Capitolul 54 — Samariteanul milos

Capitol bazat pe textele din Luca 10, 25-37.

În parabola despre samariteanul milos, Hristos ilustrează natura adevăratei religii. El arată că ea nu constă din sisteme, crezuri sau ritualuri, ci din îndeplinirea faptelor de iubire, din a face cât mai mult bine altora, dintr-o bunătate adevărată.HLL 497.1

În timp ce Hristos îi învăța pe oameni, “un învățător al Legii s-a sculat să ispitească pe Isus și a zis: ‘Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?’” Cu atenția încordată, mulțimea adunată aștepta răspunsul. Preoții și rabinii crezuseră că-L vor prinde în cursă pe Hristos cu această întrebare. Dar Mântuitorul a evitat controversa. El a cerut răspunsul chiar de la cel care-L întrebase: “Ce este scris în Lege?” a zis El. “Cum citești în ea?” Iudeii încă Îl mai acuzau pe Isus că nu apreciază legea dată pe Sinai. Dar El a legat problema mântuirii de păzirea poruncilor lui Dumnezeu.HLL 497.2

Învățătorul legii a zis: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Isus a zis: “Bine ai răspuns; fă așa și vei avea viața veșnică”.HLL 497.3

Învățătorul legii nu era mulțumit de poziția pe care o adoptaseră fariseii și nici de faptele lor. El studiase Scripturile cu dorința de a cunoaște adevăratul lor înțeles. Se interesase foarte mult de această problemă și întrebase cu sinceritate: “Ce să fac?” În răspunsul său cu privire la cererile legii, el trecuse cu vederea mulțimea preceptelor privitoare la ceremonii și ritualuri. El nu susținea că acestea n-au valoare, ci prezentase cele două mari principii de care erau legate legea și proorocii. Răspunsul acesta, lăudat de Hristos, Îl așează pe Mântuitorul pe un teren favorabil față de rabini. Ei nu puteau să-L condamne pentru că aprobase ceea ce fusese prezentat de un învățător al legii.HLL 497.4

“Fă așa și vei avea viața veșnică”, a zis Isus. El prezentase legea ca pe un tot divin și în această învățătură arătase că nu este cu putință să ții un precept și să calci un altul, deoarece același principiu le călăuzește pe toate. Viitorul omului va fi determinat de ascultarea lui față de toată legea. Iubirea supremă față de Dumnezeu și iubirea nepărtinitoare față de om sunt principiile care trebuie să ne conducă viața.HLL 498.1

Cărturarul acesta și-a dat seama că este un călcător al legii. Cuvintele cercetătoare ale lui Hristos l-au convins de acest lucru. El nu împlinise neprihănirea legii, pe care pretindea că o cunoaște și o înțelege. El nu dovedise iubire față de semenii săi. Se cerea pocăință, dar, în loc să se pocăiască, el a încercat să se îndreptățească. În loc să recunoască adevărul, a căutat să arate cât de grea este împlinirea poruncii. El sperase să înlăture în felul acesta convingerea și să se îndreptățească în fața oamenilor. Cuvintele Mântuitorului arătaseră că întrebarea lui n-avea rost, întrucât fusese în stare să dea singur un răspuns. Totuși a pus o altă întrebare, zicând: “Și cine este aproapele meu?”HLL 498.2

Printre iudei, întrebarea aceasta pricinuia o nesfârșită ceartă. Ei n-aveau nici o îndoială cu privire la păgâni și samariteni; aceștia erau străini și vrăjmași. Dar unde trebuia să se facă deosebire, în cadrul propriei națiuni, între diferitele clase ale societății? Pe cine ar trebui să privească preotul, rabinul, mai marele, ca semen al său? Ei își petreceau toată viața într-un șir de ceremonii, prin care căutau să se curățe. Legătura cu gloata neștiutoare, spuneau ei, i-ar fi întinat și le-ar fi cerut eforturi obositoare pentru a se curăți. Să-i privească oare și pe cei “necurați” ca semeni ai lor?HLL 498.3

Isus nu S-a lăsat nici acum atras în controversă. El n-a dezvăluit bigotismul celor care căutau să-L condamne. Dar a prezentat în fața ascultătorilor Săi, printr-o parabolă simplă, un tablou de prea îmbelșugată iubire cerească, ce a mișcat toate inimile și a scos de la învățătorul legii o mărturisire a adevărului.HLL 498.4

