Loading...
Larger font
Smaller font
Copy
Print
Contents
Hristos Lumina Lumii - Contents
  • Results
  • Related
  • Featured
No results found for: "".
  • Weighted Relevancy
  • Content Sequence
  • Relevancy
  • Earliest First
  • Latest First
    Larger font
    Smaller font
    Copy
    Print
    Contents

    Capitolul 27 — “Poți să mă curățești”

    Capitol bazat pe textele din Matei 8, 2-4; Matei 9, 1-8; Matei 9, 32-34; Marcu 1, 40-45; Marcu 2, 1-12; Luca 5, 12-28.

    Dintre toate bolile cunoscute în Orient, lepra era cea mai de temut. Caracterul ei incurabil și contagios și efectul grozav pe care-l avea asupra victimelor îi umpleau de groază chiar și pe cei mai curajoși oameni. Printre iudei, ea era socotită ca o pedeapsă pentru păcate. Și din cauza aceasta era numită “bătaia”, “degetul lui Dumnezeu”. Pătrunzând adânc, fiind cu neputință de vindecat și provocând moartea, era privită ca un simbol al păcatului. Prin legea ceremonială, leprosul era declarat necurat. Ca și când ar fi murit deja, el era îndepărtat din locuințele omenești. Tot ce atingea el era necurat. Aerul era contaminat prin respirația lui. Cel bănuit că are boala trebuia să se înfățișeze la preoți, care aveau să cerceteze și să hotărască în cazul lui. Dacă era declarat lepros, era despărțit de familie, alungat din adunarea lui Israel și sortit să stea numai în tovărășia acelora care erau la fel de loviți ca el. Legea era neînduplecată în cererile ei. Nici chiar împărații sau conducătorii nu erau scutiți. Un monarh care ar fi fost atacat de această boală îngrozitoare trebuia să predea sceptrul și să fugă din societate.HLL 262.1

    Departe de prietenii și rudele lui, leprosul trebuia să poarte blestemul bolii sale. Era obligat să-și strige boala în gura mare, să-și sfâșie hainele și să dea semnalul de alarmă, prevenindu-i pe toți să fugă de prezența lui molipsitoare. Strigătul “necurat, necurat!”, venind în tonuri jalnice de la exilații singuratici, era semnalul pe care oamenii îl auzeau cu groază și cu oroare.HLL 262.2

    În regiunea în care lucra Hristos, erau mulți asemenea suferinzi și vestea despre lucrarea Lui a ajuns la ei, aducându-le o rază de speranță. Dar din zilele profetului Elisei nu se mai auzise ca să se vindece un om de care se prinsese această boală. Ei nici nu îndrăzneau să spere că Isus va face pentru ei ceea ce nu făcuse pentru nimeni. Cu toate acestea, s-a găsit unul în a cărui inimă credința a început să încolțească. Dar omul bolnav nu știa cum să ajungă la Isus. Dacă era împiedicat să vină în legătură cu semenii lui, cum ar putea oare să se înfățișeze înaintea Vindecătorului? Se întreba dacă Hristos ar vrea să-l vindece. Oare Se va opri El să Se uite la un om despre care se credea că suferă pedeapsa lui Dumnezeu? Nu cumva, la fel ca fariseii sau chiar ca doctorii, va rosti un blestem asupra lui și-i va spune să fugă din regiunile locuite de oameni? Se gândea la tot ce i se povestise despre Isus. Nici unul dintre aceia care căutaseră ajutorul Lui nu fusese izgonit. Bietul om s-a hotărât totuși să-L găsească pe Mântuitorul. Cu toate că era alungat din orașe, putea să-I iasă în cale undeva, pe o cărare mărginașă prin munți, sau să-L găsească învățând pe oameni afară din oraș. Greutățile erau mari, dar aceasta era singura lui nădejde.HLL 262.3

