Capitolul 73 — “Să nu vi se tulbure inima”

Capitol bazat pe textele din Ioan 13, 31-38; Ioan 14; Ioan 15; Ioan 16; Ioan 17.

Privind la ucenicii Săi cu iubire dumnezeiască și cu cea mai blândă simpatie, Hristos a zis: “Acum Fiul omului a fost proslăvit, și Dumnezeu a fost proslăvit în El”. Iuda părăsise camera de sus și Hristos era numai cu cei unsprezece. El Se pregătea să le vorbească despre apropiata despărțire de ei; dar, înainte de a face aceasta, le-a arătat ținta cea mare a lucrării Lui. Acest lucru El l-a avut totdeauna înaintea Sa. Bucuria Lui era că toată umilința și suferința Lui aveau să preamărească Numele Tatălui. Către acest lucru a îndreptat Isus mai întâi gândurile ucenicilor.HLL 662.1

Apoi, adresându-li-Se prin cuvântul plin de iubire: “Copilașilor”, le-a zis: “Mai sunt puțin cu voi. Mă veți căuta, și cum am spus iudeilor că, unde Mă duc Eu, ei nu pot veni, tot așa vă spun și vouă acum”.HLL 662.2

Ucenicii nu s-au bucurat când au auzit aceasta. Teama a pus stăpânire pe ei. Ei s-au strâns lângă Mântuitorul. Stăpânul și Domnul lor, iubitul lor Învățător și Prieten, le era mai scump decât viața. La El căutaseră ajutor în toate necazurile lor și mângâiere în întristările și descurajările lor. Acum avea să-i lase o grupă singuratică și neajutorată. Presimțirile care le umpleau inimile erau întunecate.HLL 662.3

Dar cuvintele adresate lor de către Mântuitorul erau pline de nădejde. El știa că urmau să fie asaltați de vrăjmașul și că viclenia lui Satana are cel mai mare succes împotriva celor apăsați de greutăți. De aceea le-a îndreptat atenția de la “lucrurile care se văd”, la “cele ce nu se văd.” (2 Corinteni 4, 18.) El le-a îndreptat gândurile de la exilul pământesc către căminul ceresc.HLL 662.4

“Să nu vi se tulbure inima”, a zis El. “Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi. Știți unde Mă duc, și știți calea într-acolo.” În lume am venit pentru binele vostru. Lucrez acum pentru voi. Chiar dacă plec de aici, tot pentru binele vostru voi lucra, cu toată sârguința. Am venit în lume ca să Mă descopăr vouă, pentru ca voi să credeți. Mă duc la Tatăl ca să conlucrez cu El în favoarea voastră. Scopul plecării lui Hristos era altul decât acela de care se temeau ucenicii. Aceasta nu însemna o despărțire pentru totdeauna. El Se ducea să pregătească un loc pentru ei, ca să vină iarăși și să-i primească la Sine. În timp ce clădea locașuri pentru ei, aceștia urmau să își dezvolte caractere asemănătoare celui ceresc.HLL 663.1

Ucenicii erau încă nedumeriți. Toma, frământat mereu de îndoieli, a zis: “Doamne, nu știm unde Te duci; cum putem să știm calea într-acolo?” Isus i-a zis: “Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut și pe Tatăl Meu. Și de acum încolo Îl veți cunoaște: și L-ați și văzut”.HLL 663.2

Nu sunt multe căi către cer. Nu se poate ca fiecare să-și aleagă drumul său. Hristos zice: “Eu sunt calea.... Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. Chiar de atunci de când s-a predicat întâi Evanghelia, când în Eden s-a declarat că sămânța femeii va sfărâma capul șarpelui, Hristos a fost înălțat ca fiind calea, adevărul și viața. El a fost calea pe când trăia Adam, când Abel I-a înfățișat lui Dumnezeu sângele mielului înjunghiat, care reprezenta sângele Mântuitorului. Hristos a fost calea prin care au fost mântuiți patriarhii și profeții. El este singura cale pe care putem ajunge la Dumnezeu.HLL 663.3

“Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, ați fi cunoscut și pe Tatăl Meu. Și de-acum încolo Îl veți cunoaște; și L-ați și văzut.” Dar nici acum ucenicii n-au înțeles. “Doamne, arată-ne pe Tatăl”, a exclamat Filip, “și ne este de ajuns.”HLL 663.4

Uimit de nepriceperea lui, Hristos a întrebat cu o dureroasă surprindere: “De atâta vreme sunt cu voi, și nu M-ai cunoscut, Filipe?” Este cu putință să nu vezi pe Tatăl în lucrările pe care le face prin Mine? Nu crezi că am venit să mărturisesc despre Tatăl? “Cum zici tu dar: ‘Arată-ne pe Tatăl’? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl”. Domnul Hristos n-a încetat să fie Dumnezeu când a devenit om. Cu toate că Se umilise luând chip de om, Își păstrase natura divină. Numai Hristos putea să-L reprezinte pe Tatăl între oameni, iar ucenicii avuseseră privilegiul să privească această reprezentare timp de peste trei ani.HLL 663.5

“Credeți-Mă că Eu sunt în Tatăl și Tatăl este în Mine; credeți cel puțin pentru lucrările acestea.” Credința lor se putea sprijini pe dovada dată de lucrările lui Hristos, lucrări pe care nici un om nu le-ar fi putut face vreodată de la sine. Lucrările lui Hristos mărturisesc despre dumnezeirea Lui. Prin El S-a descoperit Tatăl.HLL 664.1

Dacă ucenicii ar fi crezut în această legătură vitală dintre Tatăl și Fiul, credința lor nu i-ar fi părăsit atunci când au văzut suferința și moartea lui Hristos pentru a salva o lume gata să piară. Hristos căuta să-i conducă de la starea lor de credință slabă la experiența pe care ar fi câștigat-o, dacă și-ar fi dat seama cu adevărat de ceea ce era El — Dumnezeu în trup omenesc. El dorea ca ei să-și dea seama că trebuie să fie conduși la Dumnezeu prin credință, iar aceasta să rămână ancorată în El. Cu câtă râvnă și stăruință a căutat Mântuitorul nostru plin de milă să-i pregătească pe ucenici pentru furtuna de ispite ce urma să se abată curând asupra lor! Ar fi dorit ca ei să fie ascunși cu El în Dumnezeu.HLL 664.2

