Sistemul de educație stabilit în Eden avea ca centru familia. Adam era “fiul lui Dumnezeu” (Luca 3, 38), iar copiii Celui Preaînalt primeau învățătură de la Tatăl lor. În adevăratul sens al cuvântului, școala lor era o școală de familie.Ed 33.1

În planul divin de educație, așa cum a fost el adaptat după căderea omului, Hristos stă ca reprezentant al Tatălui, veriga de legătură dintre Dumnezeu și om; El este marele Învățător al omenirii. Și a rânduit ca bărbații și femeile să fie reprezentanții Săi. Familia era școala, iar părinții, învățătorii.Ed 33.2

Educația care avea ca centru familia a fost cea care era preponderentă în vremea patriarhilor. Pentru școlile astfel stabilite, Dumnezeu a prevăzut cele mai favorabile condiții pentru dezvoltarea caracterului. Oamenii care se aflau sub îndrumarea Sa urmau încă planul de viață, pe care îl așezase Domnul de la început. Cei care s-au îndepărtat de El și-au zidit orașe mari și, înghesuindu-se în acestea, s-au fălit cu splendoarea, luxul și viciul care face ca orașele din zilele noastre să fie mândria lumii, dar și blestemul ei. Însă oamenii care au ținut cu putere la principiile de viețuire date de Dumnezeu au locuit la câmpie și la munte. Ei erau lucrători ai pământului și îngrijitori de turme și cirezi, iar în această viață liberă, independentă, cu ocaziile ei de muncă, studiu și meditație, ei au învățat despre Dumnezeu și și-au învățat copiii despre lucrările și căile Sale.Ed 33.3

Aceasta a fost metoda de educație pe care a dorit Dumnezeu s-o stabilească în Israel. Când poporul a fost scos din Egipt, printre israeliți au fost puțini pregătiți să fie împreună-lucrători cu El în educarea copiilor lor. Părinții înșiși aveau nevoie de instruire și disciplină. Ca victime ale unei robii de-o viață, erau ignoranți, nepricepuți, degradați. Aveau puține cunoștințe despre Dumnezeu și puțină credință în El. Erau rătăciți de învățături false și stricați prin contactul îndelungat cu păgânismul. Dumnezeu a dorit să-i ridice la un nivel moral superior și în acest scop a căutat să le dea cunoștințe despre Sine Însuși.Ed 34.1

În toate procedeele pe care le-a folosit cu rătăcitorii din deșert, în toate marșurile lor, încoace și-ncolo, în suferințele îndurate din pricina foamei, setei și oboselii, în primejdia care venea dinspre păgânii care-i dușmăneau și în manifestarea providenței Sale pentru ușurarea lor, Dumnezeu căuta să le întărească credința descoperindu-le puterea care lucra neîncetat pentru binele lor. Și, după ce îi va fi învățat să se încreadă în iubirea și puterea Sa, avea ca scop să pună înaintea lor — sub forma preceptelor Legii Sale — standardul caracterului pe care, prin harul Său, dorea ca ei să-l atingă.Ed 34.2

Prețioase lecții au fost date lui Israel în timpul șederii lor la Sinai. Aceasta a fost o perioadă de pregătire specială pentru moștenirea Canaanului. Și împrejurimile de aici erau favorabile împlinirii scopului lui Dumnezeu. Pe vârful Sinaiului, umbrind șesul unde își puseseră oamenii corturile, odihnea stâlpul de nor care fusese călăuza lor în călătorie. Ca stâlp de foc noaptea, îi asigura de protecția divină; și în timp ce dormeau duși, pâinea din cer se așternea ușor peste tabără. Peste tot, înălțimi amețitoare, austere, vorbeau în solemna lor măreție despre neclintirea și maiestatea eternă. Omul a fost făcut să-și simtă ignoranța și slăbiciunea în prezența Aceluia care “a cântărit munții cu cântarul, și dealurile cu cumpăna”. Isaia 40, 12. Aici, prin manifestarea slavei Sale, Dumnezeu a căutat să impresioneze pe Israel cu sfințenia caracterului și cerințelor Sale și cu vina copleșitoare pentru neascultare.Ed 34.3

