În sala de judecată

Ceata înarmată a trecut prizonierul ei prin străzile înguste și întunecoase, conduși de facle și de lanterne, deoarece era încă dimineața devreme și era foarte întuneric.VI 389.1

Mântuitorul năpădit cu defăimări și batjocuri, a fost dus la palatul lui Caiafa, la arhiereul anului acela. Aici El a fost învinuit într-un mod aspru de prigonitorii Săi, a fost judecat și luat în râs de către preoți și hulit de întreaga adunare. Deși Mântuitorul a suportat această înscenare de interogatoriu, totuși inima Sa a fost străpunsă de o altă durere mai mare decât aceea pe care vrăjmașii Săi erau în stare să i-o producă. Aceasta a fost durerea pe care ucenicul său cel iubit, I-a produs-o, tăgăduindu-L prin blesteme și jurământ.VI 389.2

După ce ei au părăsit pe Maestrul lor în grădină, doi dintre ucenici, au dobândit iarăși destulă prezență de spirit, de a urma la o oarecare depărtare cetei, care supraveghea pe Isus. Acești doi ucenici erau Petru și Ioan. Preotul a recunoscut pe Ioan ca pe un ucenic bine cunoscut al lui Isus și l-a lăsat să intre în sala de judecată, unde Mântuitorul era întrebat, nădăjduind că la priveliștea umilirii Conducătorului său, va fi pătruns și el de același sentiment, care însuflețea pe vrăjmașii săi, și va renunța la gândul, că poate fi Fiul lui Dumnezeu o persoană, care era expusă la astfel de defăimări. După ce Ioan a câștigat permisiunea ca să intre înăuntru, el a mijlocit în favoarea tovarășului său Petru, și aceeași favoare a fost acordată și acestuia.VI 389.3

Cea mai răcoroasă oră din noapte era aceea dinainte de revărsatul zorilor; și de aceea era aprins un foc în curtea palatului, în jurul căruia s-au adunat curând un grup de persoane, iar Petru a luat cu îndrăzneală parte cu cei ce se încălzeau lângă foc. El nu dorea să fie cunoscut ca ucenic al lui Isus, și gândea, că atașându-se nepăsător la mulțime, va fi privit ca unul dintre acei care au adus pe Isus la judecată.VI 389.4

Dar când lumina a căzut peste fața lui Petru, femeia care servea ca portăriță, și-a aruncat o privire cercetătoare asupra lui. Ea a observat că el a intrat împreună cu Ioan și a dedus de aici, că el e unul dintre urmașii lui Hristos. De aceea ea l-a întrebat într-un mod batjocoritor: “Nu cumva și tu ești unul din ucenicii omului acestuia?” Petru a fost uimit și confuz, pentru că ochii întregii grupări s-au îndreptat imediat asupra lui. El s-a făcut că n-o înțelege: dar ea nu s-a lăsat respinsă și a zis către cei dimprejur că acest om a fost împreună cu Isus. În cele din urmă Petru s-a văzut silit să răspundă și a zis cu mânie: “Femeie, nu-L cunosc.” Aceasta a fost prima tăgăduire, și imediat după aceasta a cântat cocoșul. O Petre! Așa de curând te rușinezi tu de Maestrul tău! Așa de repede tăgăduiești cu atâta lașitate pe Domnul tău! Mântuitorul e dezonorat și tăgăduit astfel în înjosirea Sa de unul dintre cei mai zeloși ucenici ai Săi.VI 390.1

La început Petru a intenționat să-și ascundă adevăratul Său caracter; și a luat o poziție indiferentă, astfel a trecut de partea vrăjmașului și a devenit astfel o pradă bogată a ispitirii lui Satan. El a părut a nu avea nici un interes la judecarea Maestrului său, deși inima sa era în realitate plină de tristețe, când a auzit acuzațiile tirane și a văzut batjocurile și maltratările pe care El le suferea. În afară de aceasta era uimit și supărat, că Isus trebuie să Se umilească atât pe Sine cât și pe urmașii Săi.VI 390.2

În această controversă de simțăminte era greu pentru el, ca să-și mențină nepăsarea sa prefăcută. Purtarea sa era nefirească, când a încercat să ia parte la glumele nepotrivite ale prigonitorilor lui Isus, pentru a-și ascunde adevăratele sale sentimente.VI 390.3