Când Hristos spunea aceste cuvinte, slava lui Dumnezeu strălucea pe fața Sa și toți cei prezenți simțeau o teamă sfântă când ascultau cu atenția încordată cuvintele Lui. Inima lor era atrasă și mai puternic spre El; în timp ce erau atrași cu o iubire mai mare către Hristos, erau atrași și unul către altul. Simțeau că cerul era foarte aproape și că vorbele pe care le ascultau erau o solie pentru ei de la Părintele ceresc.HLL 664.3

“Adevărat, adevărat vă spun”, a continuat Hristos, “că cine crede în Mine, va face și el lucrările pe care le fac Eu.” Mântuitorul dorea foarte mult ca ucenicii Săi să înțeleagă scopul pentru care natura Lui dumnezeiască era unită cu natura omenească. El a venit în lume ca să arate slava lui Dumnezeu, pentru ca omul să fie înălțat prin puterea ei recreatoare. Dumnezeu Se descoperea în El, pentru ca El să Se descopere în ei. Isus n-a dat pe față însușiri și nu S-a folosit de puteri pe care omul n-ar putea să le aibă prin credința în El. Toți urmașii Lui pot avea natura Lui omenească desăvârșită, dacă se vor supune lui Dumnezeu ca El.HLL 664.4

“Va face lucrări și mai mari decât acestea; pentru că Eu Mă duc la Tatăl.” Prin aceasta, Hristos nu voia să spună că lucrarea ucenicilor Săi va avea un caracter mai înalt decât a Sa, dar că va fi mai întinsă. El nu S-a referit numai la săvârșirea de minuni, ci la tot ceea ce urma să aibă loc sub lucrarea Duhului Sfânt.HLL 664.5

După înălțarea Domnului, ucenicii și-au dat seama de împlinirea făgăduinței Sale. Scenele răstignirii, învierii și înălțării lui Hristos erau pentru ei realități vii. Ei au văzut că profețiile s-au împlinit așa cum stătea scris. Au cercetat Scripturile și au primit învățătura lor cu o credință și o siguranță necunoscute mai înainte. Știau că Învățătorul divin era exact ceea ce El pretinsese că este. În timp ce își povesteau experiențele și slăveau iubirea lui Dumnezeu, inimile oamenilor erau înduioșate și supuse, iar mulțimile credeau în Isus.HLL 667.1

Făgăduința dată de Isus ucenicilor este o făgăduință pentru biserica Sa, până la sfârșitul timpului. Dumnezeu n-a intenționat ca planul Său minunat pentru răscumpărarea oamenilor să aibă urmări neînsemnate. Toți aceia care merg la lucru încrezători, nu în ceea ce pot face ei singuri, ci în ceea ce poate să facă Dumnezeu pentru ei și prin ei, cu siguranță vor simți împlinirea făgăduinței Sale: “Va face alte lucrări și mai mari decât acestea”, declară El, “pentru că Eu Mă duc la Tatăl”.HLL 667.2

Până în clipa aceea, ucenicii nu cunoscuseră puterea și posibilitățile nemărginite ale Mântuitorului lor. El le-a spus: “Până acum n-ați cerut nimic în Numele Meu.” (Ioan 16, 24.) El le-a explicat că secretul succesului lor va depinde de cererea puterii și a harului în Numele Său. El urma să fie prezent înaintea Tatălui pentru a face cereri în numele lor. Rugăciunea închinătorului umil va fi prezentată de El ca fiind rugăciunea Sa în beneficiul acelei ființe. Orice rugăciune sinceră se aude în cer. Poate că nu este exprimată curgător; dar, dacă inima este în ea, ruga se va înălța spre Sanctuarul în care slujește Hristos și El o va înfățișa Tatălui fără nici un cuvânt stângaci, bâlbâit, ci înfrumusețată și plăcută prin parfumul propriei desăvârșiri.HLL 667.3

Cărarea sincerității și cinstei nu este lipsită de piedici, dar, în fiecare greutate, noi trebuie să vedem o chemare la rugăciune. Nu există suflet care să aibă putere fără să o fi primit de la Dumnezeu, iar izvorul de unde vine ea este deschis și pentru cea mai slabă ființă omenească. “Orice veți cere în Numele Meu”, a zis Isus, “voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veți cere ceva în Numele Meu, voi face.”HLL 667.4

“În Numele Meu”, i-a îndemnat Hristos pe ucenici să se roage. În Numele lui Hristos vor sta urmașii Lui în fața lui Dumnezeu. Datorită valorii jertfei aduse pentru ei, au și ei valoare în fața Domnului. Pentru că li se atribuie neprihănirea lui Hristos, sunt priviți ca având preț. Pentru Numele lui Hristos, Domnul iartă pe aceia care se tem de El. El nu vede în ei ticăloșia păcatului. El recunoaște în ei asemănarea cu Fiul Său, în care aceștia cred.HLL 667.5

Domnul este decepționat când poporul Său se subapreciază. El dorește ca moștenirea aleasă să se aprecieze după prețul pe care El l-a pus asupra lor. Dumnezeu i-a dorit, altfel nu ar fi trimis pe Fiul Său într-o misiune scump plătită pentru a-i răscumpăra. El are o lucrare pentru ei și este foarte mulțumit când ei Îi adresează cele mai mari cereri, preamărind astfel Numele Său. Ei pot să se aștepte la lucruri mari, dacă au credință în făgăduințele Sale.HLL 668.1