Mijlocul prin care se îndepărtează întunericul este primirea luminii. Cea mai bună cale de a trata rătăcirea este prezentarea adevărului. Descoperirea iubirii lui Dumnezeu face să iasă la iveală diformitatea și păcătoșenia inimii egoiste.HLL 498.5

“Un om”, a zis Isus, “se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între niște tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat și l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, se cobora, pe același drum, un preot; și când a văzut pe omul acesta a trecut înainte, pe alături. Un levit trecea și el prin locul acela, și când l-a văzut, a trecut înainte, pe alături.” (Luca 10, 30-32.) Lucrul acesta nu era ceva închipuit, ci un fapt adevărat, cunoscut ca fiind exact așa cum era prezentat. Preotul și levitul, care trecuseră pe alături, se aflau printre ascultătorii lui Hristos.HLL 499.1

Mergând de la Ierusalim la Ierihon, călătorul trebuia să treacă printr-o parte a pustiei Iudeii. Drumul cobora printr-o trecătoare sălbatică, stâncoasă, plină de tâlhari; locul acela era adesea scena multor violențe. Tocmai aici fusese atacat călătorul, i se luase tot ce avea mai de preț, fusese rănit, bătut și lăsat pe marginea drumului, aproape mort. Pe când zăcea astfel, a venit pe drumul acela preotul, dar el a aruncat doar o privire către omul rănit. Apoi s-a arătat levitul. Curios să știe ce se întâmplase, s-a oprit și a privit la cel suferind. El știa prea bine ce ar fi trebuit să facă, dar aceasta nu era o datorie plăcută. Ar fi vrut mai bine să nu fi trecut pe drumul acela, ca să nu-l fi văzut pe rănit. Și-a zis însă că lucrul acela nu-l privea.HLL 499.2

Amândoi oamenii aceia aveau ocupații sfinte și pretindeau că sunt tălmăcitori ai Scripturilor. Făceau parte din clasa de oameni aleși în mod deosebit ca reprezentanți ai lui Dumnezeu înaintea oamenilor. Ei trebuiau să fie “îngăduitori cu cei neștiutori și rătăciți” (Evrei 5, 2), ca să-i poată face pe oameni să înțeleagă marea iubire a lui Dumnezeu față de neamul omenesc. Lucrarea la care erau chemați se asemăna cu lucrarea lui Hristos, pe care El o descrisese astfel: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită; să propovăduiesc robilor de război slobozenia și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsați.” (Luca 4, 18.)HLL 499.3

Îngerii cerului văd nenorocirea familiei lui Dumnezeu de pe pământ și sunt gata să colaboreze cu oamenii, pentru a îndepărta suferința și apăsarea. În providența Sa, Dumnezeu i-a adus pe preot și pe levit pe această cale, unde zăcea omul rănit, ca ei să vadă nevoia lui de milă și de ajutor. Tot cerul aștepta să vadă dacă inima acestor oameni va fi mișcată de milă față de suferința omenească. Mântuitorul era Acela care îi condusese pe evrei în pustie; prin stâlpul de nor și de foc, El dăduse o învățătură cu totul deosebită de aceea pe care o primeau oamenii acum de la preoții și învățătorii lor. Măsurile pline de milă prevăzute de lege aveau în vedere până și cele mai umile animale, care nu pot să exprime prin cuvinte nevoia și suferința lor. În privința aceasta, se dăduseră îndrumări fiilor lui Israel prin Moise: “Dacă întâlnești boul vrăjmașului tău sau măgarul lui rătăcit, să i-l aduci acasă. Dacă vezi măgarul vrăjmașului tău, căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, și să-i ajuți să ia povara de pe măgar.” (Exod 23, 4.5.) Dar, în omul rănit de tâlhari, Isus prezenta cazul unui frate în suferință. Cu cât mai mult ar fi trebuit să le fie milă de el decât de o vită de povară! Lor li se făcuse cunoscut prin Moise că Domnul Dumnezeul lor, “Dumnezeul cel mare, puternic și înfricoșat”, face “dreptate orfanului și văduvei și iubește pe străin”. Și El a poruncit: “Să iubiți de aceea pe străin; să-l iubiți ca pe voi înșivă.” (Deuteronom 10, 17-19; Leviticul 19, 34.)HLL 500.1