Poporul însă era leneș în privința învățării lecției. După cum fuseseră obișnuiți în Egipt cu reprezentările materiale ale Dumnezeirii, și acestea de cea mai degradantă speță, le era greu să conceapă existența sau caracterul Celui Nevăzut. Fiindu-I milă de slăbiciunea lor, Dumnezeu le-a dat un simbol al prezenței Sale. “Să-Mi facă un locaș sfânt”, a spus Domnul; “și Eu voi locui în mijlocul lor.” Exod 25, 8.Ed 35.1

Pentru construirea sanctuarului ca locuință a lui Dumnezeu, lui Moise i s-au dat instrucțiuni să facă toate lucrurile după modelul lucrurilor din ceruri. Dumnezeu l-a chemat pe munte și i-a descoperit lucrurile cerești, iar tabernacolul, cu tot ceea ce ținea de el, a fost lucrat după chipul celor văzute acolo.Ed 35.2

Așadar lui Israel, în mijlocul căruia a dorit să locuiască, i-a dezvăluit gloriosul Său caracter desăvârșit. Modelul le-a fost arătat pe munte când Legea a fost dată de pe Sinai, când Dumnezeu a trecut pe dinaintea lui Moise și a rostit: “Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie”. Exod 34, 6.Ed 35.3

Ei însă nu aveau în ei înșiși nici o putere pentru a atinge acest ideal. Descoperirea de la Sinai nu putea să-i conștientizeze decât în ce privea starea lor de nevoie și neajutorare. O altă lecție, tabernacolul, urma să-i învețe, prin serviciul jertfei, lecția iertării păcatului și a puterii, prin Mântuitorul, de a fi ascultători.Ed 36.1

Prin Hristos avea să fie împlinit scopul pentru care tabernacolul era un simbol — acea clădire glorioasă, cu pereții săi de aur strălucitor, care aruncau curcubee de culoare, cu perdele brodate cu heruvimi, cu aroma tămâii perpetuu aprinse, care ajungea în fiecare ungher, cu preoții înveșmântați într-un alb fără pată, iar în taina adâncă din locașul cel mai ascuns, deasupra tronului îndurării, între chipurile îngerilor plecați, care se închinau, slava Celui Preasfânt. În toate acestea, Dumnezeu dorea ca poporul Său să citească țelul pe care-l avea în vedere pentru sufletul omenesc. Mult timp după aceasta, apostolul Pavel aducea înaintea noastră același scop, vorbind prin Duhul Sfânt:Ed 36.2

“Nu știți că voi sunteți Templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui Dumnezeu este sfânt: și așa sunteți voi.” 1 Corinteni 3, 16.17.Ed 36.3

Mare era privilegiul și cinstea făcută lui Israel prin pregătirea Sanctuarului; dar mare era și responsabilitatea. În pustie trebuia înălțată o structură de o splendoare neîntrecută, pentru construirea căreia erau necesare cele mai costisitoare materiale și cea mai înaltă îndemânare artistică — și acest lucru trebuia făcut de un popor care abia scăpase din robie. Părea o sarcină copleșitoare. Dar Acela care dăduse planul de construire a făgăduit să coopereze cu lucrătorii.Ed 36.4

“Domnul a vorbit lui Moise, și a zis: Să știi că am ales pe Bețaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminția lui Iuda. L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de înțelepciune, pricepere și știință pentru tot felul de lucrări.... Și iată că i-am dat ca ajutor pe Oholiab, fiul lui Ahisamac, din seminția lui Dan. Am dat pricepere în mintea tuturor celor ce sunt iscusiți, ca să facă tot ce ți-am poruncit.” Exod 31, 1-6.Ed 36.5

Ce școală de meserii a fost cea din pustie, având ca instructori pe Hristos și îngerii Săi!Ed 37.1