    Leprosul a fost îndrumat către Mântuitorul. Isus învăța lângă lac pe oamenii adunați în jurul Său. Stând departe, leprosul prinde câteva cuvinte de pe buzele Mântuitorului. Îl vede punându-și mâinile peste bolnavi, îi vede pe ologi, pe orbi, pe slăbănogi și pe aceia care erau gata să moară de felurite boli cum se ridică plini de sănătate, lăudând pe Dumnezeu pentru eliberarea lor. Credința din inimă i se întărește. Vine mai aproape și tot mai aproape de mulțimea adunată acolo. Restricțiile care-i erau impuse, protecția oamenilor și teama cu care îl privesc toți sunt uitate. El se gândește numai la fericirea sperată a vindecării.HLL 263.1

    Înfățișarea lui era îngrozitoare. Boala a săpat făgașe adânci și corpul lui în descompunere e îngrozitor la privit. La arătarea lui, oamenii se dau înapoi îngroziți. Se îmbulzesc unii în alții, vrând să scape de atingerea lui. Unii încearcă să-l oprească să se apropie de Isus, dar în zadar. Nu-i vede și nu-i aude. Cuvintele lor de scârbă nu-l impresionează. Îl vede numai pe Fiul lui Dumnezeu. Aude numai glasul care rostește viață celor care sunt gata să moară. Înaintând către Isus, se aruncă la picioarele Lui cu strigătul: “Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești”.HLL 263.2

    Isus îi răspunse: “Da, vreau, fii curățit” și puse mâna pe el. (Matei 8, 3.)HLL 263.3

    Îndată o schimbare s-a petrecut cu leprosul. Carnea lui s-a însănătoșit, nervii lui au început să simtă, iar mușchii au prins putere. Pielea aspră, solzoasă, care caracterizează lepra, a dispărut și o prospețime ca pielea unui copil sănătos i-a luat locul.HLL 263.4

    Isus i-a poruncit omului să nu spună ce lucrare se făcuse cu el, ci să se înfățișeze îndată cu un dar la templu. Un asemenea dar nu putea să fie primit până când preoții nu făceau o cercetare și nu se pronunțau că omul s-a vindecat. Oricât ar fi fost ei de lipsiți de bunăvoință să facă acest serviciu, nu puteau să nu facă cercetarea și să nu dea verdictul asupra cazului.HLL 264.1

    Cuvintele Scripturii arată hotărârea cu care Hristos i-a spus omului ce trebuie să facă, dar și obligația să tacă și să lucreze repede. “Isus i-a poruncit cu tot dinadinsul și i-a spus să plece numaidecât, și i-a zis: ‘Vezi să nu spui nimănui nimic, ci du-te de te arată preotului și adu pentru curățirea ta ce a poruncit Moise, ca mărturie pentru ei’.” Dacă preoții ar fi cunoscut faptele legate de vindecarea leprosului, ura lor față de Hristos putea să-i ducă la o hotărâre necinstită. Isus dorea ca omul să se înfățișeze la templu înainte ca vreo veste despre această minune să ajungă la ei. În felul acesta se putea obține o hotărâre nepărtinitoare și leprosului vindecat să i se îngăduie întâlnirea cu familia și cu prietenii lui.HLL 264.2

    Mai erau și alte motive pe care Hristos le avea în vedere atunci când îi ceruse omului să tacă. Mântuitorul știa că vrăjmașii Lui căutau necontenit să-I restrângă activitatea și să-i îndepărteze pe oameni de la El. Știa că, dacă vindecarea leprosului era popularizată în toate părțile, alți oameni care sufereau de aceeași boală s-ar fi adunat în jurul Lui și s-ar fi zis că oamenii se puteau molipsi venind în atingere cu ei. Mulți leproși n-ar fi folosit darul sănătății ca să facă din el o binecuvântare pentru ei și pentru alții. Atrăgându-i pe leproși în jurul Său, ar fi dat ocazie să fie acuzat că încalcă restricțiile legii ceremoniale. În felul acesta, lucrarea de predicare a Evangheliei ar fi fost împiedicată.HLL 264.3

