Copilăria lui Isus

Mântuitorul Și-a petrecut copilăria și tinerețea Sa în Nazaretul cel sărman și puțin prețuit. Orice loc s-ar fi putut considera fericit, dacă Isus ar fi petrecut în el măcar un an; chiar și curțile domnești s-ar fi simțit fericite și onorate prin prezența unui asemenea oaspete, dar El a trecut totuși pe lângă locuințele bogate, pe lângă palatele regilor, spre a-Și alege ca loc de locuit un sat modest de munte.VI 23.1

Timp de treizeci de ani, pe care Salvatorul lumii i-a petrecut la munte, El a umblat adesea pe potecile înguste, care duceau la câmpiile întinse. Ochii Săi priveau cu admirație minunile mărețe ale naturii. Florile frumoase, arborii cei înalți, stâncile prăpăstioase și munții falnici, totul avea atracție pentru El. Cu adorație și bucurie privea El măreția firmamentului. El a admirat aurora dimineții, podoaba serii și maiestatea sărbătorească a nopții. El era răpit de auzul cântăreților fericiți, ai pădurii, cum ei proclamau laudă Creatorului, și adesea El Își unea glasul Său cu al lor în cântări de laudă. El Își aduna felurite cunoștințe din cartea cea măreață a naturii.VI 23.2

De pe munții Nazaretului El a privit în jos asupra unei țări, care a așteptat venirea Sa timp de mii de ani și care totuși nu era pregătită să-L primească. În singurătatea liniștită a colinelor și a dumbrăvilor, neobservat de vreun ochi omenesc, El a comunicat cu Tatăl Său și Își întărea sufletul cu meditație și rugăciune pentru lucrarea vieții Sale, pe care o avea de îndeplinit.VI 23.3

Puținul, pe care Sfintele Scripturi îl raportează despre copilăria lui Isus, este de o mare însemnătate. “Iar Pruncul creștea și se întărea; era plin de înțelepciune, și harul lui Dumnezeu era peste El.” “Și Isus creștea în înțelepciune, în statură, și era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.” Luca 2, 40.52.VI 24.1

Timp de aproape treizeci de ani n-au avut loc decât puține întâmplări în viața lui Isus, care să atragă atenția poporului asupra Lui. Încă din copilărie El a respectat cu exactitate legile iudaice. El nu a dat pe față în public nașterea Sa dumnezeiască, și nici nu a căutat să se distingă față de alții. Amicii și rudele Sale nu vedeau la El nici un semn deosebit al Divinității Sale, în timpul viețuirii Lui printre ei. Dar deși evita ca să trezească vreo atenție, totuși El era neclintit ca o stâncă în a urma ce este drept.VI 24.2

Viața lui Hristos se distingea prin simplitatea și curăția Sa: Spiritul Său liniștit și fără pretenții, lipsa Sa de vanitate și mândrie L-a făcut să câștige bunăvoință la Dumnezeu și la oameni. Încă de copil El a dat pe față o blândețe și o amabilitate bătătoare la ochi. Mâinile și picioarele Sale erau întotdeauna gata să ajute altora, și să ușureze sarcina părinților Săi. El poseda o răbdare pe care nimic n-o putea tulbura, și o iubire de adevăr, care Îl însoțea cu credincioșie în tot timpul. Deși întotdeauna serios și tăgăduitor de sine, El era totuși bun și vesel. Frumusețea caracterului Său consta în viața Sa echilibrată. Deși a dat încă de timpuriu dovezi despre o înțelepciune bătătoare la ochi, totuși El era în totul ca orice copil, dezvoltându-se treptat atât în ce privește facultățile Sale spirituale, cât și în cele corporale, care creșteau o dată cu anii.VI 24.3

Tăcerea Sfintei Scripturi cu privire la copilăria și tinerețea lui Hristos este de foarte mare însemnătate pentru noi. Hristos este modelul nostru în toate lucrurile. Cu cât această perioadă a vieții este mai liniștită și mai neobservată, cu atât mai mult este ea în armonie cu natura, și cu atât mai liberă de orice ațâțare artificială, și cu atât mai rodnică pentru propășirea curăției, a simplității naturale și a adevăratei valori morale.VI 24.4