În pregătirea sanctuarului și în utilarea lui trebuia ca tot poporul să coopereze. Exista de lucru și pentru creier, și pentru mână. Era nevoie de o varietate de materiale și toți au fost invitați să contribuie, fiecare după cum îl lăsa inima.Ed 37.2

Astfel, prin muncă și prin dăruire ei au fost învățați să coopereze cu Dumnezeu și între ei. Și urma să coopereze și pentru pregătirea clădirii spirituale — templul lui Dumnezeu în suflet.Ed 37.3

De la începutul călătoriei lor din Egipt, le-au fost date lecții pentru pregătirea și disciplina lor. Chiar înainte de a părăsi Egiptul s-a făcut o organizare temporară, iar poporul a fost împărțit în cete, fiecare având un conducător. La Sinai, aranjamentele organizatorice au fost finalizate. Ordinea atât de izbitor manifestată în toate lucrările lui Dumnezeu s-a arătat și în societatea iudaică. Dumnezeu era centrul autorității și al guvernării. Moise, ca reprezentant al Său, avea sarcina de a veghea la aplicarea legilor în Numele Său. Apoi, venea consiliul celor șaptezeci, apoi preoții și conducătorii, sub aceștia “căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci, și căpetenii peste zece” (Numeri 11, 16.17; Deuteronom 1, 15) și în sfârșit, dregători numiți pentru îndatoriri speciale. Tabăra era așezată într-o ordine perfectă, cu tabernacolul, locuința lui Dumnezeu, în centru, iar în jurul lui corturile preoților și leviților. În exterior, fiecare trib era așezat lângă propriul steag.Ed 37.4

Au fost impuse reguli sanitare radicale. Ele au fost poruncite poporului nu numai pentru că erau de folos sănătății, dar și ca fiind o condiție pentru a menține în mijlocul lor prezența Celui Preasfânt. Prin autoritate divină, Moise le-a declarat: “Căci Domnul Dumnezeul tău merge în mijlocul taberei tale, ca să te ocrotească; ... tabăra ta va trebui deci să fie sfântă”. Deuteronom 23, 14.Ed 38.1

Educația israeliților includea toate obiceiurile lor de viețuire. Tot ceea ce era legat de bunăstarea lor era subiectul grijii divine și venea din sfera de acțiune a Legii divine. Dumnezeu a căutat binele lor cel mai înalt chiar și atunci când S-a îngrijit de mâncarea lor. Mana cu care i-a hrănit în pustie era de o așa natură, încât să le sporească puterea fizică, mentală și morală. Cu toate că atât de mulți s-au răzvrătit împotriva restricțiilor impuse asupra dietei lor și își doreau fierbinte să se întoarcă la zilele când, ziceau ei, “ședeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam” (Exod 16, 3), înțelepciunea alegerii lui Dumnezeu pentru ei a fost apărată în așa fel, încât nu avea nimeni nimic de obiectat. În ciuda greutăților vieții duse de ei în pustie, nu era nici unul anemic în vreunul din triburile lor.Ed 38.2

În toate călătoriile lor, chivotul legământului, care conținea Legea lui Dumnezeu, trebuia să meargă în fruntea lor. Locul în care urma să-și așeze tabăra era indicat prin coborârea stâlpului de nor. Atâta vreme cât norul rămânea deasupra tabernacolului, ei stăteau în tabără. Când se ridica, își reluau călătoria. Atât oprirea, cât și plecarea lor erau marcate de o invocație solemnă. “Când pornea chivotul, Moise zicea: ‘Scoală-Te, Doamne, ca să se împrăștie vrăjmașii Tăi, și să fugă dinaintea Feței Tale cei ce Te urăsc!’ Iar când îl așezau, zicea: ‘Întoarce-Te, Doamne, la zecile de mii ale miilor lui Israel!’” Numeri 10, 35.36.Ed 38.3

