Simon din Betania era socotit ucenic al lui Isus. El era unul dintre puținii farisei care se alăturaseră pe față urmașilor lui Hristos. Îl recunoștea pe Isus ca învățător și spera că El ar putea fi Mesia, dar nu-L primise ca Mântuitor. Caracterul lui nu era transformat; principiile lui erau neschimbate.HLL 557.1

Simon fusese vindecat de lepră și tocmai lucrul acesta îl atrăsese spre Isus. El dorea să-și arate recunoștința și, când Isus a vizitat pentru ultima dată Betania, el a dat un ospăț pentru Mântuitorul și ucenicii Lui. La masa aceasta s-au strâns mulți iudei. În vremea aceasta, la Ierusalim era multă frământare. Hristos și lucrarea Lui atrăgeau atenția tot mai mult. Aceia care veniseră la masă Îi urmăreau de aproape toate mișcările, iar unii dintre ei nu Îl priveau deloc prietenos.HLL 557.2

Mântuitorul a ajuns la Betania numai cu șase zile înainte de Paște și, după obiceiul Său, a căutat odihnă în casa lui Lazăr. Călătorii care trecuseră mai departe, spre cetate, au răspândit vestea că El e pe drum spre Ierusalim și avea să petreacă Sabatul la Betania. Printre oameni era un mare entuziasm. Mulți se adunau la Betania, unii din simpatie pentru Isus, alții din curiozitate — ca să vadă un om înviat din morți.HLL 557.3

Mulți așteptau să audă de la Lazăr o minunată descriere a scenelor văzute după moarte. Ei au fost surprinși de faptul că nu le-a spus nimic. El n-avea de povestit nimic de felul acesta. Inspirația declară: “Cei morți nu știu nimic.... Și dragostea lor, și ura lor, și pizma lor de mult au pierit.” (Eclesiastul 9, 5-6.) Dar Lazăr avea de adus o minunată mărturie cu privire la lucrarea lui Isus. Chiar pentru scopul acesta fusese înviat din morți. Cu siguranță și putere, el declara că Hristos era Fiul lui Dumnezeu.HLL 557.4

Veștile duse la Ierusalim de vizitatorii din Betania au sporit și mai mult agitația. Oamenii erau nerăbdători să-L vadă și să-L audă pe Isus. Toți se întrebau dacă nu cumva Lazăr Îl va însoți la Ierusalim și dacă proorocul avea să fie încoronat ca împărat cu ocazia sărbătorii Paștelui. Preoții și conducătorii vedeau că stăpânirea lor asupra poporului slăbește mereu și mânia lor împotriva lui Isus devenea și mai aprigă. Abia așteptau o ocazie ca să-L poată îndepărta pentru totdeauna din calea lor. Deoarece timpul trecea, ei începeau să se teamă că până la urmă s-ar putea să nu vină la Ierusalim. Ei își aminteau de câte ori dejucase El planurile lor criminale și se temeau că El știa planurile pe care le făcuseră împotriva Lui și că nu va veni. Cu greu puteau să-și ascundă neliniștea și se întrebau unul pe altul: “Ce credeți, n-are să vină la praznic?”HLL 558.1

S-a convocat o întrunire a preoților și fariseilor. De când cu învierea lui Lazăr, simpatia poporului față de Hristos era atât de mare, încât ar fi fost foarte dificil să pună mâna pe El în văzul tuturor. Așa că autoritățile au luat hotărârea să-L prindă în ascuns și să țină judecata cât se poate de tainic. Ei sperau că, atunci când vor face cunoscută condamnarea Lui, valul capricios al opiniei publice va trece de partea lor.HLL 558.2

Astfel, ei au hotărât să-L nimicească pe Isus. Dar, câtă vreme trăia Lazăr, preoții și rabinii știau că nu sunt în siguranță. Existența unui om care fusese patru zile în mormânt și care fusese înviat printr-un cuvânt rostit de Isus putea mai curând sau mai târziu să dea naștere la împotriviri. Oamenii s-ar fi răzbunat pe conducătorii lor pentru faptul că au luat viața Aceluia care a putut face o asemenea minune. De aceea, Sinedriul a hotărât ca și Lazăr să moară. Atât de departe îi duceau invidia și prejudecata pe aceia care se lăsau stăpâniți de ele. Ura și necredința conducătorilor iudei crescuseră până acolo, încât ei ar fi vrut să ia viața aceluia pe care Puterea nemărginită îl ridicase din mormânt.HLL 558.3

