Capitolul 33 — Cine sunt frații mei?

Capitol bazat pe textele din Matei 12, 22-50; Marcu 3, 20-35.

Fiii lui Iosif erau departe de a simpatiza pe Isus și lucrarea Lui. Veștile care ajungeau la ei cu privire la viața și lucrarea Lui îi umpleau de uimire și neliniște. Au auzit că petrecea nopți întregi în rugăciune, că în timpul zilei era înconjurat de mari mulțimi de oameni și că nu-și lua prea mult timp pentru masă. Prietenii Lui gândeau că El Se obosește prea mult datorită muncii neîncetate; nu înțelegeau atitudinea Lui față de farisei, iar unii se temeau că I s-a tulburat rațiunea.HLL 321.1

Frații Lui au auzit lucrurile acestea, precum și acuzația adusă de farisei că El izgonea demonii prin puterea lui Satana. Ei suportau greu ocara aruncată asupra lor din cauza înrudirii cu Isus. Ei știau ce tulburare provocaseră cuvintele și faptele Lui și nu numai că erau alarmați de declarațiile Lui îndrăznețe, dar erau supărați pentru că El îi mustra pe cărturari și pe farisei. Ei au hotărât că trebuia convins sau constrâns să înceteze acest mod de a lucra și au făcut-o și pe Maria să li se alăture, gândind că iubirea Lui pentru ea L-ar putea face să fie mai prevăzător.HLL 321.2

Cu puțin timp înainte de lucrul acesta, Isus făcuse a doua minune de vindecare a unui demonizat, orb și mut, iar fariseii repetaseră acuzația: “Cu ajutorul domnului dracilor scoate El dracii!” (Matei 9, 34.) Hristos le-a spus lămurit că, dacă pun lucrarea Duhului Sfânt în seama lui Satana, ei rup legătura cu izvorul binecuvântărilor. Cei care au vorbit împotriva lui Isus fără să fie conștienți de caracterul Lui divin pot primi iertare, deoarece prin Duhul Sfânt ei pot să fie aduși să-și vadă greșeala și să se pocăiască. Oricare ar fi păcatul, dacă sufletul se pocăiește și crede, vina este spălată prin sângele lui Hristos; dar acela care leapădă lucrarea Duhului Sfânt se așează într-o situație în care pocăința și credința sunt cu neputință. Numai prin Duhul Sfânt lucrează Dumnezeu în inimă; când leapădă în mod deliberat Duhul lui Dumnezeu și declară că El este de la Satana, oamenii taie legătura prin care Dumnezeu poate să comunice cu ei. Când, în cele din urmă, Duhul Sfânt este respins, Dumnezeu nu mai poate face nimic.HLL 321.3

Fariseii, cărora le vorbise Isus și le dăduse această avertizare, nu credeau nici ei personal acuzația pe care o aduceau împotriva Lui. Nu era nici unul dintre acești oameni de seamă care să nu se fi simțit atras de Mântuitorul. Ei auziseră glasul Duhului vorbind în inima lor și dovedind că Isus este Unsul lui Israel, îndemnându-i să se declare și ei ucenici ai Lui. În lumina prezenței Sale, ei își dăduseră seama că sunt lipsiți de sfințenie și doriseră neprihănirea pe care nu o puteau realiza. Dar, după ce L-au lepădat, ar fi fost prea umilitor să-L primească pe Isus ca Mesia. O dată ce au pus piciorul pe cărarea necredinței, erau prea mândri ca să-și mărturisească rătăcirea. Iar pentru a evita recunoașterea adevărului, au încercat cu o violență disperată să combată învățătura Mântuitorului. Dovada puterii și a harului Său i-a umplut de mânie. Nu puteau să-L împiedice pe Mântuitorul să facă minuni, nici nu puteau aduce la tăcere învățătura Lui; dar au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a-L prezenta greșit și a răstălmăci cuvintele Lui. Cu toate acestea, Duhul lui Dumnezeu îi urmărea cu puterea Lui convingătoare, iar ei trebuiau să ridice multe obstacole pentru a se împotrivi puterii Lui. Duhul Sfânt, cea mai eficientă forță care poate să lucreze cu inima omenească, lupta cu ei, dar ei nu voiau să se supună.HLL 322.1