Fapta sa a stat în contrast cu sentimentele sale, și încercând a conversa în mod stângaci, el nu s-a putut abține de la observații de dezaprobare, când a văzut maltratarea Maestrului său. De aceea atenția celor dimprejur s-a îndreptat a doua oară asupra lui, și el a fost învinuit, a fi urmaș al lui Isus. De data aceasta el a tăgăduit învinuirea printr-un jurământ. Cocoșul a cântat pentru a doua oară; dar Petru nu a auzit, căci el era hotărât în totul, ca să se prefacă până la sfârșit. Unul din servii arhiereului, o rudă de aproape cu cel, căruia Petru i-a tăiat urechea, l-a întrebat apoi: “Nu te-am văzut eu cu El în grădină?” Ioan 18, 26. “Nu mai încape îndoială că ești unul dintre oamenii aceia; căci ești Galileean, și graiul tău seamănă cu al lor.” Marcu 14, 70.VI 390.4

La aceste cuvinte Petru a fost umplut de furie, și spre a induce în eroare pe întrebători și spre a-și menține caracterul prefăcut, a început să tăgăduiască pe Maestrul său cu blesteme și jurământ. Și imediat după aceasta a cântat cocoșul pentru a treia oară. Petru l-a auzit acum; și pe când jurământul degradator era încă proaspăt pe buzele sale, și cântatul strident al cocoșului a răsunat încă la urechile sale, Mântuitorul și-a întors privirea de la judecătorii supărăcioși, și a privit drept în față pe sărmanul său ucenic. În acest timp ochii lui Petru s-au îndreptat în mod involuntar către Maestrul Său. El a citit în acea privire blândă, numai compătimire și durere; dar nu s-a observat nici o mânie.VI 391.1

Petru a fost cuprins de mustrări de conștiință, memoria sa a fost reîmprospătată; el și-a amintit de promisiunea pe care a făcut-o cu câteva ore mai înainte că el va merge pentru Domnul său la închisoare și la moarte. El s-a gândit la durerea pe care a simțit-o, când Mântuitorul i-a zis, când au stat pe terasă, unde locuiau ucenicii, că el Îl va tăgădui de trei ori în noaptea aceea pe Maestrul său. Petru tocmai a declarat, că nu cunoaște pe Isus; dar de această dată el a recunoscut cu amar cât de bine îl cunoștea Domnul pe el, și cât de exact a citit El interiorul inimii sale, a cărei falsitate îi era necunoscută chiar lui. El a gemut în spiritul său, când și-a dat seama, că Maestrul său avea de suportat nu numai umilințele amare din partea vrăjmașilor Săi, ci El a avut de suferit și o altă înjosire printr-unul dintre ucenicii Săi, care L-a părăsit și care a refuzat a-L mărturisi în ceasul încercării.VI 391.2

Privirea lui Hristos însemna pentru Petru cel căit mult mai mult decât s-ar fi putut exprima prin cuvinte. El a citit în ea durere, iubire și iertare. Amintirile din zilele trecute năvăleau asupra lui. El și-a amintit de milostenia gingașe a lui Isus, de bunătatea, indulgența și răbdarea cu care el a tratat pe urmașii Săi. El și-a amintit iarăși de avertismentul lui Isus: “Simone, Simone, Satana va cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta; și, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi.” Luca 22, 31.32. El s-a gândit cu groază la lipsa sa de recunoștință, la falsitatea și la călcarea votului său. El a mai privit încă o dată la Maestrul său, și a văzut cum o mână defăimătoare a fost ridicată spre a-L lovi peste față. Nemaiputând suporta mai departe această scenă, el a fugit din palat cu inima zdrobită.VI 391.3

El a alergat în singurătate și întuneric, fără să știe sau să se întrebe unde merge. În cele din urmă a ajuns în grădina Ghetsimani, unde a dormit cu puțin timp înainte, pe când Mântuitorul S-a luptat cu puterile întunericului. Fața suferindă a Mântuitorului său, acoperită cu sudoare de sânge și mistuită de durere sufletească, s-a ridicat înaintea ochilor săi. El și-a amintit cu reproșuri amare, că Isus a plâns și a suferit singur în rugăciune, pe când acei care ar fi trebuit să-L sprijine în acel ceas de încercare, dormeau. În memoria sa a revenit iarăși avertismentul solemn: “Vegheați și vă rugați ca să nu cădeți în ispită!” Scenele care s-au desfășurat înaintea ochilor lui cu câteva ore mai înainte, s-au prezentat acum spiritului său în mod viu. El a fost iarăși martor al lucrărilor și suspinurilor lui Isus. Cel mai mare chin al inimii sale sângerânde era a ști că el a contribuit cu cea mai grea sarcină la umilirea și durerea Mântuitorului. În același loc, unde Domnul său a căzut sub povara durerilor Sale nespuse, a căzut și el la pământ.VI 392.1