    Evenimentul a îndreptățit măsurile luate de Isus. O mulțime de oameni fuseseră de față la vindecarea leprosului și ei erau interesați să afle hotărârea preoților. La întoarcerea omului între prietenii lui, a avut loc o mare mișcare. Fără să țină seama de sfatul lui Isus, omul n-a făcut nici un efort să ascundă vindecarea lui. Desigur, ar fi fost cu neputință să ascundă, însă leprosul a răspândit pretutindeni această întâmplare. Socotind că numai modestia lui Isus era aceea care-i impunea această restricție, el a mers în toate părțile, vestind puterea acestui Mare Vindecător. El n-a înțeles că fiecare manifestare de felul acesta îi făcea pe preoți și pe bătrâni și mai hotărâți să-L distrugă pe Isus. Omul vindecat simțea că darul sănătății era foarte scump. El se bucura de vigoare și de faptul că fusese redat familiei și societății și simțea că nu-i era cu putință să se oprească de a da slavă Medicului care-l vindecase. Dar faptul că el trâmbița în toate părțile lucrul acesta a făcut ca lucrarea Mântuitorului să fie împiedicată. Lumea a venit la El într-un număr atât de mare, încât a fost obligat ca pentru o vreme să-și înceteze lucrarea.HLL 264.4

    Fiecare act săvârșit de Hristos în lucrarea Sa avea o țintă larg cuprinzătoare. Aceasta cuprindea mai mult decât părea la prima vedere. Așa era și în cazul leprosului. În timp ce Isus îi ajuta pe toți aceia care veneau la El, dorința Lui era să le dea o binecuvântare și acelora care nu veneau. În timp ce-i atrăgea pe vameși, pe păgâni și pe samariteni, El dorea să ajungă la inima preoților și învățătorilor care se închiseseră în prejudecată și în tradiție. El n-a lăsat neîncercat nici un mijloc prin care Se putea apropia de ei. Trimițând pe leprosul vindecat la preot, El le-a dat o dovadă al cărei scop era să le dezarmeze prejudecățile.HLL 265.1

    Fariseii susținuseră că învățătura lui Hristos se împotrivea legii pe care Dumnezeu o dăduse prin Moise; dar îndrumarea dată leprosului vindecat de a duce un dar, așa cum cerea legea, dovedea netemeinicia acestei acuzații. Aceasta era o mărturie îndestulătoare pentru toți aceia care doreau să fie convinși.HLL 265.2

    Conducătorii din Ierusalim trimiseseră iscoade să găsească un pretext pentru a-L da pe Hristos la moarte. El le-a răspuns dându-le o dovadă despre iubirea Lui față de neamul omenesc, despre respectul Lui față de lege și despre puterea pe care o avea de a-i scăpa pe oameni de păcat și de moarte. Astfel, El a mărturisit despre ei: “Ei Îmi întorc rău pentru bine, și ură pentru dragostea Mea.” (Psalmii 109, 5.) El, care a dat pe munte învățătura aceasta: “Iubiți pe vrăjmașii voștri”, a dat personal pildă de trăire a principiului, neîntorcând “rău pentru rău, nici ocară pentru ocară, dimpotrivă, binecuvântând.” (Matei 5, 44; 1 Petru 3, 9.)HLL 265.3

    Aceiași preoți care îl condamnaseră pe lepros la izolare adevereau acum vindecarea lui. Sentința aceasta, adusă la cunoștință în mod public și trecută în registru, era o mărturie de netăgăduit în favoarea lui Hristos. Și atunci când omul vindecat a fost din nou primit în adunarea lui Israel, pe temeiul asigurării preoților că nu mai era nici o urmă de boală asupra lui, el însuși era o mărturie vie pentru Binefăcătorul său. Plin de bucurie, el a adus darul și a proslăvit Numele lui Isus. Preoții erau convinși de puterea dumnezeiască a Mântuitorului. Lor li se dăduse ocazia să cunoască adevărul și să fie binecuvântați cu lumină. Dacă o lepădau, ea s-ar fi îndepărtat fără să mai revină vreodată. Mulți lepădaseră lumina; dar ea n-a fost dată în zadar. Multe inimi au fost mișcate, dar pentru o vreme n-au dat nici un semn. În timpul vieții Mântuitorului, lucrarea Lui părea să trezească puțină iubire din partea preoților și învățătorilor, dar după înălțarea Lui “o mare mulțime de preoți veneau la credință.” (Faptele Apostolilor 6, 7.)HLL 265.4

