Solia stelelor

Și stelele au o solie de încurajare pentru fiecare făptură omenească. În acele ceasuri care vin peste toți, când inima este slăbită și ispita taie adânc; când obstacolele par de netrecut, țelurile puse în viață par imposibil de realizat, iar făgăduințele ei atractive sunt asemenea merelor Sodomei; unde se poate găsi, în aceste condiții, un asemenea curaj și o așa statornicie, dacă nu în acea lecție pe care Dumnezeu ne-a îndemnat să o învățăm de la stele, care își continuă drumul, netulburate.Ed 115.4

“Ridicați-vă ochii în sus, și priviți! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în șir, oștirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; așa de mare e puterea și tăria Lui, că nici una nu lipsește. Pentru ce zici tu, Iacove, pentru ce zici tu, Israele: ‘Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului și dreptul meu este trecut cu vederea înaintea Dumnezeului meu?’ Nu știi? N-ai auzit? Dumnezeul cel veșnic, Domnul, a făcut marginile pământului. El nu obosește, nici nu ostenește; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El dă tărie celui obosit și mărește puterea celui ce cade în leșin”. “Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.” “Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te iau de mâna dreaptă și-ți zic: ‘Nu te teme de nimic, Eu îți vin în ajutor!’” Isaia 40, 26-29; 41, 10.13.Ed 115.5

Palmierul, bătut de soare și de apriga furtună de nisip, rămâne verde, înfloritor și roditor în mijlocul deșertului. Rădăcinile lui sunt hrănite de izvoare vii. Coroana sa de verdeață este zărită de departe, în câmpia arsă, pustie; iar călătorul, gata să moară, își grăbește pașii împleticiți către umbra răcoroasă și apa dătătoare de viață.Ed 116.1

Copacul din deșert este un simbol al modului în care dorește Dumnezeu ca viața copiilor Săi să fie în această lume. Ei au menirea de a călăuzi sufletele obosite, complet neliniștite și gata să piară în deșertul păcatului — să le călăuzească spre apa vie. Ei trebuie să-i îndrume pe semenii lor către Acela care face invitația: “Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea.” Ioan 7, 37.Ed 116.2

Fluviul cel larg și adânc, care constituie o magistrală pentru trafic și pentru călătoriile națiunilor, este considerat ca un beneficiu al tuturor; dar ce vom spune despre râulețele care ajută la formarea acestui nobil curs de apă? Dacă nu ar fi ele, fluviul ar dispărea. De ele depinde însăși existența acestuia. Tot așa, unii oameni chemați să conducă în vreo lucrare mare sunt onorați ca și cum succesul acesteia li s-ar datora numai lor; dar acel succes a reclamat cooperarea credincioasă a lucrătorilor mai umili, aproape fără număr de mulți — lucrători despre care lumea nu știe nimic. Sarcini pentru care n-au primit nici o mulțumire, muncă fără recunoaștere, aceasta este partea celor mai mulți truditori ai lumii. Și într-un asemenea grup, mulți sunt plini de nemulțumire. Ei simt că viața lor este irosită. Dar râul cel mărunt care își croiește în tăcere calea prin dumbrăvi și câmpii, ducând cu el sănătate, fertilitate și frumusețe, este la fel de folositor în felul său ca și fluviul cel larg. Și, contribuind la viața fluviului, ajută la împlinirea a ceea ce singur nu ar fi putut realiza niciodată.Ed 116.3

Mulți au nevoie de această lecție. Talentul este idolatrizat, iar poziția socială este dorită prea mult. Sunt prea mulți oameni care nu vor să facă nimic, dacă nu sunt recunoscuți ca lideri; prea mulți care trebuie să primească laude — căci altfel nu au nici un interes față de muncă. Ceea ce avem nevoie să învățăm este credincioșia în a folosi cel mai bine puterile și ocaziile pe care le avem și de a fi mulțumiți cu starea pe care ne-o încredințează Cerul.Ed 117.1