Nu Dumnezeu este acela care orbește ochii oamenilor sau care le împietrește inima. El le trimite lumină pentru a-și îndepărta greșelile și a-i conduce pe cărări sigure; dar, prin lepădarea acestei lumini, ochii au ajuns să orbească și inima să se împietrească. De multe ori, lucrul acesta se întâmplă încetul cu încetul și aproape pe nesimțite. Lumina vine în suflet prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin servii Săi sau prin lucrarea directă a Duhului Său. Dar când o rază de lumină este neluată în seamă, sensibilitatea spirituală scade, iar o altă descoperire a luminii este înțeleasă și mai greu. Și astfel întunericul se tot întinde, până când noaptea cuprinde tot sufletul. Așa a fost și cu acești conducători ai iudeilor. Ei erau convinși că Hristos era ajutat de o putere dumnezeiască, dar, pentru a se împotrivi adevărului, ei puneau lucrarea Duhului Sfânt pe seama lui Satana. Făcând lucrul acesta, ei alegeau în mod deliberat amăgirea, se predau lui Satana și de aici încolo erau stăpâniți de puterea lui.HLL 322.2

Strâns legată de avertizarea lui Hristos cu privire la păcatul împotriva Duhului Sfânt este o avertizare împotriva cuvintelor rele și fără rost. Cuvintele sunt o dovadă a ceea ce se găsește în inimă. “Din prisosul inimii vorbește gura.” Însă cuvintele sunt mai mult decât un indiciu al caracterului; ele au puterea să influențeze caracterul. Oamenii sunt influențați de propriile cuvinte. Adesea, mânați de un impuls venit pe neașteptate, ațâțați de Satana, ei rostesc cuvinte de gelozie sau de bănuieli rele, exprimând ceea ce nu cred în realitate; dar cuvintele acționează asupra gândurilor. Ei sunt înșelați de cuvintele lor și ajung să creadă cu adevărat ceea ce au vorbit sub îndemnul lui Satana. O dată ce au exprimat o părere sau o hotărâre, ei sunt adesea prea mândri pentru a retrage cele spuse și încearcă să aducă dovezi că au dreptate, până când ajung să creadă că o și au. E primejdios să rostești un cuvânt de îndoială, e primejdios să pui semnul întrebării și să critici lumina divină. Obiceiul de a critica în mod necuviincios și cu ușurătate acționează asupra caracterului, producând lipsă de respect și de credință. Mulți oameni care și-au îngăduit acest obicei au mers inconștienți către primejdie, până acolo încât au ajuns să critice și să lepede lucrarea Duhului Sfânt. Isus a zis: “În ziua judecății oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care îl vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină și din cuvintele tale vei fi osândit”.HLL 323.1

Apoi a adăugat o avertizare pentru aceia care fuseseră impresionați de cuvintele Lui, care Îl ascultaseră cu plăcere, dar care nu se predaseră ca Duhul Sfânt să locuiască în ei. Un suflet se ruinează nu numai prin împotrivire, ci și prin neglijență. Isus a zis: “Duhul necurat, când a ieșit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, și n-o găsește. Atunci zice: ‘Mă voi întoarce în casa mea’ și, când vine în ea, o găsește goală, măturată și împodobită. Atunci se duce și ia cu el alte șapte duhuri mai rele decât el; intră în casă și locuiesc acolo”.HLL 323.2

Erau mulți în zilele lui Hristos, cum sunt și astăzi, asupra cărora părea că stăpânirea lui Satana a fost sfărâmată; prin harul lui Dumnezeu, ei fuseseră eliberați de duhurile rele care le stăpâniseră sufletul. Ei se bucurau în iubirea lui Dumnezeu, dar, ca și ascultătorii asemănați în pildă cu pământul pietros, ei nu au rămas în iubirea Lui. Ei nu s-au predat zilnic lui Dumnezeu, pentru ca Hristos să poată locui în inimă; și când duhul cel rău s-a întors “cu alte șapte duhuri mai rele decât el”, ei au ajuns să fie cu totul stăpâniți de puterea celui rău.HLL 323.3