Iov spusese: “Străinul nu petrece noaptea afară; ci mi-am deschis ușa ca să intre călătorul”. și când cei doi îngeri preschimbați în oameni au venit în Sodoma, Lot s-a plecat cu fața la pământ și a zis: “Domnii mei, intrați vă rog în casa robului vostru, ca să rămâneți peste noapte.” (Iov 31, 32; Geneza 19, 2.) Cu toate că aceste învățături erau cunoscute preotului și levitului, ei nu le-au pus în practică în viața lor. Educați în școala bigotismului național, ei deveniseră egoiști, mărginiți și exclusiviști. Când au privit la omul rănit, n-au știut dacă este din neamul lor sau nu. Se gândeau că s-ar putea să fie samaritean și, de aceea, au trecut pe alături.HLL 500.2

În purtarea lor, așa cum o descrisese Hristos, învățătorul legii n-a văzut nimic contrar celor pe care le știa el cu privire la cerințele legii. Dar acum s-a prezentat o nouă scenă.HLL 503.1

Un samaritean, fiind în călătorie, ajunge la locul în care era suferindul și, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. Nu s-a mai întrebat dacă străinul era iudeu sau dintre neamuri. Dacă cel căzut era iudeu, samariteanul știa bine că, dacă situația ar fi fost inversă, omul l-ar fi scuipat în față și ar fi trecut disprețuitor pe alături. Dar el n-a ezitat din cauza aceasta. Nu s-a gândit nici la faptul că el însuși putea să fie în primejdie, dacă întârzia în locul acela. Îi era de ajuns că avea în față o ființă omenească aflată în nevoie și suferință. Și-a scos haina, ca să-l acopere. Uleiul și vinul luate pentru propria călătorie le-a folosit ca să aline suferința și să întărească pe cel rănit. L-a așezat apoi pe asinul lui și a pornit încet, cu pas domol, așa încât străinul să nu fie mișcat și să sufere mai mult. L-a dus la un han și a avut toată noaptea grijă de el, supraveghindu-l cu multă atenție. Dimineața, întrucât străinul se mai întremase, samariteanul s-a hotărât să meargă mai departe, pe drumul său. Dar, înainte de a face lucrul acesta, l-a dat în grija hangiului, a plătit totul și a mai lăsat și o sumă de rezervă pentru străin; și, nefiind mulțumit numai cu atât, a luat măsuri și pentru alte nevoi, spunând gazdei: “Ai grijă de el și orice vei mai cheltui, îți voi da înapoi la întoarcere”.HLL 503.2

O dată încheiată parabola, Isus și-a îndreptat privirea către învățătorul legii, cu o expresie care părea că-i citește sufletul, și a zis: “Care dintre acești trei ți se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” (Luca 10, 36.)HLL 503.3

Nici acum, învățătorul legii n-ar fi vrut să rostească numele de samaritean cu buzele sale și a răspuns: “Cel ce și-a făcut milă de el”. Isus a zis: “Du-te de fă și tu la fel”.HLL 503.4

În felul acesta, s-a răspuns pentru totdeauna la întrebarea: “Cine este aproapele meu?” Hristos a arătat că aproapele nostru nu înseamnă numai cineva din biserică sau de credința noastră. Nu trebuie să facem nici o deosebire de rasă, culoare sau clasă. Aproapele nostru este orice persoană care are nevoie de ajutorul nostru. Aproapele nostru este orice suflet rănit și zdrobit de vrăjmașul. Aproapele nostru este oricine este proprietatea lui Dumnezeu.HLL 503.5

În parabola despre samariteanul milos, Isus a prezentat tabloul Său și al misiunii Sale. Omul a fost înșelat, rănit, jefuit și ruinat de Satana și lăsat să piară, dar Mântuitorul a avut milă de starea noastră neajutorată. El a părăsit slava Sa, pentru a veni să ne mântuiască. El ne-a găsit când eram aproape de moarte și S-a ocupat de cazul nostru. Ne-a vindecat rănile. Ne-a acoperit cu haina neprihănirii Sale. Ne-a oferit un loc de scăpare și a luat toate măsurile pentru noi, prin prețul plătit de El. A murit ca să ne răscumpere. Arătând către propriul exemplu, El zice către urmașii Săi: “Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiți unii pe alții”. “Cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții.” (Ioan 15, 17; 13, 34.)HLL 503.6

