Capitolul 71 — Un serv al servilor

Capitol bazat pe textele din Luca 22, 7-18, 24; Ioan 13, 1-17.

În camera de sus a unei locuințe din Ierusalim, Hristos stătea la masă cu ucenicii. Ei se adunaseră să sărbătorească Paștele. Mântuitorul dorise să petreacă această sărbătoare singur cu cei doisprezece. El știa că Îi venise ceasul. El Însuși era adevăratul miel pascal și, în ziua când se mânca Paștele, El trebuia să fie jertfit. Era gata să bea cupa mâniei; în curând trebuia să primească ultimul botez al suferinței. Dar Îi mai rămâneau câteva ceasuri liniștite, și acestea urmau să fie folosite pentru binele iubiților Săi ucenici.HLL 642.1

Întreaga viață a lui Hristos a fost o viață de slujire neegoistă. “N-a venit să I se slujească, ci El să slujească” (Matei 20, 28) fusese învățătura dată de fiecare faptă a Lui. Dar ucenicii nu primiseră încă învățătura. La această ultimă Cină de Paște, Isus a repetat învățătura printr-o ilustrație pe care le-a întipărit-o pentru totdeauna în minte și în inimă.HLL 642.2

Întâlnirile lui Isus cu ucenicii, foarte mult apreciate de ei toți, erau, de obicei, prilejuri de bucurie liniștită. Cina de Paște se bucurase întotdeauna de un deosebit interes; dar, de data aceasta, Isus era tulburat. Inima Lui era împovărată și fața îi era umbrită. Când S-a întâlnit cu ucenicii în camera de sus, ei și-au dat seama că sufletul Îi era adânc împovărat și, cu toate că nu știau cauza, simțeau durerea împreună cu El.HLL 642.3

Când erau adunați în jurul mesei, El a spus pe un ton de profundă tristețe: “‘Am dorit mult să mănânc Paștele acesta cu voi, înainte de patima Mea; căci vă spun că de acum încolo nu le voi mai mânca până la împlinirea lor în Împărăția lui Dumnezeu’. Și a luat un pahar, a mulțumit lui Dumnezeu, și a zis: ‘Luați paharul acesta și împărțiți-l între voi; pentru că vă spun că nu voi mai bea de acum încolo din rodul viței, până când va veni Împărăția lui Dumnezeu’”.HLL 643.1

Hristos știa că sosise timpul ca El să plece din lumea aceasta, să meargă la Tatăl. Și, fiindcă îi iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt. Umbra crucii se lăsa deja peste El, iar inima Îi era chinuită de durere. Știa că va fi părăsit în ceasul în care va fi trădat. Știa că va fi omorât prin cel mai umilitor mijloc la care erau supuși criminalii. Cunoștea nerecunoștința și cruzimea acelora pe care venise să-i salveze. Cunoștea cât de mare era sacrificiul pe care trebuia să-l facă și pentru câți acesta va fi în zadar. Știind tot ce urma să se întâmple, fără îndoială, ar fi putut să fie apăsat de gândul propriei umilințe și suferințe. Dar El i-a privit pe cei doisprezece care fuseseră cu El ca fiind ai Săi și care urmau să fie lăsați să lupte în lume, după ce vor fi trecut ocara, întristarea și chinurile Lui. Gândurile cu privire la cele ce avea să sufere erau întotdeauna legate de ucenicii Săi. El nu Se gândea la Sine. Mintea Îi era mai mult stăpânită de grija pentru ei.HLL 643.2

În această ultimă seară cu ucenicii, Isus avea să le spună multe. Dacă ar fi fost pregătiți să primească ceea ce El dorea să le dea, ar fi fost scăpați de durerea care le zdrobea inima, de dezamăgire și necredință. Dar Isus a văzut că ei nu puteau să suporte ceea ce avea să le spună. În timp ce le privea fețele, cuvintele de avertisment și de mângâiere I s-au oprit pe buze. Clipele treceau în tăcere. Isus părea că așteaptă. Ucenicii erau stingheriți. Se părea că simpatia și duioșia deșteptate de durerea lui Hristos trecuseră. Cuvintele Lui întristate, arătând către propria suferință, făcuseră o slabă impresie. Privirea cu care se uitau unii la alții arăta că sunt plini de gelozie și luptă.HLL 643.3