Isus nu era scutit de ispite. Satan era zelos și stăruitor în sforțările sale, de a birui pe Fiul lui Dumnezeu. Faptul că există pe pământ o Ființă liberă de mânjitura păcatului neliniștea în gradul cel mai înalt pe autorul păcatului, și nu-i scăpa nici un mijloc neîncercat, pentru a-L amăgi și încurca. Totuși Isus primea de la Tatăl Său ceresc înțelepciune și putere, spre a birui pe ispititor.VI 24.5

Nelegiuirea locuitorilor Nazaretului a devenit proverbială. Chipul josnic cu care acest loc era privit, a mișcat pe Natanael să pună întrebarea: “Poate ieși ceva bun din Nazaret?” Ioan 1, 46. Isus nu Și-a ales singur acea societate de oameni. Tatăl Său ceresc a găsit ca potrivit, de a-L lăsa în tinerețea Sa să fie expus adesea la ispite. Acestea aveau de scop, a-I pune caracterul la încercare și la probă, și-L făceau să fie neîncetat la pândă, pentru păzirea curăției Sale. El a trebuit să fie expus la lupte grele, spre a servi ca exemplu pentru oameni în copilărie, în tinerețe și în bătrânețe.VI 25.1

Nici-o viață de prisosință și de trândăvie nu a fost partea lui Isus. Părinții Săi erau săraci și întreținerea lor depindea de munca lor zilnică. În chipul acesta Isus a fost deprins cu sărăcia, cu tăgăduirea de sine și cu lipsurile. Dar tocmai această experiență s-a dovedit ca un scut în anii de mai târziu. Fiind deprins cu sârguință și cu viață retrasă, El închidea ușa multor ispite și stătea departe de orice societate, a cărei influență era stricăcioasă. Astfel El a dezvoltat un adevărat caracter nobil în mijlocul unor influențe tocmai contrarii. Nici câștigul, nici plăcerile, nici lauda și nici mustrările nu-L puteau mișca, ca să comită o nedreptate. El avea înțelepciunea, de a deosebi răul de bine, și tărie de a rezista ispitei.VI 25.2

Nimeni nu poate dezvolta vreodată un caracter creștin în împrejurări mai defavorabile ca Mântuitorul nostru. Faptul că El a trăit timp de treizeci de ani într-un loc — privit de mulți ca ceva de mirare, a ieși ceva bun din acel loc — este o impută pentru acei care gândesc că a duce o viață neprihănită ar depinde de loc, de fericire sau de bogăție. Ispita, sărăcia și greutățile sunt tocmai școala necesară pentru cultivarea curăției și tăriei de caracter.VI 25.3

Potrivit legii iudaice, Iosif și Maria mergeau în fiecare an la Ierusalim, spre a lua parte la sărbătoarea paștelor. Când Isus era de doisprezece ani, părinții Săi L-au luat cu ei, după cum se obișnuia la iudei. Această călătorie la sfânta cetate, pentru a lua parte la sărbătoare, ei o făceau într-o societate mare.VI 25.4

Atunci a văzut Isus templul pentru prima dată. Umblând prin încăperile sale, El a văzut pe preoți ocupați, a văzut altarul plin de sânge, și fumul sfânt al tămâiei, care se înălța sus la Dumnezeu și perdeaua cea lucrată în mod artistic, care acoperea misterele Sfintei Sfintelor. Lui îi era lămurită însemnătatea acestor ceremonii solemne, și știa că ele aveau să fie împlinite prin propria Sa jertfă pentru păcatele lumii. Pentru mintea omenească este imposibil, a-și face o idee despre cugetele Fiului lui Dumnezeu la această ocazie.VI 26.1

După ce au trecut cele șapte zile de sărbătoare, societatea din Galileea, cu care Iosif și Maria trebuia să plece înapoi, a pornit la drum spre casă. În confuzia primelor zile de călătorie, părinții lui Isus nu au observat lipsa Sa; numai când au trebuit să caute gazdă pentru noapte, au observat lipsa acelei mâini întotdeauna voioasă și gata de ajutor a Fiului lor ascultător. Închipuindu-și că va fi la cineva din societatea lor, ei nu și-au făcut deocamdată nici o grijă pentru El. Principiile Sale erau atât de curate, purtarea Sa atât de prevăzătoare, încât ei au avut destulă încredere spre a-L lăsa singur. Ei nu s-au îndoit câtuși de puțin, că atunci când vor avea nevoie de El, le va fi oricând de ajutor. Dar acum ei erau foarte îngrijorați, și Îl căutau cu multă trudă. Toate cercetările lor au fost însă fără succes; ei nu puteau da de nici o urmă a mult iubitului lor Fiu. Plini de presimțiri îngrozitoare ei s-au întors înapoi la Ierusalim. Ei își aminteau cu groază de măcelul, pe care l-a pus la cale tiranul Irod, spre a pierde pe Împăratul lui Israel, și își făceau multe reproșuri pentru neglijarea prețiosului lor odor, care le-a fost încredințat de Dumnezeu.VI 26.2