În timp ce uneltirile acestea aveau loc la Ierusalim, Isus și prietenii Săi erau invitați la ospățul lui Simon. La masă, Mântuitorul avea de o parte pe Simon, pe care-l vindecase de o boală dezgustătoare, și în cealaltă parte pe Lazăr, pe care-l înviase din morți. Marta servea la masă, în timp ce Maria asculta cu râvnă fiecare cuvânt ce pornea de pe buzele lui Isus. În mila Sa, Isus îi iertase păcatele, îl ridicase la viață pe fratele ei iubit și inima Mariei era plină de recunoștință. Ea Îl auzise pe Isus vorbind despre moartea Lui apropiată și, în iubirea și întristarea ei adâncă, dorise să-L onoreze. Cu mari sacrificii personale, cumpărase un vas de alabastru “cu mir de nard de mare preț”, cu care să-I ungă corpul. Dar acum mulți spuneau că în curând El avea să fie încoronat ca rege. Durerea ei s-a preschimbat în bucurie și era nerăbdătoare să fie ea cea dintâi care să dea onoare Domnului ei. Spărgând vasul cu mir, ea a vărsat conținutul pe capul și picioarele lui Isus; apoi, a îngenuncheat plângând, a umezit picioarele Lui cu lacrimile ei și le-a șters cu părul ei lung și despletit.HLL 558.4

Ea căutase să rămână neobservată și mișcările ei poate nu ar fi fost luate în seamă, dar mirosul nardului a umplut casa și a făcut cunoscută fapta ei tuturor celor de față. Iuda a privit cu foarte multă neplăcere lucrul acesta. În loc să aștepte să audă ce va zice Hristos, el a început să șoptească celor din jur nemulțumirile sale, acuzându-L pe Hristos că îngăduie o asemenea risipă. Cu șiretenie, a strecurat cuvinte care puteau să producă nemulțumire.HLL 559.1

Iuda era casierul ucenicilor și din puținul lor el lua pe ascuns bani pentru propriul folos, reducând astfel mijloacele lor până aproape nu mai rămânea nimic din ele. El stăruia să pună în pungă tot ce putea obține. Din sumele acestea, se lua deseori pentru a-i ajuta pe săraci; și, când se cumpăra vreun lucru despre care gândea că nu ar fi de mare folos, Iuda obișnuia să spună: “Pentru ce se face risipa aceasta? Pentru ce n-au fost puși banii aceștia în punga pentru săraci pe care o port eu?” Dar fapta aceasta a Mariei era într-un contrast atât de izbitor cu egoismul lui, încât a fost dat de rușine; și, după obiceiul său, a căutat să-și argumenteze împotrivirea față de darul ei printr-un motiv serios. Întorcându-se către ucenici, zise: “De ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de lei, și să se fi dat săracilor? Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoț, și ca unul care ținea punga, lua el ce se punea în ea”. Iuda n-avea inimă pentru săraci. Dacă nardul Mariei s-ar fi vândut și prețul ar fi căzut pe mâinile lui, săracii n-ar fi avut de aici nici un folos.HLL 559.2

Iuda avea o părere înaltă despre spiritul său practic. Ca om de afaceri, se considera cu mult mai presus decât ceilalți ucenici și îi făcuse și pe ei să-l privească în aceeași lumină. El le câștigase încrederea și avea o puternică influență asupra lor. Pretinsa lui simpatie pentru săraci îi înșelase, iar insinuările lui șirete îi făcuseră să privească neîncrezători la devoțiunea Mariei. Murmurul acesta a făcut înconjurul casei: “Ce rost are risipa aceasta? Nardul acesta s-ar fi putut vinde foarte scump, iar banii să se dea săracilor”.HLL 559.3

Maria a auzit cuvintele de critică. Inima îi tremura în piept. Ea se temea că sora ei o va certa că a făcut lucruri extravagante. Și Învățătorul putea să creadă despre ea că este nechibzuită. Fără să se apere sau să se scuze, era să se retragă, când se auzi glasul Domnului ei: “Lăsați-o în pace, de ce îi faceți supărare?” El văzuse că era încurcată și tulburată. Știa că în actul acesta de servire ea își arătase recunoștința pentru iertarea păcatelor și El i-a liniștit temerile. Ridicându-și glasul mai presus de murmurul criticii, El a zis: “Ea a făcut un lucru frumos față de Mine; căci pe săraci îi aveți totdeauna cu voi, și le puteți face bine oricând voiți, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Ea a făcut ce a putut; Mi-a uns trupul mai înainte, pentru îngropare”.HLL 560.1