Între ei “s-a iscat și o ceartă, ca să știe care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare”. Această luptă, dusă în fața lui Hristos, Îl întrista și-L rănea. Ucenicii se agățau de ideea lor preferată, că Hristos Își va arăta puterea și va lua tronul lui David. Fiecare nutrea în inimă dorința de a avea locul cel mai de seamă din împărăție. Ei se comparau unii cu alții și fiecare se considera ca fiind cel mai bun, în loc să-i privească pe frații lui ca fiind mai de preț. Cererea lui Iacov și a lui Ioan de a sta la dreapta și la stânga tronului lui Hristos trezise nemulțumirea celorlalți. Faptul că cei doi frați îndrăzniseră să ceară poziția cea mai înaltă îi iritase atât de mult pe cei zece, încât erau amenințați cu înstrăinarea. Li se părea că erau judecați greșit și că atât credincioșia, cât și talentele lor nu erau prețuite. Iuda era cel mai aspru cu Iacov și Ioan.HLL 643.4

Când ucenicii au intrat în camera cinei, inima lor era plină de resentimente. Iuda s-a înghesuit lângă Hristos, la stânga; Ioan era în dreapta. Dacă era un loc mai de frunte, Iuda era hotărât să-l aibă, și locul cel mai de frunte era considerat a fi lângă Hristos. Dar Iuda era un trădător.HLL 644.1

Se mai ridicase o cauză de neînțelegere. Era obiceiul ca la zilele de sărbătoare un slujitor să spele picioarele oaspeților; și de data aceasta se făcuseră pregătiri pentru slujire. Vasul cu apă, ligheanul și ștergarul erau acolo, gata pentru spălarea picioarelor; dar nu era nici un slujitor de față și ar fi trebuit ca ucenicii să facă lucrul acesta. Dar fiecare dintre ei, mânați de mândria lor rănită, s-a hotărât să nu facă lucrarea de slujitor. Toți se arătau nepăsători, ca și când n-ar fi știut că aveau ceva de făcut. Prin tăcerea lor, refuzau să se umilească.HLL 644.2

Cum putea să aducă Hristos aceste biete suflete la acea stare, încât Satana să nu câștige asupra lor o biruință definitivă? Cum putea El să le arate că o simplă mărturisire a uceniciei nu făcea din ei adevărați ucenici și nici nu le asigura un loc în Împărăția Lui? Cum putea El să le arate că adevărata măreție constă într-o slujire din iubire, într-o reală umilință? Cum putea El să aprindă iubirea în inima lor și să-i facă în stare să înțeleagă ce dorea să le spună?HLL 644.3

Ucenicii nu făceau nici o mișcare pentru a sluji unul altuia. Isus a așteptat un timp, să vadă ce vor face. Apoi El, Învățătorul ceresc, S-a ridicat de la masă. Lăsând la o parte veșmântul care I-ar fi împiedicat mișcările, a luat ștergarul și S-a încins. Ucenicii priveau surprinși și plini de interes și, în tăcere, așteptau să vadă ce va urma. “Apoi a turnat apă într-un lighean și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins.” Fapta aceasta a deschis ochii ucenicilor. O rușine și o amară umilință le-au umplut inima. Au înțeles mustrarea nerostită și s-au văzut într-o lumină cu totul nouă.HLL 644.4