Iosif și Maria și-au continuat toată ziua cercetările lor zadarnice în Ierusalim. După aceasta urmă o noapte de neodihnă și nesiguranță — o noapte, care a fost petrecută în veghere cu rugăciuni și lacrimi. Ziua următoare ei și-au reînnoit sforțările lor, totuși fără succes. O altă noapte se apropia, când au ajuns în apropiere de templu și au observat, cum o mare mulțime de oameni mergeau într-acolo. Se atașară atunci și ei la această mulțime, și la intrarea în templu, atenția lor a fost atrasă de glasul Lui. Deși nu-L puteau vedea din cauza mulțimii, totuși ei știau, că El trebuie să fie, căci nici un alt glas nu poseda o astfel de solemnitate și un astfel de răsunet.VI 26.3

Pătrunzând prin mulțime, ei s-au aflat în curând într-o încăpere a templului, care era folosită ca școală a profeților. Acolo în mijlocul mai marilor, al preoților și al cărturarilor, ei au văzut pe Fiul lor.VI 27.1

El stătea plin de respect și umilință la picioarele acestor bărbați serioși și învățați, ca și când ar fi voit să primească instrucțiuni despre venirea lui Mesia, în timp ce El îi făcea atenți asupra evenimentelor de pe acea vreme, care potrivit profețiilor aveau să însoțească venirea Celui Făgăduit. Preoții și învățații pe de altă parte, Îi puneau întrebări grele, privitoare la adevăr, pe care ei nu le înțelegeau. Isus însă pricepea întrebările lor, și prin răspunsurile Sale date într-o simplitate de copil, dar într-o limpezime completă, El rectifica teoriile și prescripțiile lor false și răspândea un val de lumină nouă asupra adevărurilor, care erau preînchipuite în simboluri și profeții.VI 27.2

Toți ascultau cu cel mai mare interes, când a fost explicată sărbătoarea paștelor. În orbirea lor, ei au pierdut aproape în totul din vedere însemnătatea sărbătorii, pe care ei au sărbătorit-o chiar atunci cu un fast atât de mare. Isus știa că ei nu aveau nici o idee despre Mesia ca o jertfă pentru păcatele lumii și că erau în totul nepregătiți ca să-L primească în adevăratul Său caracter. De aceea intenția Sa era, ca prin întrebări și lămuriri să-i aducă la o înțelegere mai limpede a misiunii Sale, așa încât ei să fie pregătiți ca să-L creadă atunci, când El avea să-Și înceapă pe față misiunea Sa de Învățător.VI 27.3

Rabinii au observat cu uimire judecata matură, înțelepciunea, agerimea și concluziile logice ale băiatului străin. Ei știau că el nu a fost instruit în școala profeților, și totuși El avea o mai bună înțelegere a profețiilor decât ei, cu toate că ei și-au petrecut întreaga lor viață cu studiul acestora. Ei erau nu numai uimiți, ci chiar răpiți. Inimile lor erau atrase în iubire către El. Pentru ei era lămurit, că acest băiat galileean poseda un talent extraordinar, și ei doreau să-l aibă ca elev în școala lor, spre a fi pregătit ca să ocupe o poziție însemnată și un post înalt de învățător în Israel. Niciodată până aici nu au auzit acești bărbați învățați o explicație atât de simplă și de convingătoare a Sfintelor Scripturi cu privire la venirea mult așteptatului Mesia, la adevăratul scop al venirii Sale și la natura Împărăției Sale.VI 27.4

E de mirat, că ei au rămas uimiți de înțelepciunea acestui băiețaș liniștit și serios, care le-a dat lămuriri într-un mod atât de copilăros și modest asupra marilor adevăruri ale profețiilor și că inimile lor au fost atât de mișcate, cum nici o artă de vorbire înaltă sau vreo elocvență scolastică nu le-ar fi putut mișca vreodată! Deși necunoscut de ei, totuși băiețașul de la picioarele lor era Tâlcuitorul divin al profețiilor.VI 28.1