Întrebarea pusă de învățătorul legii lui Isus fusese: “Ce trebuie să fac?” Și Isus, recunoscând că iubirea față de Dumnezeu și față de om este împlinirea legii, a spus: “Fă așa și vei avea viață”. Samariteanul ascultase de îndemnurile unei inimi bune și iubitoare, dovedindu-se astfel un împlinitor al legii. Hristos l-a îndemnat pe învățătorul legii: “Du-te de fă și tu la fel”. De la copiii lui Dumnezeu se așteaptă să facă, nu numai să zică: “Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus.” (1 Ioan 2, 6.)HLL 504.1

Învățătura aceasta nu este mai puțin necesară astăzi decât pe vremea când a dat-o Isus. Egoismul și formalismul rece aproape au stins focul iubirii și au îndepărtat însușirile plăcute, care trebuie să înfrumusețeze caracterul. Mulți dintre cei care mărturisesc Numele Lui au pierdut din vedere faptul că toți creștinii trebuie să-L reprezinte pe Hristos. Dacă nu se dă pe față jertfire de sine pentru binele altora, în cercul familiei, între vecini, în biserică și oriunde am fi, atunci, oricare ar fi mărturisirea gurii, noi nu suntem creștini.HLL 504.2

Hristos a legat interesul Său de cel al oamenilor și ne cere să devenim una cu El pentru salvarea omenirii. “Fără plată ați primit, fără plată să dați”, zice El. (Matei 10, 8.) Păcatul este cel mai mare dintre toate relele și datoria noastră este să avem milă și să-l ajutăm pe păcătos. Sunt mulți care greșesc și care își simt rușinea și nebunia. Ei sunt flămânzi după cuvintele de încurajare. Ei privesc la greșelile și rătăcirile lor până ajung aproape de disperare. Noi nu trebuie să neglijăm aceste suflete. Dacă suntem creștini, nu trebuie să trecem pe alături, ținându-ne cât mai departe tocmai de aceia care au mai multă nevoie de ajutorul nostru. Când vedem ființe omenești în suferință, fie din cauza bolilor, fie din cauza păcatului, să nu zicem niciodată: “Aceasta nu mă privește”.HLL 504.3

“Voi, care sunteți duhovnicești, să-l ridicați pe unul ca acesta cu duhul blândeții.” (Galateni 6, 1.) Prin credință și rugăciune, puterea vrăjmașului este dată înapoi. Spuneți cuvinte de credință și curaj, care vor fi ca un balsam vindecător pentru cel zdrobit și rănit. Mulți, foarte mulți, au slăbit și și-au pierdut curajul în marea bătălie a vieții; un cuvânt de amabilă îmbărbătare i-ar întări ca să biruie. Niciodată să nu trecem pe lângă un suflet suferind, fără a căuta să-i dăm mângâierea cu care suntem mângâiați de Dumnezeu.HLL 504.4

Toate acestea sunt numai împlinirea principiului legii, principiu ilustrat prin parabola samariteanului milos și manifestat în viața lui Isus. Caracterul Său descoperă adevărata însemnătate a legii și ne arată ce înseamnă a iubi pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Și când copiii lui Dumnezeu manifestă îndurare, bunătate și iubire față de toți oamenii, ei dovedesc caracterul rânduielilor cerului. Ei dau mărturie că “Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul.” (Psalmii 19, 7.) Și oricine nu manifestă această iubire calcă legea pe care pretinde că o onorează. Atitudinea față de frații noștri arată care este atitudinea noastră față de Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu în inimă este singurul izvor pentru iubirea față de aproapele. “Dacă zice cineva: ‘Eu iubesc pe Dumnezeu’, și urăște pe fratele său, este un mincinos, căci cine nu iubește pe fratele, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” Preaiubiților, “dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi, și dragostea Lui a ajuns desăvârșită în noi.” (1 Ioan 4, 20.12.)HLL 505.1