Primul pas greșit al lui Petru a fost acela, că el a dormit, când Hristos l-a rugat să vegheze și să se roage. În clipa hotărâtoare, când Fiul lui Dumnezeu avea nevoie de compătimirea și rugăciunea sa gingașă, el nu a fost în stare să-i ofere aceasta. Ucenicii au pierdut mult prin somnul lor; Isus a intenționat să-i întărească pentru încercările grele ale credinței lor, la care ei aveau să fie expuși. Dacă ei ar fi petrecut acel timp de tristețe din grădină în veghere împreună cu scumpul lor Mântuitor și în rugăciune către Dumnezeu, atunci Petru nu ar fi fost lăsat numai în propria sa putere slabă; el nu ar fi tăgăduit pe Domnul său.VI 392.2

Când ucenicul Ioan a intrat în sala de judecată, el nu a căutat nicidecum să ascundă faptul, că este urmaș al lui Hristos. El nu s-a amestecat în acea societate barbară, care insulta și batjocorea pe Maestrul Său. El nu a fost supărat pe nimeni, căci el nu s-a făcut vinovat de nici-o prefăcătorie și de aceea nici nu a trezit vreo neîncredere. El a căutat un colț liniștit, unde era scutit de ochii gloatei, dar totuși aproape de Isus, pe cât era posibil. Din acest loc, el a putut să privească și să audă tot ceea ce avea loc la judecata Domnului său.VI 392.3

Dacă Petru ar fi fost chemat să lupte pentru Maestrul său, atunci el s-ar fi dovedit ca un ostaș îndrăzneț și curajos; dar el a devenit laș, când degetul disprețului s-a ridicat contra sa. Foarte mulți care n-ar ezita să intre în luptă pentru Domnul lor, se lasă amăgiți a-și tăgădui credința în fața batjocurilor vrăjmașilor lor. Ei se expun astfel la ispite, intrând în societatea acelora, pe care ar trebui să-i evite. În felul acesta ei invită pe vrăjmaș, ca să-i ispitească și să-i amăgească, ca să facă sau să zică ceva, de care ei niciodată nu s-ar face vinovați în alte împrejurări.VI 393.1

Ucenicul lui Hristos, care în zilele noastre își ascunde credința de teama suferințelor sau mustrărilor, tăgăduiește pe Domnul său într-adevăr tot așa de mult ca și Petru în sala de judecată. Există totuși unii care se laudă cu libertatea cugetărilor și a acțiunilor lor și iau în râs șovăirea celor conștiincioși, care se tem să facă nedreptate. Și totuși când acele persoane drepte se lasă amăgite, să renunțe la credința lor, sunt apoi disprețuite tocmai de aceia care au fost uneltele lui Satana, spre a-i duce la pieire.VI 393.2

Atât Petru, cât și Ioan au fost în orice caz martori la cea mai mare parte din interogatoriul și cercetarea lui Isus, făcută spre batjocură. Era necesar să se dea aparența unei cercetări legale; totuși s-a păstrat o mare discreție, de teamă, ca nu cumva poporul să afle despre cele ce se petreceau, și să intervină cu vreo mărturie sau alta în apărarea lui Isus, atrăgând atenția la faptele puternice pe care El le-a făcut. Aceasta ar fi atras în mod inevitabil indignarea întregului popor asupra marelui sfat iudaic; procedura sa ar fi fost osândită și zădărnicită, iar ca urmare, Isus ar fi fost pus iarăși în libertate și ar fi primit iar onoruri din mâinile poporului.VI 393.3

La întrunirea membrilor Sinedriului iudaic sau a marelui sfat, Ana și Caiafa, preoții, puneau diferite întrebări lui Isus cu intenția, de a-L provoca să facă declarații, care ar fi putut fi folosite în defavoarea Lui. Ei au adus două învinuiri contra Lui, dintre care una, sau amândouă la un loc trebuiau după părerea lor, să aibă ca urmare osândirea Sa. Una era, că El ar fi fost un tulburător, conducătorul unei răscoale. În cazul că această învinuire avea să se adeverească atunci el avea să fie osândit de autoritățile romane. A doua învinuire Îl acuza că a hulit pe Dumnezeu. În cazul că aceasta avea să se dovedească ca adevărată, osândirea Sa din partea iudeilor avea să fie sigură. Marele preot a întrebat pe Isus cu privire la învățătura Sa și la ucenicii care credeau în El. Isus a răspuns scurt: “Eu am vorbit lumii pe față; totdeauna am învățat pe norod în sinagogă și în Templu, unde se adună toți iudeii, și n-am spus nimic în ascuns. Pentru ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce M-au auzit despre ce le-am vorbit; iată, aceia știu ce am spus.” Ioan 18, 20-21.VI 393.4

