Capitolul 13 — Biruința

Capitol bazat pe textele din Matei 4, 5-11; Marcu 1, 12.13; Luca 4, 5-13.

“Atunci diavolul l-a dus în Sfânta Cetate, L-a pus pe streașina templului și I-a zis: ‘Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris:HLL 124.1

El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta;
Și ei Te vor lua pe mâini,
Ca nu cumva să Te lovești cu piciorul de vreo piatră.’”HLL 124.2

Satana credea că acum dă lupta cu Isus pe terenul Lui. Însuși vrăjmașul acesta înverșunat folosea cuvinte care porneau din gura lui Dumnezeu. El încă se mai arăta ca un înger de lumină și dădea de înțeles că are cunoștințe din Scriptură și că înțelege valoarea celor scrise. După cum Isus a folosit mai înainte Cuvântul lui Dumnezeu ca să-și susțină credința, ispititorul îl folosea acum cu gândul de a-și sprijini amăgirea. El pretindea că a vrut doar să vadă câtă credință are Isus și acum Îi laudă statornicia. Deoarece Mântuitorul a arătat că are încredere în Dumnezeu, Satana stăruia ca El să dea o nouă dovadă de credință.HLL 124.3

Dar ispita este din nou începută prin cuvintele care semănau îndoială: “Dacă ești Fiul lui Dumnezeu”. Hristos era ispitit să răspundă la acest “dacă”; dar S-a abținut și n-a îngăduit nici cea mai slabă umbră de îndoială. El nu avea de ce să-și pună viața în primejdie ca să-i dea o dovadă lui Satana.HLL 124.4

Ispititorul gândea că se poate folosi de natura omenească a lui Hristos și căuta să-L ducă la îngâmfare. Cu toate că Satana poate ademeni pe cineva, el nu poate să-l constrângă la păcat. El I-a spus lui Isus: “Aruncă-Te jos”, știind că el nu-L putea arunca, pentru că atunci Dumnezeu ar fi intervenit și L-ar fi salvat. Satana nu putea nici să-L oblige pe Isus să Se arunce. Dacă Hristos nu consimțea la ispită, nu putea fi biruit. Nici toată puterea pământului sau a infernului nu putea să-L forțeze să Se depărteze cât de puțin de voia Tatălui Său.HLL 125.1

Ispititorul nu ne poate constrânge niciodată să păcătuim. El nu poate să ne stăpânească mintea decât dacă ea este predată puterii lui. Întâi trebuie să consimtă voința și credința trebuie să se desprindă de Hristos și numai după aceea poate Satana să-și exercite puterea asupra noastră. Dar orice dorință păcătoasă pe care o cultivăm îi dă lui un punct de sprijin. Orice punct în care noi nu ajungem la standardul pus de Dumnezeu este o poartă deschisă, pe care poate să intre vrăjmașul să ne ispitească și să ne distrugă. Și orice greșeală sau înfrângere din partea noastră îi dă diavolului prilej să-L învinuiască pe Hristos.HLL 125.2

Când a citat făgăduința: “El va porunci îngerilor să vegheze asupra Ta”, Satana a lăsat la o parte cuvintele: “Să Te păzească în toate căile Tale”; adică în toate căile în care Îl putem alege pe Dumnezeu. Isus a refuzat să lase calea ascultării. Deși avea o încredere deplină în Tatăl Său, nu voia să Se așeze fără să I se ceară într-o situație care ar fi făcut necesară intervenția Tatălui pentru a-L salva de la moarte. El nu voia să forțeze cerul să vină să-L scape și astfel să greșească și să nu-i dea omului o pildă de încredere și supunere.HLL 125.3