Dar rugăciunea în Numele lui Hristos înseamnă mai mult. Înseamnă a primi caracterul Său, a da pe față spiritul Său și a săvârși lucrările Sale. Făgăduința Mântuitorului este condiționată. “Dacă Mă iubiți”, zice El, “veți păzi poruncile Mele.” El mântuiește pe oameni nu în păcat, ci din păcat; și aceia care Îl iubesc își vor dovedi iubirea prin ascultare.HLL 668.2

Orice ascultare adevărată vine din inimă. Hristos a lucrat în felul acesta. Și dacă noi consimțim, El Se va identifica în așa măsură cu gândurile și cu țintele noastre, încât va lega inima și mintea noastră cu voința Sa, astfel că, atunci când ascultăm de El, vom împlini propriile îndemnuri. Voința, înnobilată și sfințită, își va găsi cea mai mare plăcere în slujirea Lui. Când Îl cunoaștem pe Dumnezeu așa cum avem privilegiul să-L cunoaștem, viața noastră va fi o viață de continuă ascultare. Prin aprecierea caracterului lui Hristos, prin comuniunea cu Dumnezeu, păcatul va ajunge pentru noi ceva odios.HLL 668.3

După cum Hristos a trăit legea în natura omenească, tot astfel putem face și noi, dacă ne vom sprijini pe Cel puternic. Dar nu trebuie să aruncăm asupra altora răspunderea în ceea ce privește datoria noastră, așteptând să ni se spună ce să facem. Când este vorba de sfat, nu ne putem încrede în oameni. Domnul ne va învăța care ne este datoria tot atât de binevoitor cum va învăța și pe alții. Dacă venim la El în credință, ne va descoperi tainele Lui. Adesea, inima va arde în noi când Domnul Se va apropia să aibă comuniune cu noi așa cum a avut pe vremuri cu Enoh. Cei care se hotărăsc să nu facă nici un lucru, de nici un fel, care nu I-ar plăcea lui Dumnezeu vor cunoaște, după ce au înfățișat cazul lor înaintea Lui, care este calea pe care trebuie să meargă. Ei vor primi nu numai înțelepciune, ci și putere. Li se va da putere să asculte și să slujească, așa cum a făgăduit Hristos. Tot ce I-a fost dat lui Hristos — “toate lucrurile” pentru a împlini nevoia oamenilor căzuți — I-a fost dat în calitate de căpetenie și reprezentant al neamului omenesc. “Și orice vom cere, vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui și facem ce este plăcut înaintea Lui.” (1 Ioan 3, 22.)HLL 668.4

Înainte de a Se jertfi, Hristos a căutat darul cel mai însemnat și desăvârșit pe care să-l reverse asupra urmașilor Săi, un dar care să le pună la îndemână izvoarele nesecate ale harului. “Eu voi ruga pe Tatăl și El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; și anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște; dar voi Îl cunoașteți, căci rămâne în voi și va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani. Mă voi întoarce la voi.” (Ioan 14, 16-18.)HLL 668.5

Duhul fusese și mai înainte în lume; El lucrase asupra inimii oamenilor chiar de la începuturile lucrării de mântuire. Dar, câtă vreme Hristos fusese pe pământ, ucenicii nu doriseră alt ajutor. Numai când aveau să fie lipsiți de prezența Lui aveau să simtă nevoia după Duhul, și atunci El urma să vină.HLL 669.1

Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos, dar fără trup omenesc și deci independent de acesta. Împiedicat de corpul omenesc, Hristos nu putea să fie prezent peste tot, în același timp. De aceea, era spre binele lor ca El să meargă la Tatăl și să trimită Duhul Sfânt ca înlocuitor pe pământ. Nimeni nu mai putea spune că avea un avantaj din cauză că se găsea într-un anumit loc sau pentru că avea legătură personală cu Hristos. Prin Duhul, Mântuitorul putea fi în legătură cu toți. În felul acesta, era mai aproape de ei decât dacă nu S-ar fi înălțat.HLL 669.2

“Cine Mă iubește, va fi iubit de Tatăl Meu, Eu îl voi iubi și Mă voi arăta lui.” Isus a citit viitorul ucenicilor Săi. El a văzut pe unul dus la eșafod, pe altul la cruce, pe altul exilat printre stâncile singuratice ale mării, pe alții persecutați și omorâți. El i-a încurajat cu făgăduința că, în orice încercare, va fi cu ei. Făgăduința aceasta nu și-a pierdut nimic din putere. Domnul știe totul cu privire la slujitorii Săi credincioși, care, pentru Numele Lui, zac în închisoare sau sunt izgoniți pe insule pustii. El îi mângâie prin prezența Sa. Când, din cauza adevărului, credinciosul se găsește la bara tribunalelor nedrepte, Hristos este lângă el. Toate ocările care cad asupra lui cad asupra lui Hristos. Hristos este condamnat din nou în persoana ucenicilor Săi. Când cineva este închis între zidurile închisorii, Hristos îi întărește inima prin iubirea Sa. Când cineva suferă moartea pentru Numele Lui, Hristos zice: “Eu sunt cel viu. Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale locuinței morților.” (Apocalipsa 1, 18.) Viața care se jertfește pentru Mine este păstrată pentru slava veșnică.HLL 669.3

Oricând și în orice loc, în toate întristările și în toate necazurile, când împrejurările sunt întunecoase și viitorul plin de tulburări, iar noi ne simțim fără putere și singuri, Mângâietorul va fi trimis ca răspuns la rugăciunea credinței. Împrejurările ne pot despărți de orice prieten pământesc; dar nici împrejurarea, nici depărtarea nu ne pot despărți de Mângâietorul ceresc. Oriunde am fi, oriunde am merge, El Se află totdeauna la dreapta noastră ca să ne sprijine, să ne ajute, să ne ridice și să ne îmbărbăteze.HLL 669.4

Nici de data aceasta ucenicii nu au înțeles cuvintele lui Hristos în sensul lor spiritual, și Domnul le-a lămurit din nou înțelesul. El a zis că li Se va descoperi prin Duhul. “Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăța toate lucrurile.” Nu veți mai zice: Nu pot să înțeleg. Nu veți mai vedea ca într-o oglindă, în chip întunecos. Atunci “puteți pricepe împreună cu toți sfinții, care este lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea; și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință.” (Efeseni 3, 18.19.)HLL 670.1