Pentru Isus nu era ceva ascuns că întrebătorul intenționa să-L provoace la vreo declarație, care să trezească îngrijorare la autoritățile romane, că El ar urmări să organizeze în secret o societate cu intenția, de a întemeia în cele din urmă o nouă împărăție. De aceea El a spus lui Ana în cuvinte lămurite, că nu are nimic de ascuns cu privire la intențiile sau învățăturile Sale. Și S-a întors către cel ce l-a întrebat, a spus cu accentuare surprinzătoare: “Pentru ce Mă întrebi pe Mine?” Nu au plătit preoții și mai marii spioni, ca să supravegheze mișcările Sale și să raporteze orice cuvânt al Său? Nu au fost aceștia de față la orice adunare a poporului, și cu această ocazie nu le-au adus preoții la cunoștință toate cuvintele și faptele Sale? “Întreabă pe cei ce M-au auzit despre ce le-am vorbit; iată, aceia știu ce am spus”, a răspuns Isus; iar cuvintele Sale conțineau un reproș contra lui Ana, care L-a urmărit deja de luni de zile, căutând neîncetat, ca să-L prindă și să-L aducă în fața unui tribunal secret, în care poporul să nu poată avea nici un cuvânt, și să dobândească astfel prin viclenie, ceea ce nu le-ar fi fost posibil să dobândească pe o cale cinstită și dreaptă.VI 394.1

Cuvintele lui Isus erau atât de scurte și precise, încât arhiereul a recunoscut că lăuntrul inimii sale, stătea deschis în fața acestui Prizonier. Deși Ana a fost umplut de ură, contra lui Isus la auzirea acestor cuvinte, totuși el s-a prefăcut deocamdată, până ce avea să i se ofere o ocazie mai favorabilă, pentru a da loc răutății și geloziei sale. Dar unul dintre servii arhiereului, care a dedus că stăpânul său nu ar fi fost tratat cu respectul cuvenit, a lovit pe Isus peste față zicând: “Așa răspunzi marelui preot?” la această întrebare insultătoare și la această lovitură, Isus a răspuns cu blândețe: “Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău; dar dacă am vorbit bine, de ce mă bați?”VI 394.2

Maiestatea cerului ar fi putut chema legiuni de îngeri credincioși în ajutorul Său, spre a-L apăra de răutatea vrăjmașilor Săi; dar era misiunea Sa, de a suporta cu răbdare batjocurile și loviturile în corpul omenesc, pentru a lăsa astfel fiilor oamenilor un exemplu de indulgență răbdătoare. Acei, în a căror putere a căzut Isus, nu aveau nici un respect pentru răbdarea cerească. Faptul că el era un prizonier inofensiv în mâinile lor, le dădea prilejul de a-L năpădi cu cele mai ordinare insulte, de care inimile lor stricate erau capabile.VI 395.1

După ce marele sfat a fost întrunit în număr complet, Caiafa și-a ocupat locul său ca președinte de judecată. Acesta privea încă de mult pe Isus ca adversar al său. Simplitatea Salvatorului în legătură cu elocvența Sa a atras gloate multe la El, ca să asculte la învățăturile Sale, care conțineau mai multă înțelepciune, decât au auzit ei vreodată de pe buzele preoților sau ale cărturarilor. Pasiunea poporului, de a asculta pe Isus și disponibilitatea lui de a primi învățăturile Sale, a trezit cea mai mare gelozie a arhiereului.VI 395.2

Isus, a stat liniștit și cu sânge rece în fața arhiereului, pe când ochii mulțimii erau îndreptați asupra Lui și cea mai mare agitație domnea de jur împrejur. Pentru o clipă Caiafa a privit asupra prizonierului, a fost cuprins de admirație față de înfățișarea Sa plină de demnitate. El nu a putut înăbuși în sine convingerea, că acest om e înrudit cu Dumnezeu. În clipa următoare și-a izgonit însă acest cuget, a disprețuit singur inspirația lăuntrică a sufletului său. Cu o voce batjocoritoare și îngâmfată el a cerut lui Isus să facă imediat înaintea lui una din acele mari minuni, care L-a făcut să dobândească un așa renume mare în popor. Cuvintele sale au ajuns la urechile Mântuitorului, dar El s-a făcut ca și cum n-ar fi auzit.VI 395.3