Isus i-a spus lui Satana: “De asemenea, este scris: ‘Să nu ispitești pe Domnul, Dumnezeul tău’”. Cuvintele acestea le spusese Moise copiilor lui Israel când însetaseră în pustie și au cerut ca Moise să le dea apă, strigând: “Este oare Domnul în mijlocul nostru sau nu este?” (Exod 17, 7.) Dumnezeu făcuse pentru ei minuni, dar, cu toate acestea, în vreme de încercare, s-au îndoit și au cerut o dovadă că El era cu ei. În necredința lor, ei căutau să-L pună la încercare. Satana Îl constrângea pe Hristos să facă același lucru. Dumnezeu dăduse deja dovada că Isus era Fiul Său; și acum, dacă ar fi cerut o dovadă că El era Fiul lui Dumnezeu, ar fi însemnat să pună la încercare Cuvântul lui Dumnezeu — să-L ispitească. La fel este dacă ar cere cineva un lucru pe care Dumnezeu nu l-a făgăduit. Ar însemna neîncredere și ar fi de fapt o încercare sau o ispitire a Lui. Noi nu trebuie să-I cerem lui Dumnezeu ceva ca să dovedim că Își va împlini Cuvântul, ci pentru că îl va împlini; nu ca să dovedim că El ne iubește, ci pentru că ne iubește. “Fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută.” (Evrei 11, 6.)HLL 125.4

Dar credința nu e în nici un fel amestecată cu încumetarea. Numai acela care are adevărata credință este sigur față de încumetare. Căci încumetarea este credința contrafăcută de Satana. Credința cere împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu și aduce roade în ascultare. Încumetarea se întemeiază și ea pe făgăduințe, dar le folosește la fel ca Satana, pentru a scuza nelegiuirea. Credința i-ar fi făcut pe primii noștri părinți să se încreadă în iubirea lui Dumnezeu și să asculte de poruncile Lui. Încumetarea i-a făcut să calce Legea Lui, crezând că iubirea Lui cea mare îi va scăpa de urmările păcatului lor. Aceea nu este credință, care cere favoarea cerului, dar nu împlinește condițiile pe baza cărora urmează să se acorde harul. Adevărata credință se întemeiază pe făgăduințele și pe rânduielile Sfintei Scripturi.HLL 126.1

Deseori, când Satana nu reușește să provoace îndoiala, reușește să ne aducă la încumetare. Dacă ne poate face să ne așezăm în calea ispitei fără să fie nevoie, știe că biruința e a lui. Dumnezeu îi va apăra pe toți aceia care merg pe cărarea ascultării; dar, dacă te depărtezi de ea, ajungi pe terenul lui Satana. Acolo cădem cu siguranță. Mântuitorul ne-a dat porunca aceasta: “Vegheați și rugați-vă ca să nu cădeți în ispită.” (Marcu 14, 38.) Meditația și rugăciunea ne vor feri de a ne arunca de bunăvoie în calea primejdiei și în felul acesta vom fi scăpați de multe înfrângeri.HLL 126.2

Cu toate acestea, să nu ne pierdem curajul atunci când suntem atacați de ispită. Adesea, când ajungem într-o încercare, ne îndoim că Duhul Sfânt ne-a condus până acolo. Dar Duhul L-a condus pe Isus în pustie, ca să fie ispitit de Satana. Când ne duce într-o încercare, Dumnezeu are un plan de îndeplinit pentru binele nostru. Isus nu S-a încrezut cu îngâmfare în făgăduințele lui Dumnezeu, mergând fără să fie nevoie în ispită, nici nu S-a lăsat pradă descurajării când a venit ispita asupra Lui. Nici noi să nu facem altfel. “Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci împreună cu ispita a pregătit și mijlocul ca să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda.” El zice: “Adu ca jertfă lui Dumnezeu mulțumiri și împlinește-ți juruințele făcute Celui Preaînalt. Cheamă-Mă în ziua necazului și Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi.” (1 Corinteni 10, 13; Psalmii 50, 14.15.)HLL 126.3

Isus a biruit și în cea de-a doua ispită; acum Satana s-a arătat în adevăratul său caracter. Dar nu a apărut ca un monstru, cu copite despicate și cu aripi de liliac. El era un înger puternic, deși era căzut. El se considera conducătorul revoltei și dumnezeul acestei lumi.HLL 129.1