În felul acesta și-a arătat Hristos iubirea față de ucenici. Spiritul lor egoist L-a umplut de întristare, dar n-a intrat în dispută cu privire la problema lor. În schimb, le-a dat o pildă pe care ei să n-o uite niciodată. Iubirea Lui pentru ei nu putea fi tulburată ușor sau stinsă. El știa că Tatăl dăduse toate lucrurile în mâinile Lui și că El Însuși venea de la Dumnezeu și Se ducea la Dumnezeu. Era deplin conștient de divinitatea Sa; dar a lăsat la o parte coroana împărătească și îmbrăcămintea de domn și a luat chip de rob. Una din ultimele fapte pe care le-a făcut cât a trăit pe pământ a fost aceea de a Se încinge și de a face lucrarea de rob.HLL 644.5

Înainte de Paște, Iuda se întâlnise pentru a doua oară cu preoții și cărturarii și se înțeleseseră să-L dea pe Isus în mâinile lor. Și totuși, după aceea s-a amestecat cu ceilalți ucenici, ca și cum n-ar fi fost vinovat de nimic, și se interesa de lucrările de pregătire pentru sărbătoare. Ucenicii nu știau nimic despre planurile lui Iuda. Numai Isus putea să cunoască taina lui. Și, cu toate acestea, nu l-a demascat. Isus îl iubea din toată inima. Simțea pentru el aceeași povară ca pentru Ierusalim, când a plâns pentru cetatea nepocăită. Inima Lui plângea: “Cum pot să te părăsesc?” Puterea constrângătoare a acestei iubiri a fost simțită de Iuda. Când mâinile Mântuitorului i-au spălat picioarele murdare și le-au șters cu ștergarul, inima lui Iuda s-a cutremurat de dorința ca atunci și acolo să-și mărturisească păcatul. Dar n-a vrut să se umilească. Și-a împietrit inima și nu s-a pocăit; iar vechile porniri, date pentru o clipă la o parte, au ajuns din nou să-l stăpânească. Iuda s-a simțit jignit de faptul că Hristos spală picioarele ucenicilor. Dacă Isus Se putea umili în felul acesta, gândea el, nu putea să fie împăratul lui Israel. Toate speranțele pentru a fi onorat într-o împărăție pământească erau acum spulberate. Iuda era mulțumit că nu se putea câștiga nimic urmându-L pe Hristos. După ce L-a văzut că Se înjosește, cum credea el, s-a decis să se lepede de El și să susțină că s-a înșelat. Era stăpânit de un demon și s-a hotărât să desăvârșească lucrarea pe care o acceptase, de a trăda pe Domnul său.HLL 645.1

Alegându-și locul la masă, Iuda a încercat să se așeze în frunte, și Hristos, ca slujitor, l-a servit primul. Ioan, împotriva căruia Iuda avusese atâta necaz, a fost lăsat la urmă. Dar Ioan n-a luat aceasta ca o mustrare sau ca o lipsă de considerație. Ucenicii au fost foarte mult mișcați, urmărind lucrarea lui Hristos. Când a venit rândul lui Petru, el I-a zis înmărmurit: “Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?” Umilința lui Hristos i-a sfâșiat inima. Se simțea cuprins de o mare rușine la gândul că nici unul dintre ucenici nu făcuse serviciul acesta. “Ce fac Eu”, i-a zis Hristos, “tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea.” Petru nu putea suporta să-L vadă pe Domnul său, pe care-L considera Fiul lui Dumnezeu, îndeplinind lucrarea unui slujitor. Tot sufletul lui s-a ridicat împotriva acestei umilințe. El nu-și dădea seama că tocmai pentru aceasta venise Hristos în lume. Cu glasul hotărât, el a zis: “Niciodată nu-mi vei spăla picioarele!”HLL 645.2

Hristos i-a zis lui Petru cu solemnitate: “Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine”. Serviciul pe care-l refuza Petru preînchipuia o curățire mai înaltă. Hristos venise să spele inima întinată de păcat. Nelăsându-L pe Hristos să-i spele picioarele, Petru refuza curățirea mai înaltă, cuprinsă în cea umilă. De fapt, el Îl lepăda pe Domnul său. Nu este o umilință pentru Domnul, dacă este lăsat să lucreze pentru curăția noastră. Adevărata umilință este să primești cu inima recunoscătoare orice lucrare în favoarea noastră și să lucrezi cu sârguință în slujba lui Hristos.HLL 646.1