Dumnezeu căuta să lumineze pe conducătorii lui Israel, și pentru acest scop El a întrebuințat unicul mijloc prin care ei puteau fi câștigați. În mândria lor ei nu ar fi acceptat niciodată ca ei să primească de la cineva învățătură, oricât de mare ar fi fost înțelepciunea sa și oricât de înaltă poziția sa. Ei se considerau pe ei înșiși ca tâlcuitori ai profețiilor rânduite de Dumnezeu. Dacă le-ar fi trecut prin minte că Isus căuta să-i învețe, atunci ar fi defăimat și n-ar fi voit să-L asculte. Dar ei se măguleau cu închipuirea că ar da învățătură, pe când în realitate ei nu erau decât ascultători și primeau învățătură. Modestia copilărească și grațiozitatea lui Isus dezarmau prejudecățile lor. Mințile lor se deschideau în mod conștient la mărturia Sfintei Scripturi. Puterea adevărului convingea mintea lor. Și aceasta nu era totul. O putere dumnezeiască însoțea cuvintele lui Isus. Spiritul lui Dumnezeu căuta să planteze adevărul în inimile lor. Ei au fost convinși că așteptările lor cu privire la felul și scopul venirii lui Mesia nu erau în acord cu profețiile; totuși convingerile lor nu au fost urmate de credință. Ei nu erau voioși să renunțe la teoriile, care măguleau ambiția lor și care serveau ca temelie a mândriei lor de puterea și strălucirea viitorului lor rege. Ei nu voiau să recunoască că concepția lor despre Sfânta Scriptură, pe care pretindeau a o învăța, era cu totul greșită. Adevărul era deci în contrazicere cu dorințele lor. Rabinii se întrebau între ei: Cum se poate ca acest băiat să dobândească o astfel de învățătură, când n-a învățat nicăieri în vreo școală? Mândria și interesul i-a făcut să lepede lumina din cer.VI 28.2

Părinții lui Isus au privit cu uimire la Fiul lor. Ei au fost umpluți de bucurie, când L-au văzut în siguranță și au fost foarte mulțumiți pentru onoarea care I s-a dat. Dar Maria nu putea uita așa de ușor necazul pe care-l suferise din cauza Lui. Când a auzit, că El n-a fost reținut aici contrar voinței Sale, ci că a fost atât de adâncit în conversație cu înțelepții lui Israel, încât după părerea ei și-a uitat datoriile Sale de copil, ea i-a zis pe un ton pe jumătate mustrător: “‘Fiule, pentru ce Te-ai purtat așa cu noi? Iată că tatăl Tău și eu Te-am căutat cu îngrijorare.’ El le-a zis: ‘De ce M-ați căutat? Oare nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?’” Luca 2, 48-49.VI 28.3

Aceste cuvinte rostite în nevinovăție și simplitate conțineau un reproș pentru părinții Săi. El le-a amintit cu modestie, că dacă și-ar fi făcut datoria lor, ar fi fost scutiți de osteneala de a-L căuta. Dar în timp ce ei își neglijau datoria lor, pe care le-o încredințase Tatăl, El Însuși S-a ocupat cu lucrarea, pentru împlinirea căreia El s-a coborât din cer.VI 29.1

Iosif și Maria au fost onorați de Dumnezeu într-un mod deosebit, încredințându-le îngrijirea Fiului Său. Îngerii au vestit nașterea Sa păstorilor din Betleem, și magii din răsărit i-au adus omagii. Dumnezeu a condus pe Iosif astfel, încât viața copilului Isus a fost păstrată. Dar la reîntoarcerea lor de la Ierusalim, părinții lui Hristos erau atât de ocupați cu conversații și vizite, încât și-au neglijat sfânta lor datorie. Toată ziua de dimineață și până seara, ei nu se sinchisiseră de Fiul lor Isus, pe care nu trebuia să-L piardă din vedere nici o clipă.VI 29.2

După ce îngrijorarea lor s-a liniștit prin găsirea lui Isus, ei căutau să arunce vina asupra Lui, în loc să-și recunoască neglijența lor, el a respins însă aceasta cu blândețe dar hotărât.VI 29.3