Darul frumos mirositor, pe care Maria se gândise să-l împrăștie pe trupul mort al Mântuitorului, a fost turnat pe trupul Lui viu. La înmormântare, dulceața parfumului I-ar fi umplut numai mormântul; acum, Îi înveselea inima, asigurându-L de credința și iubirea ei. Iosif din Arimatea și Nicodim n-au adus darul lor de iubire lui Isus cât a fost în viață. Cu lacrimi amare, ei au adus miresmele și mirurile lor costisitoare pentru trupul Lui rece, inconștient. Femeile care au adus balsamuri la mormânt au făcut drumul zadarnic, deoarece El înviase. Dar Maria, revărsându-și iubirea asupra Mântuitorului în timp ce El era conștient de devoțiunea ei, L-a uns pentru înmormântare. Și când a pătruns în întunericul marii Lui încercări, El a luat cu Sine amintirea acelei fapte, o arvună din iubirea pe care urma să o aibă pentru veșnicie de la cei mântuiți ai Lui.HLL 560.2

Mulți oameni aduc morților daruri prețioase. Când se află lângă trupul rece și tăcut, spun multe cuvinte de iubire. Duioșie, apreciere, devotament, totul se dă cu belșug aceluia care nici nu vede, nici nu aude. Dacă aceste cuvinte s-ar fi spus atunci când spiritul obosit avea nevoie de ele, când urechea putea să audă, iar inima putea să simtă, cât de prețioasă ar fi fost mireasma lor!HLL 560.3

Maria nu cunoștea deplina însemnătate a faptei ei de iubire. Ea nu putea să răspundă acuzatorilor ei. Nu putea să explice pentru ce alesese împrejurarea aceasta spre a-L unge pe Isus. Duhul Sfânt făcuse planul și ea ascultase de îndemnurile Lui. Inspirația nu se pleacă să dea lămuriri. Ca o prezență nevăzută, vorbește minții și sufletului și mișcă inima la lucru. Ea se explică singură.HLL 560.4

Hristos i-a explicat Mariei însemnătatea faptei ei și, prin aceasta, i-a dat mai mult decât primise. “Mi-a uns trupul mai dinainte”, a zis El, “pentru îngropare.” După cum vasul de alabastru fusese spart și umpluse întreaga casă cu parfumul lui, tot așa și Hristos avea să moară, trupul Său avea să fie zdrobit; dar urma să învie din mormânt și parfumul vieții Sale să umple tot pământul. Hristos “ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi, ca un prinos și ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu.” (Efeseni 5, 2.)HLL 560.5

“Adevărat vă spun”, a declarat Hristos, “că oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea se va istorisi și ce a făcut femeia aceasta spre pomenirea ei.” Privind în viitor, Mântuitorul a vorbit cu siguranță despre Evanghelia Sa. Ea trebuia să fie propovăduită în toată lumea. Și până acolo unde avea să ajungă Evanghelia, darul Mariei urma să-și răspândească parfumul și inimile să fie binecuvântate prin fapta ei spontană. Împărății urmau să se ridice și să cadă; numele monarhilor și cuceritorilor aveau să fie uitate; dar fapta acestei femei urma să fie imortalizată pe paginile istoriei sacre. Până la sfârșitul timpului, vasul de alabastru sfărâmat va spune povestea iubirii nemărginite a lui Dumnezeu pentru un neam căzut.HLL 563.1