La cuvintele: “Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine”, Petru a renunțat la mândria și încăpățânarea sa. El nu putea să suporte gândul despărțirii de Hristos; aceasta ar fi însemnat pentru el moarte. “Nu numai picioarele”, a zis el, “dar și mâinile și capul.” Isus i-a zis: “Cine s-a scăldat, n-are trebuință să-și spele decât picioarele, ca să fie curat de tot”.HLL 646.2

Cuvintele acestea înseamnă mai mult decât curățire trupească. Hristos vorbește și de o curățare mai înaltă, care este simbolizată prin cea umilă, a picioarelor. Acela care venea de la baie era curat, dar picioarele din sandale se umpleau repede de praf și trebuiau să fie spălate din nou. La fel și Petru și frații lui fuseseră spălați în marele izvor deschis pentru păcat și necurăție. Hristos îi recunoștea ca fiind ai Lui. Dar ispita îi dusese la rău și încă aveau nevoie de harul Lui curățitor. Când Isus S-a încins cu ștergarul pentru a spăla praful de pe picioarele lor, El dorea ca prin acest lucru să spele înstrăinarea, gelozia și mândria din inimile lor. Aceasta reprezenta o valoare mult mai mare decât spălarea picioarelor lor prăfuite. Cu spiritul pe care-l aveau atunci, nici unul dintre ei nu era pregătit pentru părtășia cu Hristos. Până când nu erau aduși la umilință și iubire, nu era pregătiți să ia parte la cina pascală sau să fie părtași la slujba de amintire, pe care Hristos era gata să o instituie. Inima lor trebuia să fie curățită. Mândria, interesul egoist născuseră despărțire și ură, dar Isus îndepărtase toate acestea la spălarea picioarelor. Se făcuse o schimbare de sentimente. Privind la ei, Isus putea să zică: “Voi sunteți curați”. Acum se restabilise unirea inimilor, precum și iubirea unul față de altul. Ei deveniseră umili și gata să primească învățătura. Afară de Iuda, fiecare era gata să cedeze locul cel mai de frunte celuilalt. Acum, cu inima supusă și recunoscătoare, puteau primi cuvintele lui Hristos.HLL 646.3

La fel ca Petru și frații lui, și noi am fost spălați în sângele lui Hristos, dar adesea curăția inimii este întinată prin atingerea de cele rele. Trebuie să venim la Hristos pentru harul Lui curățitor. Petru se îngrozea la gândul că mâinile Domnului și Învățătorului lor ating picioarele lui murdare; dar de câte ori nu atingem noi cu inimile noastre păcătoase și întinate inima lui Hristos! Cât de dureroase sunt pentru El caracterul nostru rău, deșertăciunea și îngâmfarea noastră! Și totuși trebuie să aducem la El toate slăbiciunile și faptele noastre murdare. Numai El ne poate curăța. Noi nu suntem pregătiți pentru părtășia cu El decât atunci când suntem curățiți prin puterea Lui.HLL 646.4

Isus le-a spus ucenicilor: “Voi sunteți curați, dar nu toți”. El spălase picioarele lui Iuda, dar inima nu I se predase. Ea nu era curățită. Iuda nu se supusese lui Hristos.HLL 649.1

După ce Hristos a spălat picioarele ucenicilor, și-a luat veșmântul, S-a așezat la masă și le-a spus: “Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiți: ‘Învățătorul și Domnul’, și bine ziceți, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul și Învățătorul vostru, v-am spălat picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat, vă spun, că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel care l-a trimis”.HLL 649.2