Ucenicii aveau să fie martori ai vieții și lucrării lui Hristos. Prin cuvântul lor, Domnul trebuia să vorbească tuturor oamenilor de pe pământ. Dar, din cauza umilinței și morții lui Hristos, ei aveau să sufere o mare încercare și dezamăgire. Pentru ca, după întâmplările acestea, cuvintele lor să poată fi fără greșeală, Isus le-a făgăduit că Mângâietorul “vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”.HLL 670.2

“Mai am să vă spun multe lucruri”, a continuat El, “dar acum nu le puteți purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit și vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu și vă va descoperi.” Hristos deschisese ucenicilor cărarea nesfârșită a adevărului. Dar pentru ei era foarte greu să despartă învățăturile Lui de tradițiile și învățăturile cărturarilor și fariseilor. Ei fuseseră deprinși să considere învățăturile rabinilor ca fiind glasul lui Dumnezeu și acestea mai aveau încă putere asupra minții și sentimentelor lor. Lucrurile trecătoare și gândurile pământești ocupau un loc de frunte în mintea lor. Ei nu înțelegeau natura spirituală a Împărăției lui Hristos, cu toate că El le lămurise acest lucru de atâtea ori. Mintea lor se încurcase. Ei nu apreciau valoarea Scripturilor pe care le prezenta Hristos. Multe din învățăturile Lui păreau că sunt pierdute pentru ei. Isus a văzut că nu prinseseră adevăratul înțeles al cuvintelor Lui. Plin de milă, le-a făgăduit că Duhul Sfânt le va reaminti ceea ce le spusese. El mai lăsase nerostite multe lucruri care nu puteau să fie înțelese de ucenici. Și lucrurile acestea urmau să fie descoperite prin Duhul. Duhul avea să le lumineze înțelegerea, pentru ca ei să aprecieze lucrurile cerești. “Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului”, a zis Isus, “are să vă călăuzească în tot adevărul.”HLL 670.3

Mângâietorul este numit “Duhul adevărului”. Lucrarea Lui este să definească și să susțină adevărul. La început, El locuiește în inimă ca Duh al adevărului și, după aceea, ajunge Mângâietor. Adevărul aduce mângâiere și pace, în timp ce minciuna nu poate să dea adevărata pace și mângâiere. Satana ajunge să stăpânească prin teorii și prin tradiții mincinoase mintea oamenilor. Îndrumându-i către idealuri neadevărate, el le denaturează caracterul. Duhul Sfânt vorbește minții prin Scripturi și le întipărește adevărul în inimă. În felul acesta, demască rătăcirea și o alungă din suflet. Tocmai prin Duhul adevărului, care lucrează prin Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos Își supune poporul Său ales.HLL 671.1

Descriindu-le lucrarea Duhului Sfânt, Hristos a căutat să le insufle ucenicilor aceeași bucurie și aceeași nădejde care se aflau în inima Sa. El Se bucura pentru că putea să dea bisericii Sale un ajutor atât de îmbelșugat. Duhul Sfânt era cel mai de seamă dar pe care-l putea cere de la Tatăl pentru înălțarea poporului Său. Duhul trebuia să fie dat ca o putere înnoitoare, căci, fără aceasta, jertfa lui Hristos n-ar fi folosit la nimic. În decursul veacurilor, puterea răului se întărise, iar supunerea oamenilor față de această putere satanică era uluitoare. Păcatul nu putea să fie oprit și înfrânt decât prin mijlocirea celei de a treia Persoane a Dumnezeirii, care urma să vină nu cu puterea schimbată, ci cu plinătatea puterii dumnezeiești. Doar Duhul face să aibă efect cele săvârșite de Mântuitorul lumii. Prin Duhul ajunge inima curată. Prin Duhul ajunge credinciosul părtaș de natură dumnezeiască. Hristos a dat Duhul Său cu putere divină, pentru a birui toate înclinațiile spre rău, moștenite și cultivate, și pentru a întipări caracterul Său în biserică.HLL 671.2

Isus a spus despre Duhul: “El Mă va proslăvi”. Mântuitorul venise pentru a proslăvi pe Tatăl, descoperind iubirea Lui; tot astfel Duhul trebuia să proslăvească pe Hristos, arătând lumii harul Lui. În natura omenească trebuia să se refacă însuși chipul lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu și a lui Hristos necesită desăvârșirea caracterului poporului Său.HLL 671.3

“Când va veni El [Duhul adevărului], va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata.” Predicarea Cuvântului nu va fi de nici un folos fără prezența continuă a Duhului Sfânt și fără ajutorul Său neîncetat. Acesta este singurul Învățător capabil al adevărului dumnezeiesc. Adevărul va trezi conștiința și va transforma viața numai atunci când este însoțit în inimă de Duhul. Poate că cineva este în stare să prezinte litera Cuvântului lui Dumnezeu, poate că are cunoștință de toate poruncile și făgăduințele lui, dar, dacă Duhul Sfânt nu sădește adevărul în inimă, nici un suflet nu va cădea pe Stâncă, să se zdrobească. Învățătura, oricât de multă, și avantajele, oricât de strălucite, nu fac din om un canal de lumină fără conlucrarea Duhului lui Dumnezeu. Semănarea seminței Evangheliei nu va avea succes decât atunci când semințele sunt trezite la viață de roua cerului. Înainte ca vreo carte a Noului Testament să fi fost scrisă, înainte ca vreo predică de vestire a Evangheliei să se fi rostit, după înălțarea lui Hristos la cer, Duhul Sfânt a venit asupra apostolilor plecați în rugăciune. După aceea, vrăjmașii lor au spus: “Ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră.” (Faptele Apostolilor 5, 28.)HLL 671.4