În timpul în care au călătorit prin pustie, multe lecții prețioase au fost fixate în mintea lor prin intermediul cântărilor. La izbăvirea lor de armata faraonului, întregul popor al lui Israel s-a unit într-un cântec de triumf. Departe, în deșert și peste undele mării, răsuna refrenul plin de bucurie, iar munții lăsau să răzbată în ecou cuvintele de laudă, “Cântați Domnului, căci și-a arătat slava”. Exod 15, 21. În timpul călătoriei, acest cântec era adesea repetat, înviorând inimile și aprinzând credința peregrinilor. Poruncile, așa cum fuseseră date pe Sinai, cu făgăduințe ale favorii divine și amintirea lucrărilor Sale minunate pentru izbăvirea lor, erau exprimate, prin călăuzire divină, în cântec și erau înălțate în sunetul muzicii instrumentale, oamenii ținând bine pasul în timp ce vocile li se uneau în laudă.Ed 39.1

În acest fel, gândurile le erau înălțate de la încercările și dificultățile drumului, spiritul lor neliniștit și turbulent era îmbunat și calmat, principiile adevărului erau sădite în memorie și credința era întărită. Concertarea acțiunilor îi învăța ordinea și unitatea, și poporul era adus într-o legătură mai strânsă cu Dumnezeu și fiecare cu celălalt.Ed 39.2

Despre modul în care a lucrat Dumnezeu cu Israel în timpul celor patruzeci de ani de peregrinare prin pustie, Moise a declarat: “Domnul, Dumnezeul tău, te mustră cum mustră un om pe copilul lui”; “ca să te smerească și să te încerce, ca să-ți cunoască pornirile inimii și să vadă dacă ai să păzești sau nu poruncile Lui”. Deuteronom 8, 5.2.Ed 39.3

“El l-a găsit într-un ținut pustiu, într-o singurătate plină de urlete înfricoșate; l-a înconjurat, l-a îngrijit și l-a păzit ca lumina ochiului Lui. Ca vulturul care își scutură cuibul, zboară deasupra puilor, își întinde aripile, îi ia și-i poartă pe penele lui: Așa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său și nu era nici un dumnezeu străin cu El.” Deuteronom 32, 10-12.Ed 39.4

“Căci și-a adus aminte de Cuvântul Lui cel sfânt, și de robul Său Avraam. A scos pe poporul Său cu veselie, pe aleșii Săi în mijlocul strigătelor de bucurie. Le-a dat pământurile neamurilor și au pus stăpânire pe rodul muncii popoarelor, ca să păzească poruncile Lui și să țină legile Lui.” Psalmii 105, 42-45.Ed 40.1

Dumnezeu a pus la îndemâna lui Israel toate avantajele, le-a dat orice privilegiu, ceea ce avea să-i facă să fie o cinste la adresa Numelui Său și o binecuvântare pentru națiunile din jurul lor. Dacă ei ar fi vrut să umble în calea ascultării, le-a făgăduit că le “va da asupra tuturor neamurilor pe care le-a făcut: întâietate în slavă, în faimă și în măreție”. “Toate popoarele,” a spus El, “vor vedea că tu porți Numele Domnului, și se vor teme de tine”. Națiunile care vor auzi toate aceste precepte vor spune: “Acest neam mare este un popor cu totul înțelept și priceput!” Deuteronom 26, 19; 28, 10; 4, 6.Ed 40.2

În legile încredințate lui Israel, au fost date instrucțiuni explicite în privința educației. Dumnezeu i Se descoperise lui Moise, pe Sinai, ca fiind “un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie”. Exod 34, 6. Urma ca în Israel tații și mamele să-i învețe pe copiii lor aceste principii care prindeau ființă în Legea Sa. Prin îndrumare divină, Moise le-a declarat: “Și poruncile acestea, pe care ți le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipărești în mintea copiilor tăi și să vorbești de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca și când te vei scula”. Deuteronom 6, 6.7.Ed 40.3