Hristos voia ca ucenicii Săi să priceapă că, deși le spălase picioarele, aceasta nu-I lua nicidecum ceva din demnitate. “Voi Mă numiți ‘Învățătorul și Domnul’, și bine ziceți, căci sunt.” Și, fiind cu mult superior, El a dat acestui serviciu frumusețe și însemnătate. Nimeni nu era atât de înălțat ca Hristos și, cu toate acestea, El S-a coborât să facă lucrarea cea mai umilă. Pentru ca poporul Său să nu fie rătăcit de egoismul care se află de obicei în inima firească și care se întărește prin slujirea de sine, Hristos Însuși a dat pilda umilinței. El n-a vrut să lase lucrul acesta pe seama omului. L-a socotit atât de important, încât El Însuși, Cel egal cu Dumnezeu, le-a slujit ucenicilor. În timp ce ei se certau pentru locul cel mai de frunte, El, înaintea căruia trebuie să se plece orice genunchi, Cel pe care îngerii slavei Îl slujesc cu cinste, S-a plecat să spele picioarele acelora care Îl numeau Domn. El a spălat chiar și picioarele celui care L-a vândut.HLL 649.3

În viața și învățăturile Sale, Hristos a dat o desăvârșită pildă de slujire neegoistă, care își are originea în Dumnezeu. Dumnezeu nu trăiește pentru Sine. Prin faptul că a creat lumea și că menține toate lucrurile, El slujește fără încetare altora. “El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.” (Matei 5, 45.) Dumnezeu a încredințat Fiului Său acest ideal al slujirii. Lui Isus I s-a dat să stea în fruntea omenirii, pentru ca, prin pilda Sa, să învețe pe alții ce înseamnă să slujească. Întreaga Lui viață a fost stăpânită de legea slujirii. El i-a slujit pe toți, a servit tuturor. În felul acesta, El a trăit Legea lui Dumnezeu și, prin exemplul Său, ne-a arătat cum să ascultăm de ea.HLL 649.4

Deseori, Isus încercase să stabilească principiul acesta între ucenici. Când Iacov și Ioan ceruseră să li se dea locul de frunte, El a spus: “Oricine vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru.” (Matei 20, 26.) În Împărăția Mea n-are loc principiul preferinței și a supremației. Singura măreție este măreția umilinței. Singura deosebire este dată de devotamentul cu care slujim altora.HLL 650.1

Acum, după ce spălase picioarele ucenicilor, El a zis: “V-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu”. În cuvintele acestea, Hristos nu recomanda doar simpla ospitalitate. Era de înțeles mai mult decât simpla spălare a picioarelor oaspeților de praful drumului. Hristos instituia acum o slujbă religioasă. Prin fapta Domnului, ceremonia aceasta a umilinței a devenit una din rânduielile consacrate. Trebuia să fie practicată de ucenici, ca să păstreze totdeauna în minte învățătura Lui despre umilință și slujire.HLL 650.2

Această orânduire a fost instituită de Hristos ca o pregătire pentru Cina Domnului. Câtă vreme se cultivă mândria, discordia și lupta pentru întâietate, inima nu poate să intre în părtășie cu Hristos. Noi nu suntem pregătiți să primim împărtășirea cu trupul și sângele Lui. De aceea, Hristos a rânduit ca mai întâi să se comemoreze scena umilinței Sale.HLL 650.3

Când vin la acest act, copiii lui Dumnezeu trebuie să-și aducă aminte de cuvintele rostite de Domnul vieții și al slavei: “Înțelegeți voi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiți: ‘Învățătorul și Domnul’, și bine ziceți, căci sunt. Deci, dacă Eu, Domnul și Învățătorul vostru, v-am spălat picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu. Adevărat, adevărat vă spun, că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel ce l-a trimis. Dacă știți lucrurile acestea, ferice de voi dacă le faceți”. În om există tendința să se prețuiască mai mult pe sine decât pe fratele lui, să lucreze pentru sine, să caute locul cel mai de frunte; și deseori, aceasta are ca rezultat bănuieli rele și amărăciune. Orânduirea care precede Cina Domnului are ca scop să îndepărteze neînțelegerile acestea, să scoată pe om din egoismul lui, să-l coboare de pe picioroangele înălțării de sine, să-l aducă la umilința inimii, care îl va face să slujească pe fratele său.HLL 650.4