    Lucrarea lui Hristos pentru curățirea leprosului de această boală grozavă este o ilustrație cu privire la lucrarea Lui de curățire a sufletului de păcat. Omul care a venit la Isus era “plin de lepră”. Otrava ei mortală îi îmbibase tot corpul. Ucenicii căutaseră să-L ferească pe Domnul ca nu cumva să Se atingă de el, fiindcă oricine atingea un lepros devenea el însuși necurat. Dar, așezându-și mâna asupra leprosului, Isus n-a fost infectat. Atingerea Lui a dat putere de viață. Lepra a fost curățită. Tot așa stau lucrurile și cu lepra păcatului, adânc înrădăcinată, ucigătoare și cu neputință de a fi curățită de putere omenească. “Tot capul este bolnav, și toată inima suferă de moarte. Din tălpi până în creștet nimic nu-i sănătos, ci numai răni, vânătăi și carne vie.” (Isaia 1, 5-6.) Dar Isus, venind să locuiască în corp omenesc, nu Se întinează. Prezența Lui are putere vindecătoare pentru păcătos. Oricine cade la picioarele Lui, spunând în credință: “Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești”, va auzi răspunsul: “Da, vreau, fii curățit!” (Matei 8, 2.3.)HLL 266.1

    În unele cazuri de vindecare, Isus n-a dat îndată binecuvântarea cerută. Dar în cazuri de lepră, când I se cerea ajutorul, cererea era ascultată de îndată. Atunci când ne rugăm pentru binecuvântări pământești, răspunsul la rugăciune poate să întârzie sau se poate ca Dumnezeu să ne dea altceva decât ceea ce cerem, dar nu așa se întâmplă când cerem să fim scăpați de păcat. Dorința Lui este tocmai să ne curățe de păcat, să facă din noi copii ai Lui și să ne dea putere pentru a trăi o viață sfântă. Hristos “S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru și Tatăl.” (Galateni 1, 4.) Și “îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Și dacă știm că ne ascultă orice I-am cere, știm că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut.” (1 Ioan 5, 14.15.) “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1, 9.)HLL 266.2

    La vindecarea slăbănogului din Capernaum, Hristos a dat aceeași învățătură. El a săvârșit minunea pentru a da dovadă despre puterea de a ierta păcatele. Vindecarea slăbănogului ilustrează și alte adevăruri prețioase. Ea este plină de nădejde și de încurajare, iar din cele întâmplate cu fariseii porniți pe ceartă, ea are și o învățătură plină de avertizări.HLL 267.1

    Ca și leprosul, slăbănogul pierduse orice speranță de vindecare. Boala lui era urmarea unei vieți de păcat și suferințele lui erau făcute și mai amare din cauza remușcărilor. De multă vreme ceruse el ajutor fariseilor și doctorilor, sperând să fie scăpat de suferințele lui spirituale și durerile fizice. Dar ei îl declaraseră cu răceală ca fiind nevindecabil și fusese lăsat să sufere mânia lui Dumnezeu. Fariseii priveau suferința ca o dovadă a dizgrației divine și se țineau departe de cei bolnavi și de cei suferinzi. Se întâmplă însă adesea ca tocmai aceia care se credeau așa de sfinți să fie mai vinovați decât oamenii suferinzi, pe care îi condamnau.HLL 267.2