Nu trebuia ca aceste lucruri să fie predate ca o teorie seacă. Cei care vor să-i învețe pe alții adevărul trebuie să-i practice ei înșiși principiile. Ei îi pot impresiona pe alții numai reflectând caracterul lui Dumnezeu în corectitudinea, noblețea și lipsa de egoism a propriilor vieți.Ed 41.1

Adevărata educație nu înseamnă instruirea cu forța a unei minți nepregătite și lipsite de receptivitate. Puterile mintale trebuie trezite, iar interesul stimulat. Pentru aceasta, avem la dispoziție metoda lui Dumnezeu de predare. Cel care a creat mintea și i-a stabilit legile a hotărât și dezvoltarea ei în conformitate cu acestea. În cămin și în sanctuar, prin lucrurile din natură și din artă, în muncă și în sărbători, în zidire sacră și în piatra de aducere-aminte, prin metode, ritualuri și simboluri fără număr, Dumnezeu i-a dat lui Israel lecții care au ilustrat principiile Sale și au păstrat amintirea minunatelor Lui lucrări. Apoi, pe măsură ce se puneau întrebări, instruirea dată impresiona mintea și inima.Ed 41.2

În aranjamentele făcute pentru educarea poporului ales, s-a arătat că o viață care Îl are în centru pe Dumnezeu este o viață completă. Pentru fiecare nevoie pe care a sădit-o, tot El a luat și măsuri, ca să fie satisfăcută; El caută să dezvolte fiecare calitate pe care a dăruit-o.Ed 41.3

Dumnezeu, Autorul oricărei frumuseți, El Însuși un iubitor al frumosului, a luat măsuri să satisfacă în copiii Săi iubirea de frumos. A asigurat, de asemenea, rezolvarea nevoilor lor sociale, întovărășirile utile și pline de bunătate, care fac atât de mult pentru cultivarea compasiunii, care luminează și îndulcesc viața.Ed 41.4

Ca mijloc de educație, un loc important a fost ocupat de sărbătorile lui Israel. În viața obișnuită, familia era atât școală, cât și biserică, părinții fiind instructori și în ramura laică, și în cea religioasă. De trei ori pe an însă, erau stabilite perioade de comuniune și închinare publică. Aceste adunări au fost ținute mai întâi la Silo și după aceea la Ierusalim. Nu era obligatorie decât prezența taților și a fiilor; dar nimeni nu dorea să piardă ocaziile oferite de sărbători și, pe cât posibil, participau toți membrii familiei; și cu ei, bucurându-se de ospitalitatea lor, era străinul, levitul și cel sărac.Ed 41.5

Călătoria la Ierusalim, în stilul simplu, patriarhal, înconjurați de frumusețea primăverii, de bogăția miezului de vară sau de maturitatea coaptă a toamnei, era o încântare. De la bărbatul cu părul nins până la copilaș, veneau cu daruri de recunoștință, ca să se întâlnească cu Dumnezeu în locașul Său cel sfânt. În timpul călătoriei, experiențele trecutului, povestirile pe care le iubeau încă atât de mult și cei tineri, și cei vârstnici erau depănate pentru copiii evrei. Erau înălțate cântecele care învioraseră umblarea lor în pustie. Erau cântate poruncile lui Dumnezeu și, întrețesute cu influențele binecuvântate ale naturii și tovărășia omenească plină de bunătate, ele erau fixate pentru totdeauna în memoria multor copii și tineri.Ed 42.1

Ceremoniile la care fuseseră martori în Ierusalim, legate de serviciul pascal — adunarea nocturnă, bărbații cu mijlocul încins, cu încălțămintea în picioare și cu toiagul în mână, masa luată în grabă, mielul, pâinea nedospită și ierburile amare, iar în tăcerea solemnă repetarea povestirii sângelui vărsat, a îngerului aducător de moarte și marșul grandios afară din țara robiei, — toate erau de o așa natură, încât să stârnească imaginația și să impresioneze inima.Ed 42.2