Cel Sfânt, care veghează din cer, este prezent la această ocazie pentru a ne ajuta să ne cercetăm inimile, pentru a ne convinge de păcat, dar și pentru a ne da asigurarea iertării păcatelor. Hristos este acolo în plinătatea harului Său, pentru a schimba curentul gândurilor care au alergat pe drumurile egoismului. Duhul Sfânt înviorează simțurile acelora care urmează pilda Domnului lor. Când se reamintește umilința Mântuitorului pentru noi, gândurile se leagă între ele; un lanț de amintiri este redeșteptat, amintiri despre marea bunătate a lui Dumnezeu și despre bunătatea și duioșia prietenilor de pe pământ. Binecuvântări uitate, îndurări de care s-a abuzat, bunătate trecută cu vederea sunt readuse în minte. Rădăcinile de amărăciune, care au înăbușit planta scumpă a iubirii în inimile noastre, ies la iveală. Defectele de caracter, neglijarea datoriilor, nerecunoștința față de Dumnezeu, răceala față de frații noștri ne sunt reamintite. Păcatul este văzut în lumina în care-l privește Dumnezeu. Gândurile noastre nu sunt gânduri de mulțumire de sine, ci de mustrare aspră și umilire. Mintea este umplută de energie, pentru a dărâma orice piatră ce a provocat înstrăinarea. Gândurile rele și vorbirea de rău sunt îndepărtate. Păcatele sunt mărturisite și sunt iertate. Harul îmblânzitor al lui Hristos pătrunde în fiecare suflet și iubirea lui Hristos atrage inimile într-o binecuvântată unire.HLL 650.5

Când, în felul acesta, s-a învățat ceea ce trebuia din serviciul pregătitor, se trezește dorința după o viață spirituală mai înaltă. La dorința aceasta va răspunde Martorul divin. Sufletul va fi înălțat. Noi putem lua parte la împărtășire, având convingerea că păcatele ne sunt iertate. Lumina neprihănirii lui Hristos va umple cămările minții noastre și templul sufletului nostru. Noi Îl privim pe “Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1, 29.)HLL 651.1

Pentru cei care primesc spiritul acestei slujiri, niciodată el nu poate deveni o simplă ceremonie. Învățătura lui neîntreruptă va fi: “În iubire, slujiți unii altora.” (Galateni 5, 13.) Spălând picioarele ucenicilor, Hristos a dovedit că ar dori să îndeplinească orice slujire, oricât de umilă, care ar putea să facă din ei moștenitori împreună cu El ai bogăției veșnice din tezaurul cerului. Săvârșind acest ritual, ucenicii se angajau să slujească în același fel pe frații lor. Ori de câte ori rânduiala aceasta este îndeplinită așa cum trebuie, copiii lui Dumnezeu sunt aduși într-o sfântă părtășie, care îl ajută și îl binecuvântează pe fiecare. Ei făgăduiesc ca viața să fie predată unei lucrări neegoiste. Și aceasta nu numai între ei. Câmpul lor de lucru este tot atât de întins ca al Domnului lor. Lumea este plină de oameni care au nevoie de slujirea noastră. Cei săraci, cei nevoiași, cei ignoranți se găsesc peste tot. Cei care au avut părtășie cu Hristos în camera de sus vor merge să servească așa cum a făcut El.HLL 651.2

Isus, Cel slujit de toți, a venit să fie slujitorul tuturor. Și datorită faptului că a slujit tuturor, El va fi din nou slujit și onorat de toți. Iar cei care vor să aibă parte de însușirile Lui dumnezeiești și să împărtășească bucuria Lui de a vedea suflete mântuite trebuie să urmeze pilda Lui de slujire neegoistă.HLL 651.3

Toate acestea sunt cuprinse în cuvintele lui Hristos: “Pildă v-am dat, ca să faceți așa cum v-am făcut Eu”. Acesta a fost scopul serviciului stabilit de El. Și El zice: “Dacă știți lucrul acesta”, dacă vă este cunoscut scopul învățăturii, “ferice de voi dacă le faceți”.HLL 651.4