Poporul compara involuntar purtarea agitată și răutăcioasă a lui Ana și Caiafa cu înfățișarea plină de liniște și demnitate a lui Isus. O influență sfântă părea a porni de la Isus și a înrâuri asupra celor din jurul Său. Chiar și în sufletele împietrite ale celor de față se ridica întrebarea: “Să fie oare acest om de o înfățișare divină un criminal ordinar?” Caiafa, care a observat marea influență a lui Isus, s-a grăbit cu judecata sa. El și-a luat locul pe scaunul de judecată, în timp ce Isus a stat înaintea acestuia. De fiecare parte ședeau judecătorii și acei care aveau vreun interes deosebit la acest interogatoriu. Ostașii romani s-au așezat în semicerc în jurul scaunului de judecată.VI 395.4

Marele preot s-a ridicat în veșmintele sale pompoase, îmbrăcat cu tiara sa strălucitoare și cu pieptarul prețios, de pe care în timpurile de mai înainte, lumina măririi lui Dumnezeu a strălucit adesea. Într-un contrast desăvârșit față de acest lux extraordinar a stat îmbrăcămintea cea aspră și simplă a lui Isus. Și totuși, acela care era înfășurat în acea îmbrăcăminte simplă și neatrăgătoare, a domnit în împărăția cerurilor încoronat, și îmbrăcat cu veșmintele măririi, înconjurat de îngerii cei sfinți. Dar aici el a stat la picioarele unui tron pământesc, spre a fi osândit la moarte.VI 396.1

Preoții și mai marii au hotărât în consfătuirea lor, că Isus trebuie osândit, fie că pot să aducă sau nu dovezi despre vinovăția Sa. Era necesar ca ei să ridice astfel de învinuiri contra Lui, care să fie privite și de autoritățile romane ca crime, altfel ei nu ar fi fost în stare ca să-I facă ceva pe cale legală. Pârâtorii Săi, puteau găsi pe mulți, care să mărturisească, că El a acuzat pe preoți și pe cărturari, numindu-i fățarnici și omorâtori. Dar aceasta nu ar fi avut la romani nici o greutate, căci chiar lor înșile le era nesuferită aroganța fariseilor. O astfel de mărturie ar fi fost de asemeni fără efect și la saduchei, căci aceștia în certurile lor cu fariseii au întrebuințat un limbaj asemănător contra lor. Învinuitorii Săi căutau să evite orice chestiune care s-ar fi referit la divergența între farisei și saduchei, căci dacă între aceste două partide s-ar isca vreo luptă, atunci după toate probabilitățile Hristos ar fi scăpat din mâinile lor.VI 396.2

Ei puteau aduce destule dovezi că Hristos a nesocotit tradițiile lor și că a vorbit fără respect despre multe din prescripțiile lor, dar o astfel de dovadă era fără valoare, deoarece nu avea greutate nici la romani și nici la saduchei. Ei nu cutezau să-L învinuiască de profanare a Sabatului, temându-se de vreo cercetare, care ar fi dovedit, care era caracterul faptelor Sale în acea zi. În acest scop minunile săvârșite pentru vindecarea bolnavilor ar fi trebuit să fie date pe față, și astfel tocmai scopul pe care ei voiau să-l ajungă, ar fi fost zădărnicit.VI 396.3

Hristos a spus cu privire la templul corpului Său, că El îl poate dărâma și în trei zile îl va rezidi iarăși. Aceste cuvinte au fost interpretate de ascultători, ca și când s-ar fi referit la templul iudaic. Dintre toate câte a vorbit Hristos, acestea erau singurele cuvinte, pe care preoții le puteau interpreta contra Lui. Romanii au rezidit din nou templul, și l-au înfrumusețat. Aceștia se mândreau cu el ca și cu o operă de știință și de artă, și preoții sperau să provoace indignarea lor, dacă s-ar dovedi că Isus, un om de rând, ar fi declarat, a fi în stare a-l rezidi în trei zile, după ce-l va dărâma. În felul acesta romanii și iudeii, fariseii și saducheii, puteau face o cauză comună cu toții, căci toți aveau multă venerație pentru templu.VI 397.1

În afară de aceasta, ei au plătit martori mincinoși, ca să facă declarații, că Isus ar fi vinovat de agitație la răscoală, spre a întemeia o împărăție deosebită. În felul acesta ei nădăjduiau să trezească la romani încă o bănuială pentru a-și ajunge scopul dorit. Dar când acești martori au fost ascultați, declarațiile lor au fost atât de nelămurite și de contradictorii, încât erau total fără valoare. Fiind puși față în față ei au fost dați pe față înaintea poporului, că învinuirile lor contra lui Isus nu puteau fi dovedite. Viața Salvatorului a fost atât de neprihănită și învățătura Sa atât de curată, încât invidia și răutatea nu a putut găsi decât puțin în El care ar fi putut să fie înfățișat într-o lumină falsă.VI 397.2