Cu această ocazie Isus a făcut cunoscut pentru prima dată adevăratul Său raport față de Dumnezeu. Cuvintele, pe care El le-a adresat Mariei, a arătat că El era conștient de misiunea Sa cerească încă de copil. Deși părinții nu puteau înțelege pe deplin însemnătatea cuvintelor lui Isus, totuși mintea Mariei s-a luminat în cea mai mare parte. Ea a știut că Isus nu Se referea la tatăl Său pământesc, ci la Iehova, și ea nu numai că a păstrat în minte toate, câte a zis El, spre a medita asupra lor în viitor, ci a și luat la inimă învățătura ce era cuprinsă în cuvintele Sale și a pus-o în practică.VI 29.4

Pentru părinții lui Isus era atât de firesc de a-L privi ca fiu al lor propriu, încât erau ușor expuși primejdiei, de a pierde din vedere binecuvântarea de care era însoțită prezența Salvatorului lumii. Fiind zilnic pe lângă dânșii și cum viața Sa semăna în multe privințe cu viața altor copii, era greu pentru ei de a păstra în ochii lor misiunea Sa sfântă și a-și aminti mereu că Dumnezeu a încredințat pe Fiul Său supravegherii și grijii lor părintești; pe Acela a Cărui dumnezeire era ascunsă sub chipul omenesc. O petrecere mai lungă în Ierusalim a fost folosită de El ca un mijloc blând de amintire a datoriei lor, pentru ca să nu mai fie nepăsători și să piardă din vedere înalta onoare, pe care Dumnezeu le-a arătat-o.VI 29.5

Sărbătoarea Paștelor a fost instituită, pentru ca iudeii să păstreze în amintire eliberarea lor minunată din Egipt. Această întocmire a fost destinată, pentru a abate sufletele lor de la treburile lor lumești și a le readuce în amintire faptele lui Dumnezeu. Ei trebuiau să-și aducă aminte de minunile, de îndurările și de marea Sa bunătate față de ei, așa încât iubirea și adorația lor față de El să sporească. Prin aceasta ei trebuiau să fie provocați, a privi la El în toate greutățile lor și a se încrede în El, în loc să se întoarcă către alți zei.VI 30.1

Respectarea Paștelui făcea o impresie întristătoare asupra Fiului lui Dumnezeu. El vedea în mielul cel junghiat un simbol al morții Sale. Acei care sărbătoreau această întocmire, au fost învățați să aducă în legătură junghierea mielului cu viitoarea moarte a lui Hristos. Sângele cu care erau stropiți ușiorii caselor lor, era un simbol al sângelui lui Hristos, care avea să aducă curățire de păcate pentru creștinul credincios. Acesta avea să-l ocrotească față de mânia viitoare a lui Dumnezeu, care va veni peste lumea necredincioasă și nepocăită, așa după cum a venit asupra egiptenilor pe vremuri. Dar numai prin îndeplinirea lucrării, pe care Domnul le-o încredințase ca s-o facă, jertfa lui Hristos le putea servi spre mântuire. Ei aveau înșiși de conlucrat, spre a dovedi credința lor în planul rânduit pentru salvarea lor.VI 30.2

Foarte mulți veneau dintr-o mare depărtare, pentru ca să ia parte la sărbătoarea Paștelor. Isus, care cunoștea toate inimile, știa că mulțimea care se întorcea de la Ierusalim avea să uite pe Mântuitorul și misiunea Sa prin vorbiri ușuratice și vizite nefolositoare. De aceea El a preferat să Se înapoieze singur cu părinții Săi, spre a le da în felul acesta ocazie, să mediteze asupra profețiilor, care se refereau la suferințele Sale viitoare și la moartea Sa. El dorea ca evenimentele dureroase, prin care ei aveau să treacă în timpul jertfei Sale necesare, să nu fie pentru ei ceva nou și neașteptat. La întoarcerea lor de la Ierusalim, după terminarea Paștelor, El a fost despărțit de ei, și ei L-au căutat cu inimile îndurerate timp de trei zile. Când El avea să sufere moartea pentru păcatele lumii, El avea să fie de asemenea despărțit și pierdut pentru ei trei zile. Dar după aceea El avea să li se arate, și credința lor avea să se încreadă în El ca Mântuitor al neamului omenesc căzut, și ca într-un Mijlocitor al lor la Tatăl.VI 30.3