Hristos a făgăduit bisericii Sale darul Duhului Sfânt, și făgăduința ne aparține în aceeași măsură ca și celor dintâi ucenici. Dar, ca oricare altă făgăduință, și aceasta este dată în mod condiționat. Sunt mulți care cred și mărturisesc că au încredere în făgăduința Domnului; ei vorbesc despre Hristos și despre Duhul Sfânt și, cu toate acestea, n-au nici un folos. Ei nu-și supun sufletul pentru a fi îndrumat și călăuzit de puterile cerești. Noi nu putem folosi Duhul Sfânt. Duhul trebuie să ne folosească pe noi. Dumnezeu lucrează prin Duhul în poporul Său “și voința și înfăptuirea după buna Lui plăcere.” (Filipeni 2, 13.) Dar mulți nu vor să se supună acestei acțiuni. Ei doresc să se conducă singuri. Din cauza aceasta nici nu primesc darul ceresc. Duhul Sfânt este dat numai acelor care caută cu umilință pe Dumnezeu, care urmează călăuzirea și harul Său. Puterea lui Dumnezeu așteaptă să fie cerută și primită. Această binecuvântare făgăduită, dacă este cerută prin credință, aduce cu sine toate celelalte binecuvântări. Ea se dă potrivit cu bogățiile harului lui Hristos, și El este gata să dea fiecărui suflet atât cât poate să primească.HLL 672.1

În cuvântarea Sa adresată ucenicilor, Isus n-a făcut nici o aluzie dureroasă cu privire la suferințele și moartea Sa. Moștenirea pe care le-a lăsat-o era o moștenire de pace. El a zis: “Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.”HLL 672.2

Înainte de a părăsi odaia de sus, Mântuitorul i-a condus pe ucenici într-o cântare de laudă. Glasul Lui s-a auzit nu în acordurile unui plâns dureros, ci în notele de bucurie ale unui imn de Paște:HLL 672.3

“Lăudați pe Domnul, toate neamurile,
Lăudați-L, toate popoarele!
Căci mare este bunătatea Lui față de noi
Și credincioșia Lui ține în veci.
Lăudați pe Domnul!”HLL 672.4

(Psalmii 117.)

După cântare, au ieșit. Și-au făcut drum pe străzile aglomerate, ieșind pe poarta cetății spre Muntele Măslinilor. Mergeau încet, fiecare stăpânit de gândurile lui. Când s-au îndreptat spre munte, Isus a zis cu glas de adâncă întristare: “În noaptea aceasta, toți veți găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: ‘Voi bate Păstorul, și oile turmei vor fi risipite.’” (Matei 26, 31.) Ucenicii ascultau plini de întristare și uimire. Și-au amintit cum, în sinagoga din Capernaum, când Hristos a vorbit despre Sine ca fiind Pâinea Vieții, mulți au găsit prilej de poticnire și au plecat de la El. Dar cei doisprezece nu se arătaseră necredincioși. Petru, vorbind în numele fraților săi, declarase credincioșie față de El. Mântuitorul spusese atunci: “Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Și totuși unul din voi este un drac.” (Ioan 6, 70.) În camera de sus, Isus a spus că unul din cei doisprezece Îl va vinde și că Petru se va lepăda de El. Dar cuvintele de acum îi vizau pe toți.HLL 673.1

Petru a început să protesteze cu putere: “Chiar dacă toți ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea”. În camera de sus, el spusese: “Eu îmi voi da viața pentru Tine”. Isus îl avertizase că Îl va tăgădui pe Mântuitorul său chiar în noaptea aceea. Hristos a repetat avertizarea: “Adevărat îți spun că astăzi, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoșul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori”. “Dar Petru I-a zis cu și mai multă tărie: ‘Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine’. Și toți ceilalți au spus același lucru.” (Marcu 14, 29-31.) În încrederea lor în sine, au tăgăduit cuvintele repetate de Acela care știa totul. Ei nu erau pregătiți să dea piept cu încercarea; numai atunci când avea să-i doboare ispita urmau să-și dea seama de slăbiciunea lor.HLL 673.2

Când Petru spunea că-L va urma pe Domnul său chiar și la închisoare și la moarte, așa se și gândea să facă; dar el nu se cunoștea pe sine. În ascunzișurile inimii lui erau elemente de răutate, pe care împrejurările urmau să le scoată în evidență. Dacă el nu-și dădea seama de primejdia în care se afla, lucrurile acestea puteau să-l ducă la ruină veșnică. Mântuitorul a văzut în el o iubire de sine și o siguranță care urmau să copleșească până și iubirea pentru Hristos. În experiența lui se manifestaseră multă slăbiciune, multe păcate necrucificate, un duh de nepăsare, un temperament nesfințit și o intrare necugetată în ispită. Avertismentele pline de gravitate ale lui Hristos erau o invitație la cercetarea inimii. Petru avea nevoie să nu se încreadă în sine și să aibă o încredere mai profundă în Hristos. Dacă ar fi primit avertismentul cu umilință, L-ar fi rugat pe Păstorul turmei să-și apere oaia. Când era gata să se înece pe Marea Galileii, el striga: “Doamne, scapă-mă?” (Matei 14, 30.) Atunci Domnul Hristos și-a întins mâna ca să-l prindă. Tot așa și acum, dacă L-ar fi rugat pe Isus: “Scapă-mă de mine însumi”, El l-ar fi ajutat. Dar Petru simțea că nu era crezut, și lucrul acesta era prea dureros pentru el. S-a simțit jignit și de aceea s-a încăpățânat și mai mult să se încreadă în sine.HLL 673.3

Isus îi privea cu milă pe ucenici. Nu putea să-i scape de încercare, dar nu voia să-i lase nemângâiați. El i-a asigurat că va sfărâma lanțurile mormântului și că iubirea Sa pentru ei nu va slăbi. “După ce voi învia”, a spus El, “voi merge înaintea voastră în Galilea.” (Matei 26, 32.) Chiar înainte de a se lepăda de El, ei au avut asigurarea că vor fi iertați. După moartea și învierea Sa, au știut că erau iertați și scumpi inimii lui Hristos.HLL 674.1