În cele din urmă au fost găsiți doi martori, ale căror declarații nu s-au contrazis așa de mult, ca ale celorlalți. Unul dintre aceștia, un om de nimic, care și-a vândut cinstea pentru bani, a vorbit despre Isus într-un mod josnic: “Acesta a zis: ‘Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu și să-l zidesc iarăși în trei zile.’” Matei 26, 20. În limbajul figurat al profeției, Isus a prezis în felul acesta propria Sa moarte și înviere, și lupta și biruința Sa; dar vrăjmașii Săi au interpretat în rău cuvintele Sale, spre a le putea folosi pentru scopurile lor. Cuvintele lui Isus conțineau adevărul și învinuirile aduse contra Lui erau false și pline de viclenie. Dacă cuvintele lui Isus ar fi fost repetate exact așa cum ele au fost rostite, atunci nimic incorect n-ar fi fost găsit în ele. Dacă El ar fi fost un om obișnuit după cum presupuneau ei, atunci declarația Sa ar fi dovedit numai o îngâmfare lăudăroasă, dar niciodată nu ar fi putut să fie interpretată ca o hulire de Dumnezeu.VI 397.3

Caiafa a căutat să provoace pe Isus, ca să răspundă la acuzațiile ce se aduceau contra Lui, dar Mântuitorul, care știa foarte bine, că osândirea Sa era deja un lucru hotărât, nu i-a răspuns nimic. Declarațiile ultimilor doi martori nu au dovedit nimic din ceea ce ar fi putut să-L scoată în evidență ca vinovat de moarte, și Isus Însuși a rămas liniștit și în tăcere. Preoții și mai marii au început a se teme, că în cele din urmă ei tot nu-și vor împlini scopurile lor. Ei au fost înșelați și aduși în confuzie, pentru că nu au câștigat nimic prin martorii mincinoși, pe care ei să poată sprijini osândirea prizonierului lor. Unica lor speranță consta în aceea, de a provoca pe Isus, să facă declarații care să-L osândească în fața poporului.VI 398.1

Tăcerea lui Isus cu această ocazie, a fost descrisă deja de Isaia într-o viziune profetică: “Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.” Isaia 53, 10.VI 398.2

Arhiereul și-a ridicat dreapta sa către cer într-un mod foarte impozant și a zis lui Isus cu o voce solemnă: “Te jur, pe Dumnezeu cel viu, să ne spui dacă ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.” Fiind deci întrebat de cea mai înaltă autoritate recunoscută de națiune și în numele Celui Prea Înalt, Isus a răspuns, spre a arăta cinstea cuvenită față de lege: “Tu ai zis”. Orice ureche asculta și orice ochi era ațintit la fața Sa, când El a dat acest răspuns cu o voce liniștită și plină de demnitate. O lumină cerească părea a străluci pe fața Sa palidă, când a adăugat: “Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii lui Dumnezeu și venind pe norii cerului.”VI 398.3

Pentru o clipă natura divină a strălucit prin vălul omenesc, iar arhiereul s-a cutremurat de privirea pătrunzătoare a lui Isus. Ochiul lui Hristos părea a citi cugetele sale cele mai ascunse, și a pătrunde în adâncul inimii sale; niciodată în viața sa mai târziu n-a uitat el acea privire pătrunzătoare a Fiului cel prigonit al lui Dumnezeu. Această mărturisire de bună voie a lui Isus, în care El a ridicat pretenția asupra demnității Sale ca Fiu al lui Dumnezeu, a fost făcută într-un mod cât de autoritar posibil și a fost întărită prin cel mai solemn jurământ. Prin aceasta, El a expus în fața spiritului celor prezenți tocmai contrarul scenei ce se petrecea acolo, când El, Domnul vieții și al măririi, avea să șadă la dreapta lui Dumnezeu, ca cel mai înalt judecător al cerului și al pământului, la a Cărui sentință nu există nici o provocare. El le-a pus în față acea zi, în care în loc să mai fie înconjurat de acea ceată răsculătoare, cu preoții și judecătorii țării în frunte, El avea să vină pe norii cerului, cu putere și mărire mare, însoțit de legiuni de îngeri sfinți, pentru a da sentința asupra vrăjmașilor Săi.VI 398.4