    Omul paralizat era cu totul lipsit de ajutor și, văzând că nu mai e nădejde să-i vină de undeva scăpare, el a căzut în disperare. Atunci a auzit de lucrările minunate ale lui Isus, i s-a spus că alții, tot așa de păcătoși și deznădăjduiți ca el, fuseseră vindecați, că până și leproșii fuseseră curățați. Prietenii care i-au spus lucrurile acestea i-au dat curaj să creadă că și el ar putea să fie vindecat, dacă ar fi dus la Isus. Dar nădejdea lui s-a spulberat când și-a adus aminte în ce chip venise boala asupra lui. Se temea ca nu cumva Medicul cel neprihănit să nu-l suporte în fața Lui.HLL 267.3

    Dar, mai mult decât vindecarea fizică, el dorea eliberarea de povara păcatului. Dacă ar fi putut să-L vadă pe Isus și să primească asigurarea iertării și a păcii cu Cerul, el ar fi fost mulțumit fie să trăiască, fie să moară, după voia lui Dumnezeu. Strigătul omului pe moarte a fost: “O, de-aș putea ajunge în fața Lui!” Nu era timp de pierdut; carnea lui prăpădită începea să dea semne de descompunere. Cu lacrimi în ochi i-a rugat pe prietenii lui să-l ducă pe pat până la Isus, lucru pe care ei l-au făcut cu mare plăcere. Dar mulțimea care se adunase înăuntrul și împrejurul casei în care era Mântuitorul era așa de deasă, încât era cu neputință pentru bolnav și pentru prietenii lui să ajungă la El sau chiar numai până acolo de unde să-I audă glasul.HLL 267.4

    Isus predica în casa lui Petru. După obicei, ucenicii Lui ședeau acolo. Au venit și “niște farisei și învățători ai legii, din toate satele Galileii, și Iudeii, și din Ierusalim”. Aceștia veniseră ca iscoade, căutând o acuzație împotriva lui Isus. În afară de aceste persoane oficiale, în mulțimea amestecată se înghesuiau oameni mânați de zel, de evlavie, de curiozitate și chiar necredincioși. Erau reprezentate acolo diferite naționalități și toate clasele sociale. “Iar puterea Domnului era cu El, ca să vindece.” Duhul vieții plana asupra adunării, dar fariseii și cărturarii nu I-au simțit prezența. Ei nu și-au simțit lipsa, și vindecarea nu era pentru ei. “Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăți și pe cei bogați i-a scos afară cu mâinile goale.” (Luca 1, 53.)HLL 267.5

    Cei care îl duceau pe omul paralizat au încercat de nenumărate ori să-și facă drum prin mulțime, dar în zadar. Bolnavul privea în jur într-o grozavă disperare. Când ajutorul de atâta vreme căutat era așa de aproape, cum putea să renunțe la speranța sa? După îndemnul lui, prietenii l-au urcat pe acoperișul casei și, desfăcând învelișul, l-au lăsat înăuntru, la picioarele lui Isus. Cuvântarea Sa a fost întreruptă. Mântuitorul a privit la fața plină de durere și a văzut ochii rugători ațintiți asupra Lui. A înțeles totul, căci El atrăsese la Sine pe această ființă deznădăjduită și îndoielnică. În timp ce omul paralizat era încă acasă, Mântuitorul îi adusese convingerea în conștiință. Când s-a pocăit de păcatele lui și a crezut în puterea lui Isus de a-l vindeca, îndurările dătătoare de viață ale Mântuitorului au căzut de prima dată ca o binecuvântare asupra inimii lui însetate. Isus urmărise cea dintâi scânteie de credință, care crescuse până la convingerea că El era singurul ajutor al păcătosului și văzuse cum aceasta devine tot mai puternică, o dată cu fiecare efort de a veni înaintea Lui.HLL 268.1

    Acum, în cuvintele care atinseră urechea suferindului ca o melodie plăcută, Mântuitorul a zis: “Îndrăznește, fiule! Păcatele îți sunt iertate!”HLL 268.2

    Povara disperării cade de pe inima omului bolnav, pacea iertării se așează asupra duhului său și strălucește pe chipul său. Durerea fizică s-a dus și întreaga lui ființă e transformată. Slăbănogul nenorocit este vindecat! Păcătosul vinovat este iertat!HLL 268.3