Isus și ucenicii Săi erau în drum către Ghetsemani, la poalele Muntelui Măslinilor, un loc retras, unde El Se dusese adesea să Se roage. Mântuitorul le explicase ucenicilor misiunea Sa în lume și legătura spirituală pe care ei trebuiau să o păstreze cu El. Acum, le-a ilustrat învățătura. Luna lumina strălucitor asupra unei vițe înflorite. Arătându-le-o ucenicilor, Isus a folosit-o ca simbol.HLL 674.2

“Eu sunt adevărata Viță”, a zis El. În loc să aleagă palmierul plin de grație, cedrul înalt sau stejarul puternic, Isus a ales vița, cu cârceii ei agățători, ca să Se prezinte pe Sine. Palmierul, cedrul și stejarul stau prin puterea proprie. Ei n-au nevoie de sprijin. Dar vița se agață de araci și, în felul acesta, se înalță către cer. Tot astfel și Hristos, în natura Lui omenească, avea nevoie de putere dumnezeiască. “De la Mine Însumi, nu pot face nimic”, spusese El mai înainte. (Ioan 5, 30.)HLL 674.3

“Eu sunt adevărata Viță.” Iudeii consideraseră totdeauna vița ca fiind planta cea mai nobilă și simbol a tot ce este puternic, minunat și roditor. Israel fusese reprezentat printr-o vie pe care Dumnezeu o plantase în țara Făgăduită. Iudeii își întemeiaseră nădejdea de mântuire pe legăturile lor cu Israel. Dar Isus a zis: “Eu sunt adevărata Viță”. Să nu credeți că din cauza legăturii voastre cu Israel puteți ajunge părtași la viața lui Dumnezeu și moștenitori ai făgăduinței Lui. Numai prin Mine se primește viața spirituală.HLL 675.1

“Eu sunt adevărata Viță, și Tatăl Meu este vierul.” Părintele ceresc sădise această viță de soi bun pe dealurile Palestinei și El Însuși fusese vierul. Mulți erau atrași de frumusețea acestei Vițe și recunoscuseră obârșia ei dumnezeiască. Dar, pentru conducătorii lui Israel, era ca un lăstar dintr-un pământ uscat. Au luat Vița, au zdrobit-o și au călcat-o în picioarele lor nesfinte. Gândul lor era să o nimicească pentru totdeauna. Dar Vierul ceresc niciodată nu pierduse din vedere vița Sa. După ce oamenii ajunseseră să creadă că au nimicit-o, El a luat-o și a răsădit-o de cealaltă parte a zidului. Tulpina de viță nu se mai vedea. Ea era ascunsă de atacurile crude ale oamenilor. Dar mlădițele viței atârnau peste zid. Ele trebuiau să facă vița cunoscută. Prin ele se mai puteau altoi și alte ramuri în viță. Din ele a ieșit roadă. Roadele lor îmbelșugate au fost culese de trecători.HLL 675.2

“Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele”, a zis Hristos către ucenici. Cu toate că avea să fie despărțit de ei, unirea spirituală cu El rămânea neschimbată. Legătura care este între mlădiță și viță, a zis El, reprezintă legăturile voastre cu Mine. Altoiul este înfipt în vița cea vie și apoi crește în tulpină, legându-se fibră cu fibră și nervură cu nervură. Viața viței devine viața mlădiței. Tot așa și sufletul, care era mort în nelegiuiri și păcate, primește viață prin legătura cu Hristos. Legătura cu El se face prin credința în El ca Mântuitor personal. Păcătosul își unește slăbiciunea cu tăria lui Hristos, goliciunea sa cu plinătatea lui Hristos, nimicnicia sa cu puterea dăinuitoare a lui Hristos. El are gândul lui Hristos. Natura omenească a lui Hristos a atins natura noastră omenească și natura noastră omenească a atins divinitatea. În felul acesta, cu ajutorul Duhului Sfânt, omul ajunge părtaș al naturii dumnezeiești. El este primit în Cel Preaiubit.HLL 675.3

Această unire cu Hristos, o dată realizată, trebuie păstrată. Hristos a zis: “Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi. După cum mlădița nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduce roadă, dacă nu rămâneți în Mine”. Aceasta nu este o atingere întâmplătoare și nici o legătură din când în când. Mlădița ajunge parte integrantă din viță. Revărsarea de viață, tărie și putere de rodire de la rădăcină la ramuri nu este împiedicată de nimic și curge neîntrerupt. Despărțită de viță, mlădița nu poate să trăiască. Nici voi, a zis Isus, nu puteți trăi despărțiți de Mine. Viața pe care ați primit-o de la Mine nu poate fi păstrată decât printr-o legătură neîntreruptă. Fără Mine nu puteți birui nici un păcat și nu puteți să vă împotriviți nici unei ispite.HLL 676.1

“Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi.” A rămâne în Hristos înseamnă a primi fără încetare Duhul Lui și a trăi o viață de supunere fără rezerve în slujba Lui. Canalul de legătură între om și Dumnezeu trebuie să fie deschis continuu. După cum mlădița trage neîntrerupt seva din vița-de-vie, tot astfel și noi trebuie să ne prindem de Isus și să primim de la El, prin credință, tăria și desăvârșirea Lui de caracter.HLL 676.2

Rădăcina își trimite hrana prin ramuri până la cea mai slabă mlădiță. Tot așa și Hristos trimite fiecărui credincios curentul puterilor spirituale. Atâta vreme cât sufletul este unit cu Hristos, nu este nici o primejdie ca el să se ofilească sau să se strice.HLL 676.3

Viața viței se va arăta în chip de roadă bogată pe mlădițe. “Cine rămâne în Mine, și în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărțiți de Mine, nu puteți face nimic.” Când trăim prin credința în Fiul lui Dumnezeu, se vor da pe față în noi roadele Duhului Sfânt; nu va lipsi nici una.HLL 676.4

“Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiță care este în Mine și nu aduce roadă, El o taie.” Chiar dacă pe dinafară s-ar părea că altoiul este unit cu vița, se poate ca să nu aibă o legătură vitală cu ea. În cazul acesta, nu poate să se arate nici creștere, nici rodire. Tot astfel poate să fie o legătură aparentă cu Hristos, fără o unire adevărată cu El, prin credință. Prin mărturisire de credință, cineva poate să pătrundă în biserică, dar numai caracterul și purtarea arată dacă este în legătură cu Hristos. Dacă nu aduc roadă, sunt ramuri amăgitoare. Faptul că sunt despărțiți de Hristos aduce după sine o ruină totală, cum e aceea reprezentată prin mlădița moartă. “Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădița neroditoare, și se usucă; apoi mlădițele uscate sunt strânse, aruncate în foc și ard.”HLL 676.5

“Și pe orice mlădiță care aduce roadă, o curățește ca să aducă și mai multă roadă.” Din cei doisprezece care Îl urmaseră pe Isus, unul, care se asemăna cu mlădița uscată, urma să fie îndepărtat, iar restul trebuia să treacă pe sub cosorul încercărilor amare. Plin de duioșie, Isus le-a explicat ucenicilor scopul Vierului. Curățirea aduce durere, dar lucrarea de tăiere este făcută de Tatăl. El nu lucrează cu o mână lipsită de dibăcie sau cu inimă nepăsătoare. Unele mlădițe se întind pe pământ; acestea trebuie să fie liberate de lucrurile pământești, de care s-au prins cu cârceii lor. Ele trebuie să se îndrepte către cer și să se sprijine pe Dumnezeu. Frunzișul prea îmbelșugat, care atrage curentul de viață și nu-l lasă să ajungă la roade, trebuie să fie tăiat. Tot ceea ce a crescut peste măsură trebuie să fie îndepărtat, pentru a face loc razelor vindecătoare ale Soarelui Neprihănirii. Vierul taie toate creșterile dăunătoare, pentru ca roadele să fie mai bogate și mai abundente.HLL 676.6

“În aceasta este proslăvit Tatăl Meu”, a zis Hristos, “dacă aduceți multă roadă.” Dumnezeu dorește să dea pe față prin tine sfințenia, bunătatea și mila caracterului Său. Cu toate acestea, Mântuitorul nu cere de la ucenici să se chinuiască pentru a aduce roadă. El le spune să rămână în El. “Dacă rămâneți în Mine”, zice El, “și dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereți orice veți vrea și vi se va da.” Hristos rămâne în urmașii Săi prin Cuvânt. Legătura aceasta este tot atât de vitală ca aceea reprezentată prin a mânca trupul Său și a bea sângele Său. Cuvintele lui Hristos sunt duh și viață. Primindu-le, primiți viața Viței. Voi trăiți “prin orice cuvânt care vine din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4, 4.) Viața lui Hristos ajunsă în voi dă naștere acelorași roade ca și în El. Dacă trăiți în Hristos, dacă vă alipiți de Hristos, dacă sunteți sprijiniți de Hristos și trageți hrana din Hristos, veți aduce roade ca Hristos.HLL 677.1

Dorința cea mare, pe care Hristos și-a exprimat-o la această ultimă întâlnire cu ucenicii, era ca ei să se iubească unii pe alții așa cum El îi iubise. Despre lucrul acesta le vorbise de multe ori: “Vă poruncesc”, le repetase El adesea, “să vă iubiți unii pe alții”. Cele dintâi cuvinte pe care le-a rostit după ce a fost singur cu ei în camera de sus au fost: “Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții.” Porunca aceasta era nouă pentru ucenici, deoarece ei nu se iubiseră unii pe alții așa cum îi iubise Hristos. El a văzut că ei trebuie să fie stăpâniți de idei și îndemnuri noi; că trebuie să trăiască după principii noi; prin viața și moartea lui Hristos, ei trebuiau să ajungă la o nouă înțelegere a iubirii. Porunca de a se iubi unii pe alții avea un înțeles nou în lumina jertfei Sale. Toată lucrarea harului este o slujire continuă, plină de iubire și de strădanii pline de lepădare de sine și jertfire de sine. În tot timpul cât a fost Hristos pe pământ, iubirea lui Dumnezeu se revarsă de la El în râuri nestăvilite. Toți cei plini de Duhul Lui vor iubi așa cum a iubit El. Același principiu care îndemna pe Hristos la lucru îi va îndemna și pe ei în legăturile lor unul cu altul.HLL 677.2

Această iubire este dovada că ei sunt ucenici. “Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unul pentru altul.” Când oamenii sunt strâns legați, nu prin forță sau interese egoiste, ci prin iubire, ei dau dovadă despre lucrarea unei influențe care este mai presus de orice influență omenească. Oriunde ar exista această unire, ea este o dovadă că s-a refăcut în om chipul lui Dumnezeu și că a fost sădit un nou principiu de viață. Ea ne dovedește că în natura divină se află putere pentru a sta împotriva forțelor supranaturale ale răului și că harul lui Dumnezeu biruie egoismul inimii firești.HLL 678.1

Iubirea aceasta, manifestată în biserică, va provoca fără îndoială ura lui Satana. Hristos n-a croit pentru ucenicii Săi o cale ușoară. “Dacă vă urăște lumea”, a zis El, “să știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteți din lume și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea. Aduceți-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: ‘Robul nu este mai mare decât stăpânul său’. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.” Evanghelia urmează să fie vestită printr-o luptă neîncetată în mijlocul împotrivirii, primejdiilor, pagubelor și suferințelor. Dar aceia care fac lucrarea aceasta nu fac altceva decât să meargă pe urmele Domnului.HLL 678.2