Sărbătoarea Corturilor sau sărbătoarea recoltei, cu darurile ei din livadă sau din câmp, cu tabăra ei de colibe din frunze, săptămâni de-a rândul, cu timpul petrecut alături de alții, cu serviciul sacru de aducere-aminte și generoasa ospitalitate arătată slujitorilor lui Dumnezeu, leviților care slujeau în Sanctuar și copiilor Lui — străinii și cei sărmani — înălța toate mințile cu recunoștință către Acela care “încununase anul cu bunătatea Sa” și pe ale cărui cărări curgeau picuri de grăsime.Ed 42.3

Cei pioși petreceau în Israel, în fiecare an, o lună întreagă în acest fel. Era o perioadă fără muncă și griji, și aproape în întregime consacrată, în sensul adevărat al cuvântului, scopurilor educației.Ed 43.1

Împărțind moștenirea poporului Său, scopul lui Dumnezeu a fost acela de a-i învăța, și prin ei, generațiile viitoare, principiile corecte legate de proprietatea funciară. Ținutul Canaanului a fost împărțit între toți membrii poporului, exceptați fiind numai leviții, ca slujitori ai sanctuarului. Cu toate că o persoană putea să-și înstrăineze proprietatea pentru un timp, nu putea să dea pentru totdeauna moștenirea copiilor săi. Când o înstrăina, avea în orice moment libertatea să o răscumpere; datoriile erau șterse la fiecare al șaptelea an, iar în cel de-al cincizecilea, sau anul jubiliar, toate proprietățile funciare reveneau proprietarilor originari. În felul acesta, fiecare familie era asigurată în ceea ce privea averea ei și se punea o barieră împotriva extremelor — fie îmbogățirea, fie sărăcirea.Ed 43.2

Prin împărțirea pământului, Dumnezeu le-a asigurat, asemenea locuitorilor Edenului, ocupația cea mai favorabilă dezvoltării — îngrijirea plantelor și a animalelor. O altă măsură în folosul educației a fost suspendarea lucrărilor agricole din șapte în șapte ani, pământul fiind lăsat necultivat, ceea ce răsărea liber rămânând celor sărmani. În acest fel, se oferea ocazia unui studiu prelungit, întâlnirilor și închinării publice și manifestării generozității, atât de adesea trecută cu vederea din pricina trudei și grijilor vieții.Ed 43.3

Dacă în timpurile noastre ar fi aplicate principiile Legii lui Dumnezeu referitoare la distribuirea proprietății, cât de diferită ar fi starea oamenilor! O respectare a acestor principii ar împiedica relele îngrozitoare care au rezultat în toate veacurile din oprimarea celor săraci de către cei bogați și din ura pe care au avut-o cei săraci față de cei înstăriți. În vreme ce ar opri strângerea unor mari bogății, ar avea și tendința de a împiedica apariția ignoranței și a degradării a zeci de mii de persoane, de a căror muncă prost plătită este nevoie pentru adunarea acestor averi colosale. Ar ajuta la găsirea unei soluții pașnice la problemele care amenință acum lumea cu anarhie și vărsare de sânge.Ed 44.1

Faptul de a consacra lui Dumnezeu a zecea parte din toate veniturile, fie din livadă, fie din roadele câmpului, din cirezi sau din turme, din munca intelectuală sau fizică, consacrarea apoi a celei de-a doua zecimi pentru ajutorarea celor săraci și alte scopuri umanitare a avut scopul de a ține necurmat înaintea poporului adevărul că Dumnezeu este proprietarul a toate câte sunt și că ei au ocazia să fie intermediari ai binecuvântărilor Sale. A fost un mod de educare în vederea suprimării oricărei manifestări de egoism îngust și de cultivare largă și nobilă a caracterului.Ed 44.2

O cunoaștere a lui Dumnezeu, părtășia cu El în studiu și în muncă, asemănarea cu El în caracter, acestea urmau să fie sursa, mijlocul și țelul educației lui Israel — educația dată de Dumnezeu părinților, iar prin aceștia copiilor lor.Ed 44.3

Legătura educației cu răscumpărarea

Școlile profeților