    În credință simplă, el primise cuvintele lui Isus ca fiind darul unei vieți noi. El n-a mai cerut nimic, ci a rămas într-o tăcere plină de fericire, prea plin de bucurie pentru a mai putea vorbi. Lumina cerească strălucea asupra feței lui și oamenii priveau uimiți la scena aceasta.HLL 268.4

    Rabinii așteptaseră plini de nerăbdare să vadă ce hotărâre ia Hristos în cazul acesta. Și-au adus aminte că omul venise la ei după ajutor și că ei refuzaseră să-i dea nădejde sau să-i arate simpatie. Nemulțumindu-se numai cu atât, declaraseră că omul suferea un blestem dumnezeiesc pentru păcatele lui. Lucrurile acestea le-au revenit cu putere în minte când l-au văzut pe omul bolnav înaintea lor. Au observat interesul cu care toți urmăreau scena și au simțit o teamă nespusă că-și vor pierde influența asupra poporului.HLL 268.5

    Acești demnitari n-au schimbat între ei nici un cuvânt, dar, privind unii la alții, au citit același gând, și anume că trebuie făcut ceva pentru a opri valul simțămintelor. Isus declarase că păcatele slăbănogului erau iertate. Fariseii au considerat aceste cuvinte ca o hulă și au plănuit să prezinte lucrurile acestea ca un păcat vrednic de moarte. Ei și-au zis în inima lor: “Hulește! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?” (Marcu 2, 7.)HLL 269.1

    Ațintindu-și privirile asupra lor, priviri sub care ei au început să tremure și să se dea înapoi, Isus a zis: “Pentru ce aveți astfel de gânduri în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: ‘Păcatele îți sunt iertate’ sau a zice: ‘Scoală-te și umblă?’ Dar, ca să știți că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, ‘scoală-te’, a zis El slăbănogului, ‘ridică-ți patul și du-te acasă’”.HLL 269.2

    Atunci, acela care fusese adus la Isus pe o targă se ridică pe picioarele sale, care prinseseră din nou elasticitate și tăria tinereții. Sângele dătător de viață aleargă prin venele lui. Fiecare organ al trupului pornește deodată la lucru. Strălucirea sănătății ia locul palorii morții atât de aproape “și îndată slăbănogul s-a sculat, și-a ridicat patul și a ieșit afară în fața tuturor; așa că toți au rămas uimiți și slăveau pe Dumnezeu și ziceau: ‘Niciodată n-am mai văzut așa ceva!’”HLL 269.3

    O, minunată iubire a lui Hristos, care Se apleacă să-i vindece pe păcătoși și pe suferinzi! Divinitatea simte împreună cu omul, ușurându-i durerile și suferințele! O, minunată putere dată astfel pe față pentru fiii oamenilor! Cine se mai poate îndoi de solia mântuirii? Cine poate da la o parte îndurările unui Mântuitor plin de milă?HLL 269.4

    A fost nevoie de putere creatoare pentru a reface sănătatea acelui trup în stare de descompunere. Același glas, care a chemat la viață pe omul făcut din țărâna pământului, a rostit cuvinte de viață și pentru slăbănogul muribund. Și aceeași putere, care a dat viață trupului, a reînnoit și inima. Acela care la creațiune “a zis și s-a făcut”, care “poruncește și ce poruncește ia ființă” (Psalmii 33, 9), rostise o hotărâre de viață pentru omul mort în greșeli și păcate. Vindecarea trupului era o dovadă a puterii care înnoise inima. Hristos i-a poruncit slăbănogului să se ridice și să meargă, “ca să știți”, a zis El, “că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele”.HLL 269.5

    Slăbănogul a găsit în Hristos vindecare atât pentru suflet, cât și pentru corp. Vindecarea spirituală a fost urmată de vindecarea fizică. Învățătura aceasta nu trebuie să fie trecută cu vederea. Astăzi sunt mii de oameni care suferă de boli fizice, care, ca și slăbănogul, ar dori să audă cuvintele: “Păcatele tale sunt iertate”. Povara păcatului, cu neliniștea și cu dorințele lui neîmplinite, este cauza bolilor lor. Ei nu pot să afle odihnă câtă vreme nu vin la Vindecătorul sufletelor lor. Pacea, pe care numai El o poate oferi, va da putere minții și sănătate corpului.HLL 270.1