Fapta Mariei era în puternic contrast cu ceea ce Iuda era aproape să facă. Ce tăioasă învățătură ar fi putut să dea Hristos aceluia care aruncase sămânța criticii și a gândurilor rele în mintea ucenicilor! Cu câtă dreptate ar fi putut să fie acuzat acuzatorul! Acela care citește motivele fiecărei inimi și înțelege fiecare faptă ar fi putut să descopere înaintea celor de la masă capitole întunecate din viața lui Iuda. Pretenția deșartă, pe care Iuda își întemeia cuvintele, putea să fie demascată; deoarece, în loc de a simpatiza cu săracii, el îi jefuia de sumele destinate spre a fi ajutați, ar fi putut să stârnească indignarea oamenilor împotriva lui pentru faptul că înșela văduva, orfanul și străinul. Dar, dacă Hristos l-ar fi demascat pe Iuda, acesta ar fi putut fi considerat ca un motiv pentru trădarea lui. Și cu toate că ar fi fost acuzat de hoție, Iuda ar fi găsit simpatie chiar și între ucenici. Mântuitorul nu l-a mustrat și în felul acesta nu-i dădea nici o scuză pentru trădare.HLL 563.2

Dar privirea pe care Isus a îndreptat-o spre Iuda l-a convins că Mântuitorul îi pătrunsese fățărnicia și-i citise caracterul josnic și vrednic de dispreț. Prin aprecierea faptei Mariei, care fusese atât de aspru condamnată, Hristos îl mustrase pe Iuda. Niciodată mai înainte nu-l mustrase direct. Mustrarea aceasta i-a înveninat inima. S-a hotărât să se răzbune. De la cină a mers direct la palatul marelui preot, unde a găsit consiliul întrunit, și s-a oferit să le dea în mâini pe Isus.HLL 563.3

Preoții nu mai puteau de bucurie. Acești conducători ai lui Israel avuseseră privilegiul să-L primească pe Hristos ca Mântuitor al lor, fără bani și fără plată. Dar refuzaseră darul prețios ce li se oferise în spiritul cel mai duios și cu iubire constrângătoare. Au refuzat să primească acea mântuire, care era mai valoroasă decât aurul, și L-au cumpărat pe Domnul lor cu treizeci de arginți.HLL 564.1

Iuda se lăsase stăpânit de avariție, până când aceasta ajunsese să domine orice trăsătură bună a caracterului său. El era invidios pentru darul adus lui Isus. Inima lui ardea de invidie pentru că Mântuitorul putea să primească un dar potrivit pentru monarhii pământului. El L-a trădat pe Domnul său pentru o sumă mult mai mică decât vasul de nard.HLL 564.2

Ucenicii nu se asemănau cu Iuda. Ei Îl iubeau pe Mântuitorul, dar nu apreciau corect înaltul Său caracter. Dacă și-ar fi dat seama ce a făcut El pentru ei, ar fi înțeles că nimic din ce era folosit pentru El nu era risipit. Magii din Răsărit, care cunoșteau atât de puțin despre Isus, au dovedit o mai dreaptă apreciere a onoarei care I se cuvenea. Ei I-au adus Mântuitorului daruri prețioase și s-au plecat cu respect înaintea Lui, pe când El era doar un prunc înfășat, într-o iesle.HLL 564.3

Hristos apreciază faptele de amabilitate făcute din toată inima. De câte ori cineva Îi făcea un serviciu, El îl binecuvânta pe făcător cu generozitate cerească. El nu refuza nici cea mai simplă floare culeasă de mâna unui copil și oferită Lui din iubire. Primea darurile copiilor și îi binecuvânta pe dătători, scriindu-le numele în cartea vieții. În Scripturi se amintește că Maria L-a uns cu mir pe Isus, și această mențiune o deosebește de celelalte Marii. Faptele de iubire și respect pentru Isus sunt o dovadă a credinței în El ca Fiu al lui Dumnezeu. Iar Duhul Sfânt menționează între dovezile credincioșiei unei femei față de Hristos: “Să fi spălat picioarele sfinților, să fi ajutat pe cei nenorociți, să fi dat ajutor la orice faptă bună.” (1 Timotei 5, 10.)HLL 564.4

Hristos a fost încântat văzând dorința plină de râvnă a Mariei de a împlini voința Domnului ei. El a primit bogăția afecțiunii curate, pe care ucenicii Săi nu o înțelegeau și nici nu voiau s-o înțeleagă. Dorința Mariei de a face acest serviciu Domnului ei era mai valoroasă pentru Hristos decât toate balsamurile prețioase din lume, deoarece exprima aprecierea ei față de Răscumpărătorul lumii. Iubirea lui Hristos era cea care o constrângea. Frumusețea neîntrecută a caracterului lui Hristos îi umplea sufletul. Ungerea aceasta era un simbol al inimii dăruitorului. Era arătarea în afară a unei iubiri hrănite de izvoare cerești până a ajuns să se reverse.HLL 564.5