Când sufletul se predă lui Hristos, o putere nouă ia în stăpânire inima cea nouă. Se produce o schimbare pe care omul nu o poate face niciodată prin sine însuși. Este o lucrare supranaturală, care aduce un element supranatural în natura omenească. Ființa care s-a predat lui Hristos devine fortăreața Lui, pe care El o păstrează într-o lume răzvrătită și vrea ca nici o altă autoritate să nu fie recunoscută acolo, decât a Sa. Un suflet luat astfel în stăpânire de puterile cerești nu poate fi biruit de asalturile lui Satana. Dar, dacă nu ne supunem stăpânirii lui Hristos, vom fi stăpâniți de cel rău. În mod inevitabil, noi trebuie să fim sub controlul uneia sau alteia dintre cele două puteri care se luptă pentru supremația lumii. Nu este necesar să alegem de bunăvoie să servim împărăției întunericului, pentru ca să ajungem sub stăpânirea ei. N-avem decât să neglijăm să ne aliem cu împărăția luminii. Dacă nu conlucrăm cu puterile cerești, Satana va lua în stăpânire inima și va face din ea locuința lui. Singura apărare împotriva răului este locuirea lui Hristos în inimă, prin credință în neprihănirea Lui. Numai când suntem legați strâns de Dumnezeu putem rezista efectelor nesfințite ale iubirii de sine, ale îngăduinței de sine și tendinței spre păcat. Noi putem părăsi multe obiceiuri rele și, pentru câtva timp, putem da la o parte tovărășia lui Satana; dar, fără o legătură vie cu Dumnezeu prin predarea noastră față de El, în fiecare clipă putem fi biruiți. Fără o cunoaștere personală a lui Hristos și o comuniune continuă cu El, suntem supuși bunului plac al lui Satana și până la urmă vom împlini pretențiile lui.HLL 324.1

“Starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi.” Tocmai așa, a zis Isus, “se va întâmpla cu acest neam viclean”. Nimeni nu este atât de împietrit ca aceia care au respins chemarea lui Dumnezeu și au disprețuit Duhul harului. Cea mai obișnuită manifestare a păcatului contra Duhului Sfânt este continua neglijare de a asculta invitația cerului la pocăință. Fiecare pas făcut în lepădarea lui Hristos este un pas spre lepădarea mântuirii și spre păcatul împotriva Duhului Sfânt.HLL 324.2

Lepădând pe Hristos, poporul iudeu a comis păcatul de neiertat; refuzând invitația harului, și noi putem comite aceeași greșeală. Noi Îl insultăm pe Domnul vieții și-L facem de ocară înaintea sinagogii lui Satana și în fața universului ceresc, atunci când nu mai ascultăm de solii Lui împuterniciți și ascultăm în schimb de agenții lui Satana, care îndepărtează sufletul de la Hristos. Atâta vreme cât cineva face lucrul acesta nu poate avea nădejde de iertare și, în cele din urmă, va pierde orice dorință de împăcare cu Dumnezeu.HLL 324.3

În timp ce Isus îi învăța încă pe oameni, ucenicii I-au adus vestea că mama și frații Lui erau afară și doreau să-L vadă. El știa ce este în inima lor și i-a răspuns celui ce Îi adusese știrea aceasta: “Cine este mama Mea și care sunt frații Mei?” Apoi și-a întins mâna spre ucenici și a zis: “Iată mama Mea și frații Mei! Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră și mamă”.HLL 325.1

Toți aceia care Îl primeau pe Hristos prin credință erau uniți cu El printr-o legătură mai strânsă decât aceea a înrudirii omenești. Ei deveneau una cu El, după cum și El era una cu Tatăl. Fiind credincioasă și împlinind cuvintele Lui, mama Sa era într-o legătură mai apropiată cu El decât prin rudenie naturală. Frații Lui nu aveau nici un câștig din legătura cu El, decât dacă Îl primeau ca Mântuitor personal.HLL 325.2

Ce sprijin ar fi găsit Hristos în rudele Sale pământești, dacă acestea ar fi crezut că El este trimisul cerului și dacă ar fi conlucrat cu El pentru a face lucrarea lui Dumnezeu! Necredința lor a aruncat o umbră asupra vieții pământești a lui Isus. Aceasta era o parte din amărăciunea paharului cu dureri pe care El l-a sorbit pentru noi.HLL 325.3

Vrăjmășia aprinsă în inima oamenilor împotriva Evangheliei a fost adânc simțită de Fiul lui Dumnezeu și a fost cu atât mai dureroasă, cu cât o simțea și în familia Sa, deoarece inima Sa era plină de bunătate și iubire și avea numai simțăminte plăcute pentru legăturile familiale. Frații Săi doreau ca El să Se supună părerilor lor, dar o asemenea purtare ar fi fost într-un dezacord total cu misiunea Lui dumnezeiască. Socoteau că El are nevoie de sfatul lor. Îl judecau din punctul lor de vedere omenesc și gândeau că, dacă El ar fi vorbit numai lucruri plăcute pentru farisei și cărturari, ar fi evitat cearta neplăcută pe care o produceau cuvintele Lui. Ei socoteau că El Se supraaprecia atunci când pretindea că are autoritate divină și când Se așeza mai presus de rabini și îi mustra pentru păcatele lor. Ei știau că fariseii căutau ocazia să-L acuze și părerea lor era că El le adusese destule ocazii.HLL 326.1