    Isus a venit “să nimicească lucrările diavolului”. “În El era viață”, și El zice: “Am venit ca oile Mele să aibă viață și să o aibă din belșug”. El este “duh dătător de viață.” (1 Ioan 3, 8; Ioan 1, 4; 10, 10; 1 Corinteni 15, 45.) El are și acum aceeași putere dătătoare de viață, ca și atunci când vindeca bolnavii pe pământ și rostea iertare pentru păcătoși. “El îți iartă fărădelegile tale, El îți vindecă toate bolile tale.” (Psalmii 103, 3.)HLL 270.2

    Efectul produs asupra oamenilor prin vindecarea slăbănogului era ca și când s-ar fi deschis cerul și s-ar fi descoperit slava unei lumi mai bune. Când omul vindecat a trecut prin mulțime, binecuvântându-L pe Dumnezeu la fiecare pas și purtându-și povara ca și când ar fi fost ușoară ca un fulg, oamenii s-au dat înapoi ca să-i facă loc și cu fața înspăimântată priveau spre el, șoptind unul către altul: “Azi am văzut lucruri nemaipomenite”.HLL 270.3

    Fariseii erau muți de uimire și copleșiți din cauza înfrângerii. Ei văzuseră că aici nu e loc pentru ca gelozia lor să aprindă mulțimea. Minunea săvârșită asupra omului pe care ei îl părăsiseră sub mânia lui Dumnezeu îi impresionase pe oameni atât de mult, încât pentru un timp rabinii au fost uitați. Ei au văzut că Hristos are puterea pe care ei o atribuiau numai lui Dumnezeu; cu toate acestea, demnitatea purtării Lui amabile era într-un contrast izbitor cu purtarea lor îngâmfată. Ei erau dezorientați și umiliți, recunoscând, dar nemărturisind că în fața lor e o ființă superioară. Cu cât era mai puternică dovada că Isus avea putere pe pământ să ierte păcatele, cu atât mai mult ei se afundau în necredință. Din casa lui Petru, unde îl văzuseră pe slăbănog vindecat prin Cuvântul Domnului, ei au plecat să născocească noi planuri pentru a-L aduce la tăcere pe Fiul lui Dumnezeu.HLL 270.4

    Bolile trupești, oricât de rele și înrădăcinate, erau vindecate prin puterea lui Hristos; dar boala sufletească își înfigea rădăcinile tot mai adânc în aceia care închideau ochii față de lumină. Lepra și paralizia nu erau așa de îngrozitoare ca bigotismul și necredința.HLL 271.1

    În familia slăbănogului a fost o mare bucurie când el s-a întors acasă, ducând cu ușurință patul pe care foarte încet fusese luat din fața lor cu puțin timp mai înainte. Ei s-au adunat cu lacrimi în ochi în jurul lui, abia îndrăznind să-și creadă ochilor. El stătea în fața lor plin de putere. Brațele pe care ei le văzuseră lipsite de viață acum erau gata să se supună voinței lui. Carnea lui zbârcită și vânătă era acum fragedă și rumenă. El mergea cu pas hotărât și liber. Bucuria și speranța erau scrise pe fiecare trăsătură a feței lui și o expresie de curăție și de pace luase locul urmelor păcatului și ale suferinței. Mulțumiri pline de bucurie se înălțau din casa lor și Dumnezeu era proslăvit prin Fiul Său, care redase nădejde celui dezamăgit și tărie celui zdrobit. Omul acesta și familia lui erau gata să-și dea viața pentru Isus. Nici o îndoială nu le umbrea credința, nici o urmă de necredință nu păta încrederea în Acela care adusese lumină în casa lor întunecată.HLL 271.2

    Larger font
    Smaller font
    Copy
    Print
    Contents