Lucrarea Mariei era tocmai învățătura de care aveau nevoie ucenicii, pentru a înțelege că exprimarea iubirii lor față de El ar fi plăcut lui Hristos. El fusese totul pentru ei, și ei nu-și dădeau seama că în curând aveau să fie lipsiți de prezența Lui, că în curând nu mai puteau să-I arate nici un semn al recunoștinței lor pentru iubirea Sa cea mare. Singurătatea lui Hristos, care era despărțit de curțile cerești, trăind viața de om, n-a fost niciodată înțeleasă sau apreciată de ucenici așa cum trebuia. Deseori, El era mâhnit pentru că ucenicii Săi nu-I dădeau ceea ce ar fi trebuit să primească de la ei. El știa că, dacă ei ar fi fost sub influența îngerilor cerești care Îl însoțeau, ar fi considerat că nici un dar nu este suficient pentru a mărturisi afecțiunea inimii spirituale.HLL 565.1

Abia mai târziu și-au dat seama cu adevărat de multe lucruri pe care le-ar fi putut face pentru Isus, ca expresie a iubirii și recunoștinței inimii lor, atunci când erau cu El. Când Isus n-a mai fost cu ei și s-au simțit cu adevărat ca niște oi fără păstor, au început să vadă cum ar fi putut să-I arate atenții care ar fi adus bucurie inimii Lui. Nu o mai judecau pe Maria, ci se judecau pe ei înșiși. O, dacă și-ar fi putut lua înapoi mustrările și faptul că îi consideraseră pe săraci ca fiind mai vrednici de darul acesta decât Hristos! Mustrarea aceasta au simțit-o foarte tare atunci când au luat de pe cruce trupul zdrobit al Domnului lor.HLL 565.2

Această lipsă se vede și în lumea noastră de astăzi. Dar puțini apreciază ce înseamnă Hristos pentru ei. Dacă ei ar aprecia, s-ar da pe față iubirea cea mare a Mariei și nardul ar fi revărsat cu îmbelșugare. Nardul prețios n-ar fi socotit o risipă. Nimic nu ar fi socotit ca fiind prea prețios spre a fi dat pentru Hristos, nici o lepădare de sine, nici un sacrificiu de sine nu ar fi prea mare pentru a fi suportat pentru Numele Lui.HLL 565.3

Cuvintele spuse cu indignare: “Ce rost are risipa aceasta?” au adus cu putere în fața lui Hristos sacrificiul cel mare care s-a făcut vreodată — darul Său personal ca ispășire pentru o lume pierdută. Domnul voia să fie atât de darnic față de familia omenească, încât să nu se poată spune că El putea face mai mult. Dăruindu-L pe Isus, Dumnezeu a dat tot cerul. Din punct de vedere omenesc, o jertfă ca aceasta era o risipă fără rost. Pentru felul omenesc de a judeca, întregul Plan de Mântuire este o risipă de milă și de mijloace. Lepădarea de sine și jertfa din toată inima ne întâmpină pretutindeni. Pe drept cuvânt, oștirea cerească privește cu uimire la familia omenească, ce refuză să fie înălțată și îmbogățită prin iubirea fără margini arătată în Hristos. Pe bună dreptate ei ar putea să strige: “Ce rost are această risipă?”HLL 565.4

Dar ispășirea pentru o lume pierdută trebuie să fie totală, îmbelșugată și desăvârșită. Dăruirea lui Hristos era îndestulătoare ca să ajungă la fiecare ființă creată de Dumnezeu. Ea nu putea fi restrânsă, așa ca să nu întreacă numărul acelor care urmau să primească Darul cel mare. Nu toți oamenii sunt mântuiți; cu toate acestea, Planul de Mântuire nu este o risipă, din cauză că nu săvârșește tot ce a fost plănuit cu dărnicie la inițierea lui. Trebuia să fie îndeajuns și încă să mai rămână.HLL 565.5

Simon, gazda, fusese influențat de critica lui Iuda cu privire la darul Mariei și era surprins de purtarea lui Isus. Mândria lui fariseică a fost ofensată. El știa că mulți dintre oaspeții lui priveau la Hristos cu neîncredere și neplăcere. Simon a zis în inima sa: “Omul acesta, dacă ar fi un prooroc, ar ști cine și ce fel de femeie este aceea care se atinge de El: că este o păcătoasă”.HLL 566.1