Aceasta este o învățătură importantă pentru toți urmașii lui Hristos. Nici una din aceste învățături nu avea să fie pierdută; toate au fost scrise pentru binele generațiilor viitoare. Iosif și Maria au pierdut pe Hristos prin neglijența unei singure zile; trei zile de căutare plină de îngrijorare au fost necesare pentru regăsirea Lui. Tocmai așa se petrec lucrurile și cu creștinii; când devin nepăsători și neglijează rugăciunea și vegherea, pot pierde într-o zi pe Hristos; și adesea e nevoie de multe zile de căutare îngrijorată și de întristare pentru a-L regăsi și a dobândi din nou pacea sufletească, care a fost pierdută prin vorbiri, glume și discuții deșarte sau prin neglijarea rugăciunii.VI 31.1

Când creștinii se adună împreună trebuie să fie cu multă băgare de seamă în toate cuvintele și acțiunile lor, pentru ca să nu uite pe Isus, și să nu umble încoace și încolo, fără să observe lipsa Sa.VI 31.2

Când oamenii nu se sinchisesc de prezența Salvatorului, când pierd din vedere în conversația lor pe Acela, în care potrivit mărturisirii lor, se concentrează toate speranțele lor despre viață veșnică — atunci evită și Isus societatea lor și tot astfel fac și îngerii, care execută ordinele Sale. Aceste ființe curate și sfinte nu pot rămâne într-un loc, unde prezența lui Isus nu este dorită și unde lipsa Sa nu este observată. O societate al cărei spirit este abătut de la lucrurile cerești, nu are nici o putere de atracție pentru locuitorii cerului. Din acest motiv domnește mare tristețe, amărăciune și descurajare printre acei care pretind a fi urmași ai lui Hristos. Pentru că nu se deprind cu meditația, vegherea și rugăciunea, ei pierd tot ce este de preț pentru ei. Razele de lumină dumnezeiască care pornesc de la Isus, nu-i mai înviorează cu influențele lor sfinte și înnobilatoare. Ei sunt învăluiți în întuneric, pentru că prin spiritul lor neglijent și lipsit de respect, Isus este înstrăinat și îngerii cei sfinți sunt ținuți departe de ei.VI 31.3

Mulți vizitează adunări religioase, primesc instrucțiuni de la servii lui Dumnezeu și sunt astfel reînviorați și binecuvântați; și totuși, pentru că la înapoierea lor acasă nu simt necesitatea rugăciunii și a vegherii, adesea ei nu se întorc mai buni, de cum erau mai înainte. Văzându-și apoi marea lor lipsă, sunt înclinați adesea, de a se plânge de alții sau a murmura contra lui Dumnezeu, în loc să se întoarcă în ei înșiși, și să se scuze pe ei înșiși pentru întunericul și neliniștea lor spirituală. Asemenea persoane nu trebuie să caute vina la alții. Greșeala se află în ei înșiși; ei fac glume și vizite, până ce spiritul ceresc este gonit prin propria lor neglijență. Este privilegiul fiecărui om, de a păstra pe Isus la el. Pentru a ne asigura însă societatea Sa, cuvintele noastre trebuie alese și sărate cu har. Cugetele inimii trebuie îndreptate cu preferință către lucrurile dumnezeiești.VI 32.1

De la Ierusalim Isus a însoțit pe părinții Săi și a coborât în Nazaret, “fiindu-le ascultător”. Prima Sa vizită în templu a trezit noi cugetări în El și raportul Său față de Dumnezeu a făcut o impresie atât de adâncă asupra Lui, încât pentru câtva timp El a pierdut din vedere relațiile Sale pământești. Totuși autoritatea părinților îi era încă sfântă. La dorința lor, El S-a întors împreună cu ei acasă și le-a ajutat la munca lor obositoare. El a îngropat în inima Sa taina misiunii Sale viitoare, așteptând cu răbdare timpul când avea să-Și înceapă în public misiunea, înainte de a se descoperi lumii ca Mesia. Timp de optsprezece ani după declarația Sa, că El este Fiul lui Dumnezeu, s-a supus sub ocrotirea părintească, trăind în toată simplitatea în Galileea și a lucrat ca teslar împreună cu tatăl Său.VI 32.2

Cu toată misiunea Sa sfântă și înalta Sa poziție față de Dumnezeu — care îi era lămurită pe deplin — Isus nu a neglijat întru nimic datoriile obișnuite ale vieții zilnice. El era Creatorul lumii și totuși a recunoscut obligația Sa față de părinții Săi pământești și și-a împlinit cu politețe plină de respect datoriile de fiu, de frate, de amic și de cetățean. Suveranul cerului, Căruia îngerii i-au dat ascultare cu bucurie, era acum un serv voios și un fiu credincios în împlinirea datoriilor.VI 32.3