Isus cunoștea rezultatul acestei mărturisiri; El știa că aceasta avea să aibă ca urmare osândirea Sa. Scopul preoților căutători de motive a fost ajuns. Isus S-a declarat pe Sine ca Hristos. Voind a trezi în cei de față ideea, că ar căuta să apere Maiestatea insultată a cerului, arhiereul și-a sfâșiat veșmintele sale; a ridicat mâinile sale către cer, ca pătruns de o revoltă sfântă, și a zis cu o voce care țintea să ațâțe mulțimea agitată la fapte de violență: “Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum ați auzit hula Lui. Ce credeți?” răspunsul judecătorilor a fost: “Este vinovat, să fie pedepsit cu moartea.”VI 399.1

Preoții și judecătorii plini de bucurie pentru avantajul câștigat prin cuvintele lui Isus, căutau să-și ascundă bucuria lor răutăcioasă, și s-au înghesuit în jurul Său, și s-au prefăcut că n-ar fi auzit bine, L-au întrebat în același timp: “Dacă ești Tu Hristosul, spune-ne!” Isus a privit cu liniște sufletească asupra ispititorilor Săi, prefăcuți și le-a răspuns: “Dacă vă voi spune nu veți crede; și dacă vă voi întreba, nu-Mi veți răspunde.” Isus ar fi putut să treacă în revistă cu ei, profețiile spre a da învinuitorilor Săi lămuriri, că chiar lucrurile, care aveau loc acum au fost prezise de mai înainte cu privire la Mesia. În felul acesta El ar fi avut posibilitatea să-i aducă la tăcere; dar ei nici atunci n-ar fi crezut. El le-ar fi putut atrage atenția la minunile Sale puternice; dar inima lor s-a închis față de lumina cerească și nici o putere nu era în stare, ca să o schimbe.VI 399.2

În adunare erau însă unii, care au luat seama la cuvintele lui și au observat înfățișarea Sa dumnezeiască, când a stat liniștit și demn în fața judecătorilor înfuriați. Sămânța Evangheliei a găsit în acea zi un teren în multe inimi, în care ea avea să răsară mai târziu și să aducă o recoltă bogată. Respectul și sfiala sfântă cu care cuvintele Sale au umplut inimile multora din ascultătorii Săi, trebuiau să se dezvolte într-o credință desăvârșită în Isus, Salvator al lumii. Câțiva dintre martorii acelei scene au ajuns mai târziu înșiși în aceeași situație, ca și acea a lui Hristos în sala de judecată, pentru a apăra credința lor cu viața lor.VI 400.1

Când osânda a fost rostită asupra lui Isus de către judecători, poporul a fost cuprins de o furie satanică. Gălăgia de glasuri semăna cu a fiarelor sălbatice. Ei au năvălit asupra lui Isus cu strigătul: “Este vinovat, să fie pedepsit cu moartea!” fără prezența soldaților romani, Isus n-ar fi rămas așa de mult în viață; acești înfuriați n-ar fi așteptat până la crucea de pe Golgota. El ar fi fost sfâșiat în bucăți în fața judecătorilor, dacă puterea romană n-ar fi pășit la mijloc și n-ar fi împiedicat cu forța armelor pornirea violentă a gloatei.VI 400.2

Deși Isus era legat, totuși erau puse santinele în apropierea Sa. Și El era ținut de doi soldați, așa ca să nu poată scăpa din mâinile prigonitorilor Săi. Judecătorii și mai marii au uitat acum în totul de demnitatea chemării lor, și s-au năpustit asupra Fiul lui Dumnezeu cu cele mai ordinare cuvinte de insultă, L-au luat în râs cu privire la originea Sa și au declarat că aroganța Sa de a Se proclama ca Mesia, deși se trage dintr-un neam de jos, ar merita cea mai rușinoasă pedeapsă cu moartea. Bărbații cei mai depravați au luat parte la această batjocorire rușinoasă a Salvatorului. Un veșmânt vechi a fost aruncat asupra capului Său, și prigonitorii batjocoritori L-au lovit peste față și au strigat: “Hristoase, prorocește-ne cine Te-a lovit?”VI 400.3

După ce veșmântul a fost îndepărtat, un om mizerabil L-a scuipat în față. Dar Mântuitorul nu l-a răsplătit nici prin cuvinte, nici prin privire, pentru insulta ce I s-a adus din partea acelui suflet orbit, care nu se dădea înapoi de la nimic, pentru că vedea că preoții și mai marii se învoiau la asemenea fapte.VI 400.4