Cu priceperea lor mărginită, ei nu puteau cuprinde misiunea pe care El venise s-o îndeplinească și de aceea nu puteau să simpatizeze cu El în încercările Lui. Cuvintele lor aspre, lipsite de apreciere, dovedeau că ei nu înțelegeau așa cum trebuie caracterul Lui și nu pricepeau că natura divină era împletită cu cea omenească. Ei Îl vedeau adesea plin de întristare, dar, în loc să-L mângâie, spiritul și cuvintele lor nu făceau altceva decât să-I rănească inima. Ființa Lui sensibilă era torturată, motivele Lui erau greșit înțelese, lucrarea Lui era neînțeleasă.HLL 326.2

Frații Lui Îi prezentau adesea filozofia fariseilor, învechită și încâlcită, și se încumetau să creadă că pot să-L învețe pe Acela care înțelegea tot adevărul și pricepea toate tainele. Ei condamnau fără nici o sfială ceea ce nu puteau să înțeleagă. Reproșurile lor Îl necăjeau și astfel sufletul Lui era obosit și întristat. Ei mărturiseau credința în Dumnezeu și socoteau că Îl apără, deși Dumnezeu era cu ei în trup, fără ca ei să-L cunoască.HLL 326.3

Aceste lucruri făceau ca drumul pe care El îl avea de parcurs să fie o cale spinoasă. Atât de mult Îl durea pe Hristos faptul că nu era înțeles de familia Sa, încât era o ușurare să meargă acolo unde nu exista atâta lipsă de înțelegere. Era o familie unde Îi plăcea să meargă — familia lui Lazăr, a Mariei și a Martei; deoarece, în atmosfera credinței și a iubirii, inima Lui găsea odihnă. Și, cu toate acestea, nu era nimeni pe pământ care să poată pricepe misiunea Lui dumnezeiască sau să cunoască povara pe care El o purta în locul oamenilor. Adesea, El Își putea găsi liniștea numai când Se afla singur, în comuniune cu Tatăl Său ceresc.HLL 326.4

Cei chemați să sufere pentru cauza lui Hristos, care au de suferit neînțelegere și neîncredere până și în propria familie, pot găsi mângâiere la gândul că și Isus a suferit la fel. El îi înțelege, îi cheamă lângă El, ca să afle ușurare tot acolo unde a aflat și El, în comuniune cu Tatăl.HLL 327.1

Aceia care Îl primesc pe Hristos ca Mântuitor personal nu sunt părăsiți ca niște orfani, lăsați să-și ducă singuri povara vieții. El îi primește ca membri ai familiei cerești; îi invită să-L numească pe Tatăl Lui, Tatăl lor. Ei sunt “cei micuți” ai Săi, scumpi inimii lui Dumnezeu, legați de El prin legăturile cele mai gingașe și mai dăinuitoare. El are față de ei o iubire nespusă, cu atât mai mare decât aceea pe care tatăl și mama noastră au simțit-o pentru noi când eram fără ajutor, cu cât cele divine sunt mai presus decât cele omenești.HLL 327.2

În legile date lui Israel, este o frumoasă ilustrație cu privire la legăturile dintre Hristos și poporul Lui. Când un evreu era silit, din cauza sărăciei, să se despartă de moștenirea lui și să se vândă chiar pe sine ca rob, datoria de a-l răscumpăra pe el și averea lui îi revenea celei mai apropiate rude. (vezi Leviticul 25, 25.47-49; Rut 2, 20.) Tot așa, lucrarea răscumpărării noastre și a moștenirii noastre pierdute prin păcat a căzut asupra Lui, care este ruda noastră cea mai apropiată. El a devenit ruda noastră pentru a ne putea mântui. Mai aproape decât tata, mama, fratele, prietenul sau cel ce ne iubește, este Domnul și Mântuitorul nostru. “Nu te teme”, zice El, căci “Eu te izbăvesc, te chem pe nume, ești al Meu”. “De aceea, pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc, dau oameni pentru tine și popoare pentru viața ta.” (Isaia 43, 1.4.)HLL 327.3

Hristos iubește ființele cerești care înconjoară tronul Său; dar cum poate fi măsurată iubirea cea mare cu care ne-a iubit pe noi? Noi nu putem s-o înțelegem, dar putem ști din experiență că e adevărată. Iar dacă păstrăm legătura de rudenie cu El, cu câtă iubire vom privi la aceia care sunt frații și surorile noastre în Domnul! Nu ar trebui să ne grăbim să recunoaștem pretențiile rudeniei noastre dumnezeiești? Fiind adoptați în familia lui Dumnezeu, nu ar trebui să onorăm pe Tatăl nostru și rudenia noastră?HLL 327.4