Vindecându-l pe Simon de lepră, Hristos îl salvase de la o moarte lentă. Dar acum Simon se îndoia că Mântuitorul este profet. Pentru că Hristos îi îngăduise acestei femei să se apropie de El, pentru că El nu o îndepărtase indignat cu piciorul, ca pe una ale cărei păcate erau prea mari ca să fie iertate, pentru că El nu arăta că-și dă seama de decăderea ei, Simon era ispitit să creadă că El nu era profet. Isus nu știa nimic despre femeia aceasta care e așa de îndrăzneață în manifestările ei, gândea el, căci altfel nu i-ar îngădui să-L atingă.HLL 566.2

Dar tocmai neștiința l-a făcut pe Simon să gândească astfel cu privire la Dumnezeu și la Hristos. El nu și-a dat seama că Fiul lui Dumnezeu trebuie să Se poarte ca Dumnezeu, cu milă, duioșie și îndurare. Cât despre Simon, el nu lua seama la gestul de pocăință al Mariei. Faptul că Maria a sărutat picioarele lui Hristos și le-a uns cu nard era exasperant pentru inima lui împietrită. El credea că, dacă ar fi profet, Hristos i-ar recunoaște pe cei care sunt păcătoși și i-ar mustra.HLL 566.3

Gândul acesta nu a fost exprimat, dar Mântuitorul i-a răspuns: “‘Simone, am să-ți spun ceva.... Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celălalt cu cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai mult?’ Simon a răspuns: ‘Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult’. Isus i-a zis: ‘Drept ai judecat’”.HLL 566.4

Așa cum a făcut Natan cu David, Hristos a ascuns acuzația Sa sub vălul unei parabole. El a lăsat în seama gazdei Sale răspunderea de a-și pronunța singur sentința. Simon o amăgise la păcat pe femeia pe care o disprețuia acum. El îi făcuse mult rău. Cei doi datornici din parabolă reprezentau pe Simon și pe femeie. Isus nu voia să dea învățătura că cele două persoane trebuiau să simtă grade diferite de obligație, deoarece fiecare datora o recunoștință pe care niciodată nu o putea plăti. Dar Simon se credea mai drept decât Maria și Isus dorea ca el să vadă într-adevăr cât de mare era vinovăția lui. El voia să-i arate că păcatul lui era mai mare ca al ei, după cum datoria de cinci sute de lei o întrecea pe aceea de cincizeci de lei.HLL 566.5

Simon a început să se vadă acum într-o nouă lumină. A văzut cum era privită Maria de Acela care era mai mult decât un prooroc. A văzut că Hristos, cu pătrunzători ochi profetici, citise inima ei plină de iubire și devoțiune. L-a cuprins rușinea și el și-a dat seama că se află înaintea Unuia mai mare ca el.HLL 567.1

“Am intrat în casa ta”, a zis Hristos mai departe, “și nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele”; dar cu lacrimi de pocăință, pornite din iubire, Maria Mi-a spălat picioarele și le-a șters cu părul capului ei. “Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea”, pe care tu o disprețuiești, “de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele”. Hristos a enumerat ocaziile pe care le avusese Simon de a-și arăta iubirea pentru Domnul său și aprecierea față de ceea ce făcuse pentru el. Limpede, dar cu delicată amabilitate, Mântuitorul le-a arătat ucenicilor că inima Lui este rănită atunci când copiii Săi neglijează să-I arate recunoștință prin cuvinte și fapte pornite din iubire.HLL 567.2

Cercetătorul inimilor citise motivele care o îndemnaseră pe Maria la acest gest și a văzut de asemenea spiritul care insuflase cuvintele lui Simon. “Vezi tu pe femeia aceasta?” i-a zis El. Ea este o păcătoasă. “Îți spun: Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puțin, iubește puțin.”HLL 567.3