Ca Mântuitor al lumii, Hristos avea de făcut față continuu unei înfrângeri aparente. El, vestitorul milei în lumea noastră, părea să realizeze puțin din lucrarea pe care dorea să o facă pentru înălțare și mântuire. Influențe satanice se împotriveau continuu drumului Său. Dar El nu Se descuraja. Prin profetul Isaia, spune: “Degeaba am muncit, în zadar și fără folos Mi-am istovit puterea. Dar dreptul Meu este la Domnul, și răsplata Mea la Dumnezeul Meu ... ca să aduc înapoi la El pe Iacov și pe Israel, care este încă împrăștiat; căci Eu sunt prețuit înaintea Domnului și Dumnezeul Meu este tăria Mea”. Domnului Hristos I se dă această făgăduință: “Așa vorbește Domnul, Răscumpărătorul, Sfântul lui Israel, către Cel disprețuit și urât de popor; ... Așa vorbește mai departe Domnul: ... ‘Te voi păzi și te voi pune să faci legământ cu poporul, să ridici țara și să împarți moștenirile pustiite; să spui prinșilor de război: “Ieșiți” și celor ce sunt în întuneric: “Arătați-vă” ... Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arșița, nici soarele; căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi și-i va duce la izvoare de ape.’” (Isaia 49, 4.5.7-10.)HLL 678.3

Isus Se sprijinea pe cuvântul acesta și de aceea nu i-a dat lui Satana nici un câștig de cauză. Atunci când urma să se ia ultimele măsuri pentru umilirea lui Hristos și când sufletul Său a fost cuprins de cea mai adâncă durere, le-a spus ucenicilor: “Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine”. “Stăpânitorul lumii acesteia este judecat.” “Acum va fi aruncat.” (Ioan 14, 30; 16, 11; 12, 31.) Cu ochi profetic, Hristos a văzut scenele care aveau să aibă loc în ultima Sa bătălie. El știa că, atunci când va zice: “S-a sfârșit!”, tot cerul va tresălta de bucuria biruinței. Urechea Lui a auzit cântecele îndepărtate și strigătele de biruință din curțile cerești. Știa că atunci avea să sune clopotul de moarte al domniei lui Satana, iar Numele lui Hristos avea să fie rostit dintr-o lume în alta, în tot universul.HLL 679.1

Hristos Se bucura că putea să facă pentru urmașii Săi mai mult decât puteau ei să ceară sau să gândească. El vorbea cu siguranță, știind că se dăduse un decret atotputernic, înainte de a se face lumea. El știa că adevărul, înarmat cu atotputernicia Duhului Sfânt, va birui în lupta cu răul și că stindardul însângerat va flutura biruitor deasupra urmașilor Săi. Știa că viața ucenicilor încrezători va fi ca a Sa, un șir neîntrerupt de biruințe, nevăzute aici ca atare, dar socotite în felul acesta în marele viitor.HLL 679.2

“V-am spus aceste lucruri”, a zis El, “ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea.” Hristos n-a fost nici înfrânt și nici nu S-a descurajat și urmașii Lui trebuie să dea pe față o credință tot atât de dăinuitoare ca a Lui. Ei trebuie să trăiască așa cum a trăit El și să lucreze așa cum a lucrat El, pentru că depind de Marele lor Maestru. Ei trebuie să aibă curaj, energie și stăruință. Cu toate că drumul lor este barat de aparente imposibilități, trebuie să meargă înainte, prin harul Lui. În loc să se plângă de greutăți, ei sunt chemați să le depășească. Nu trebuie să se descurajeze de nimic, ci să nădăjduiască. Hristos i-a legat de tronul lui Dumnezeu prin lanțul de aur al neîntrecutei Sale iubiri. Planul Lui este ca ei să aibă cea mai înaltă influență din univers, care vine de la izvorul a toată puterea. Ei vor avea putere să se împotrivească răului, putere pe care nu o pot înfrânge nici pământul, nici moartea și nici locuința morților, putere care îi va face în stare să biruie așa cum a biruit Hristos.HLL 679.3

Hristos dorește ca ordinea cerului, planul ceresc de guvernare, armonia divină a cerului să se găsească în biserica Sa de pe pământ. În felul acesta, El va fi proslăvit în poporul Său. Soarele neprihănirii va străluci astfel prin ei în lume cu o lumină clară. Hristos a dat bisericii Sale posibilități mari, ca să primească un tribut mare de slavă de la moștenirea Sa mântuită și răscumpărată. El a revărsat asupra poporului Său însușiri și binecuvântări, pentru ca el să reprezinte desăvârșirea Sa. Biserica, înzestrată cu neprihănirea lui Hristos, este depozitara Sa, în care să se arate pe deplin și desăvârșit bogățiile milei, ale harului și iubirii Sale. Hristos privește la poporul Său, în curăția și desăvârșirea lui, ca la răsplata umilinței Sale și ca la un adaos la slava Sa — Hristos, marele Centru, de la care se revarsă toată slava.HLL 680.1

Prin cuvintele puternice și pline de nădejde, Hristos și-a încheiat învățăturile. După aceea, și-a revărsat povara sufletului în rugăciune pentru ucenici. Înălțând privirile către cer, a zis: “Tată, a sosit ceasul! Proslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine, după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care I-ai dat Tu. Și viața veșnică este aceasta: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu”.HLL 680.2

Hristos Își terminase lucrarea care-I fusese încredințată. Proslăvise pe Dumnezeu pe pământ. Făcuse cunoscut Numele Tatălui Său. Adunase pe aceia care aveau să continue lucrarea Lui între oameni. Și a zis: “Eu sunt proslăvit în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume, și Eu vin la Tine. Sfinte Tată, păzește în Numele Tău pe aceia pe care Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem Noi”. “Și Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toți să fie una.... Eu în ei, și Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.”HLL 680.3

Astfel, în limbajul Unuia care avea putere dumnezeiască, Hristos predă biserica Sa aleasă în brațele Tatălui. Ca un Mare Preot consacrat, El mijlocește pentru poporul Său. Ca un păstor credincios, Își adună turma la umbra Celui Atotputernic, în adăpostul cel puternic și sigur. Îl așteaptă ultima bătălie cu Satana și merge să o întâmpine.HLL 680.4