Așezându-L pe Isus pe un munte înalt, Satana a făcut ca toate împărățiile lumii, cu toată slava lor, să treacă în vedere panoramică pe dinaintea Lui. Lumina soarelui strălucea peste orașe mari cu temple, cu palate de marmură, peste întinse câmpii roditoare și livezi încărcate de fructe. Urmele răutății erau ascunse. Ochii lui Isus, care în ultima vreme întâlniseră numai tristețe și pustietate, priveau acum la scene de neîntrecută frumusețe și îmbelșugare. Atunci s-a auzit și glasul ispititorului: “Ție Îți voi da toată stăpânirea și slava acestor împărății; căci mie îmi este dată și o dau oricui voiesc. Dacă Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta”.HLL 129.2

Misiunea lui Hristos putea să fie împlinită numai prin suferință. În fața Lui era o viață de tristețe, de greutăți și de lupte și o moarte de ocară. Trebuia să poarte păcatele lumii întregi. Trebuia să sufere despărțirea de iubirea Tatălui Său. Iată, acum ispititorul se oferea să predea puterea pe care o luase pe nedrept. Hristos Se putea salva de viitorul acela îngrozitor, recunoscând supremația lui Satana. Dar, dacă făcea lucrul acesta, ar fi însemnat să renunțe la biruință în lupta cea mare. Satana păcătuise în ceruri, căutând să se înalțe mai presus de Fiul lui Dumnezeu. Dacă acum câștiga, însemna că revolta va triumfa.HLL 129.3

Când I-a spus lui Hristos: Împărățiile și slava lumii îmi sunt date mie și le dau oricui voiesc, Satana a spus adevărul numai în parte și l-a spus numai pentru a servi cauza lui printr-o nouă înșelăciune. Împărăția lui Satana era ceea ce el smulsese de la Adam, dar Adam nu era decât reprezentantul Creatorului. Stăpânirea lui nu era independentă. Pământul era al lui Dumnezeu și El a dat toate lucrurile Fiului Său. Adam trebuia să domnească în calitate de supus al lui Hristos. Deși prin trădare Adam a trecut stăpânirea lui în mâinile lui Satana, Hristos a rămas încă împărat de drept. De aceea și spunea Domnul către Nebucadnețar: “Cel Preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor, și o dă cui Îi place.” (Daniel 4, 17.) Satana poate exercita stăpânirea smulsă prin înșelăciune numai atât cât îi îngăduie Dumnezeu.HLL 129.4

Când I-a oferit lui Hristos împărăția și slava lumii, ispititorul a propus de fapt ca Hristos să predea adevăratul Lui drept de a împărăți asupra lumii și să aibă stăpânirea ca un supus al lui Satana. O asemenea împărăție doreau să aibă și iudeii. Ei doreau împărăția acestei lumi. Dacă Hristos ar fi voit să le dea o asemenea împărăție, L-ar fi primit cu mare bucurie. Dar asupra ei zăcea blestemul păcatului, cu toate nenorocirile aduse de el. Hristos i-a spus atunci ispititorului: “Înapoia Mea, Satano! Este scris: ‘Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești’”.HLL 130.1