Răceala și neglijența lui Simon față de Mântuitorul arătaseră cât de puțin apreciase el harul pe care-l primise. Socotise că Îl onora îndeajuns pe Isus invitându-L acasă. Acum s-a văzut așa cum era într-adevăr. El credea că citește în inima Oaspetelui său, dar Oaspetele îi citise inima. Și-a dat seama cât de adevărată era judecata lui Hristos despre el. Religia sa fusese o haină de fariseism. El disprețuise compătimirea lui Isus. Nu-L recunoscuse ca reprezentant al lui Dumnezeu. Pe când Maria era o păcătoasă iertată, el era un păcătos neiertat. Legea aspră a dreptății, pe care dorise să o impună față de ea, îl condamna.HLL 567.4

Simon era mișcat de bunătatea lui Isus, care nu l-a mustrat pe față înaintea oaspeților. El nu fusese tratat așa cum dorise să fie tratată Maria. El a văzut că Isus nu dorea să expună în fața altora vinovăția sa, ci a căutat ca, printr-o dreaptă expunere a cazului, să-i convingă mintea și, prin milă și bunătate, să-i înmoaie inima. O denunțare aspră l-ar fi înăsprit pe Simon, împiedicându-l să se pocăiască, dar un avertisment plin de răbdare l-a convins de greșeală. A văzut mărimea datoriei pe care o avea față de Domnul său. Mândria i-a fost umilită, s-a pocăit, și mândrul fariseu a devenit un ucenic umil, gata de sacrificiu.HLL 567.5

Maria fusese privită ca o mare păcătoasă, dar Isus cunoștea împrejurările care îi influențaseră viața. Ar fi putut stinge orice scânteie de nădejde din sufletul ei, dar n-a făcut așa. El a fost Acela care a ridicat-o din ruină și disperare. De șapte ori L-a auzit ea cum a certat demonii care îi stăpâniseră inima și mintea. Ea auzise strigătele Sale puternice către Tatăl pentru binele ei. Știa cât de dezgustător este păcatul pentru curăția Lui nepătată și, în puterea Lui, biruise.HLL 568.1

În timp ce pentru ochiul omenesc cazul părea fără nădejde, Hristos a văzut în Maria capacitatea de a face binele. A văzut părțile bune ale caracterului ei. Prin Planul de Mântuire, se rânduiseră omenirii mari posibilități și în Maria acestea aveau să fie realizate. Prin harul Său, ea a devenit părtașă la natura divină. Aceea care fusese decăzută și a cărei minte fusese o locuință a demonilor ajunsese foarte aproape de Mântuitorul prin comuniune și slujire. Maria stătea la picioarele lui Isus și învăța de la El. Maria fusese aceea care turnase pe capul Lui mirul de mare preț și Îi spălase picioarele cu lacrimile ei. Maria a stat alături de cruce și L-a urmat la mormânt. Maria a fost prima la mormânt, după înviere. Maria a fost prima care a adus vestea despre Mântuitorul înviat.HLL 568.2

Isus cunoaște cazul fiecărui om. Tu poate zici: “Sunt păcătos, foarte păcătos”. Se poate să fie așa; dar cu cât ești mai rău, cu atât ai mai mare nevoie de Isus. El nu-i izgonește pe cei care plâng sau sunt întristați. El nu spune nimănui despre tainele inimii tale care vrei să rămână ascunse, ci invită pe fiecare suflet tremurând să prindă curaj. El iartă din toată inima pe toți aceia care vin la El, căutând iertare și îndreptare.HLL 568.3

Hristos ar putea să dea însărcinare îngerilor cerului să reverse cupele mâniei Sale asupra lumii noastre, pentru a-i distruge pe aceia care Îl urăsc pe Dumnezeu. El ar putea să șteargă punctul acesta negru din universul Său. Dar nu face aceasta. El stă astăzi la altarul tămâierii, prezentând înaintea lui Dumnezeu rugăciunile acelora care doresc ajutorul Său.HLL 568.4

Aceia care caută scăpare la El sunt înălțați de Isus mai presus de acuzațiile și de vorbirile de rău ale oamenilor. Nici oamenii, nici îngerii nu pot să-i acuze. Hristos îi face părtași de natura Sa dumnezeiască și umană. Ei stau alături de marele Purtător de păcate, în lumina care strălucește de la tronul lui Dumnezeu. “Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socotește neprihăniți! Cine-i va osândi? Hristos a murit. Ba mai mult, El a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi.” (Romani 8, 33.34.)HLL 568.5

Capitolul 61 — Zacheu

Capitolul 63 — “Împăratul tău vine”