferințele lui Hristos este încrederea cea mai mare și onoarea cea mai înaltă.HLL 224.5