Acela care se revoltase în cer Îi oferea lui Hristos împărățiile acestei lumi, ca să cumpere omagiul Lui față de principiile răutății; dar El nu putea fi cumpărat. El venise să întemeieze o împărăție a neprihănirii și nu avea de gând să-și părăsească planurile. Cu aceeași ispită, Satana se apropie de oameni, față de care are mai mare succes decât față de Hristos. Oamenilor le oferă împărăția acestei lumi, cu condiția să recunoască supremația lui. El le cere să jertfească cinstea, să desconsidere conștiința și să se lase stăpâniți de egoism. Hristos îi invită să caute Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea ei; dar Satana îi urmărește și le spune: “Oricât ar fi de adevărate lucrurile despre viața veșnică, dacă vrei să ai succes în lumea aceasta, trebuie să-mi servești mie. Eu țin în mâna mea binele tău. Pot să-ți dau bogății, plăceri, onoruri și fericire. Ascultă sfatul meu. Nu te lăsa dus de idei ciudate, de cinste sau sacrificiu de sine. Calea ți-o pregătesc eu”. Astfel sunt rătăciți foarte mulți oameni. Ei sunt de acord să trăiască pentru slujirea eului și Satana este mulțumit. În timp ce-i adoarme cu nădejdea de a pune stăpânire pe lume, el câștigă stăpânirea asupra vieții lor. Dar el oferă ceea ce nu le poate da și în curând le va fi luat. În schimb, îi momește cu dreptul lor la moștenirea fiilor lui Dumnezeu.HLL 130.2

Satana pusese la îndoială faptul că Isus era Fiul lui Dumnezeu. Dar, când a fost respins, i s-a dat dovada că el nu putea contesta aceasta. Dumnezeirea a străbătut prin corpul omenesc suferind. Satana n-a avut putere să se împotrivească poruncii. Scrâșnind de umilință și ură, a fost silit să se retragă din fața Răscumpărătorului omenirii. Biruința lui Hristos era desăvârșită, la fel cum a fost înfrângerea lui Adam.HLL 130.3

Tot așa și noi putem să ne împotrivim ispitei și să-l obligăm pe Satana să plece de la noi. Isus a câștigat biruința prin supunere și credință în Dumnezeu, iar prin apostolul ne spune: “Supuneți-vă, dar, lui Dumnezeu, împotriviți-vă diavolului și el va fugi de la voi. Apropiați-vă de Dumnezeu și El Se va apropia de voi.” (Iacov, 4, 7.8.) Noi nu ne putem salva singuri din puterea ispititorului. El a biruit omenirea și, atunci când încercăm să-i stăm împotrivă prin puterile noastre, ajungem cu siguranță o pradă a vicleniei lui. “Numele Domnului este un turn; cel neprihănit fuge în el și stă la adăpost.” (Proverbe 18, 10.) Satana tremură și fuge din fața celei mai slabe ființe care găsește adăpost în numele acesta puternic.HLL 130.4

După ce vrăjmașul s-a depărtat, Isus a căzut sfârșit de puteri la pământ, cu fața palidă, ca mort. Îngerii cerului vegheaseră asupra luptei privind la iubitul lor Conducător, care trecea prin suferințe așa de mari pentru a ne deschide o cale de scăpare. El a suferit încercarea aceasta, mai mare decât vom fi chemați să suportăm noi vreodată. Îngerii Îi slujeau acum Fiului lui Dumnezeu, care zăcea ca mort la pământ. A fost întărit cu hrană, mângâiat prin cuvinte pline de iubire din partea Tatălui Său și prin asigurarea că tot cerul a triumfat prin biruința Lui. Recăpătându-și puterile, inima Lui mare se îndreaptă plină de iubire către om și El pornește mai departe, să termine lucrarea pe care o începuse, cu gândul să nu Se odihnească până când vrăjmașul nu va fi înfrânt și neamul omenesc nu va fi răscumpărat.HLL 131.1

Noi nu vom putea pricepe niciodată cât a costat răscumpărarea noastră, până nu vom sta în fața tronului lui Dumnezeu, împreună cu Răscumpărătorul nostru. Când slava locuințelor veșnice va străluci înaintea ochilor noștri extaziați, ne vom aminti că Isus a părăsit toate acestea pentru noi și nu numai că S-a exilat din curțile cerești, dar a riscat să fie înfrânt și să fie pierdut pentru veșnicie. Atunci ne vom depune coroanele la picioarele Sale și vom cânta: “Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda.” (Apocalipsa 5, 12.)HLL 131.2