Isus a știut că oștirile cerești sunt martore la umilința Sa, și că cel mai mic înger, dacă ar fi fost chemat, în ajutorul Său, ar fi risipit într-o clipă acea mulțime insultătoare, și L-ar fi putut elibera din puterea lor. Domnul Însuși ar fi putut printr-o privire sau printr-un cuvânt al dumnezeirii Sale, să trântească la pământ masele agitate, sau să-i umple de spaimă și să-i facă să fugă din fața Sa, cum a făcut cu profanatorii templului. Dar aparținea planului de Mântuire, ca El să sufere disprețul și batjocura oamenilor nelegiuiți, și El S-a învoit la toate acestea, când a devenit Salvator al lumii. Îngerii lui Dumnezeu au notat cu fidelitate orice privire îndreptată contra iubitului lor Suveran, cum și orice cuvânt și faptă, și acești oameni josnici, care au batjocorit și au scuipat fața cea liniștită și slăbită a Mântuitorului, vor trebui s-o privească într-o zi plină de mărire, când va lumina mai strălucitor decât soarele. În acel timp grozav, ei vor zice către stânci și către munți: “Cădeți peste noi și ascundeți-ne de la fața Aceluia, care șade pe tron și de mânia Mielușelului”.VI 400.5

Isus a fost îmbrâncit încolo și încoace, și atât de insultat și de maltratat, încât reprezentanții autorității romane s-au rușinat și s-au revoltat văzând, că un om contra căruia nu s-a dovedit încă nimic, este expus maltratării brutale, acelei mai ordinare clase de oameni. De aceea ei au învinuit autoritățile iudaice, că își arogă o putere care nu le aparține, dând sentința de moarte a unui om. Ei au declarat că în felul acesta se violează drepturile romane, și că ar fi chiar împotriva legii iudaice, de a osândi pe un om la moarte pe propria sa mărturisire. Prin intervenția autorității romane, agitația generală s-a liniștit.VI 401.1

Deodată s-a auzit prin sală un glas răgușit, care a umplut inimile celor de față de spaimă: “Am păcătuit căci am vândut sânge nevinovat. Dă-i drumul Caiafa!” El nu a făcut nimic vrednic de moarte! Statura cea înaltă a lui Iuda și-a făcut drum prin mulțimea înfricoșată. Fața sa era palidă și scofâlcită, și mari picături de sudoare curgeau de pe fruntea lui. El a pătruns până la scaunul de judecată, aruncând la picioarele arhiereului arginții, pe care el i-a primit ca preț pentru trădarea Domnului său. El s-a apucat imediat de veșmântul lui Caiafa și l-a rugat stăruitor să dea drumul lui Isus, și a declarat că nu e vinovat de nici o crimă. Caiafa l-a respins de la sine cu indignare, dar în confuzia sa nu știa ce să mai zică. Trădarea și lașitatea preoților au fost date acum pe față înaintea poporului. Acum au văzut toți că Iuda a fost plătit, ca să dea pe Isus în mâinile acelora, care căutau viața Sa.VI 401.2

Iuda a continuat mai departe să roage pe Caiafa, ca să nu facă nimic lui Isus, și s-a blestemat pe sine, că a trădat sânge nevinovat. Arhiereul și-a câștigat iarăși stăpânirea de sine și a răspuns pe un ton batjocoritor și rece: “Ce ne pasă nouă?” “Treaba ta”. El a dat apoi poporului a înțelege că Iuda ar fi un simplu element, unul dintre urmașii nebuni ai lui Isus, și i-a îndemnat să nu se lase influențați de nimic ca să dea drumul prizonierului, care ar fi un înșelător ordinar. Când Iuda a recunoscut că cererea Sa stăruitoare era zadarnică, a căzut la picioarele lui Isus și L-a recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu, L-a rugat pentru iertare, pentru păcatul său și L-a implorat să facă uz de puterea Sa dumnezeiască și să scape din mâinile vrăjmașilor Săi. Mântuitorul nu a făcut trădătorului nici un reproș, nici prin privire, nici prin cuvinte. El știa foarte bine, că el suferea de cele mai amare mustrări de conștiință din cauza crimei sale. Plin de compătimire, El a privit asupra lui Iuda și a declarat, că pentru acest ceas a venit în lume.VI 402.1

Șoptiri de uimire s-au auzit prin adunare pentru indulgența cerească, dată pe față de Isus. Cei de față nu au putut înăbuși iarăși convingerea că acest Om era mai mult decât un muritor. Dar s-a pus imediat întrebarea: Dacă El este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, de ce nu Se eliberează din legăturile Sale, spre a Se ridica triumfător peste pârâtorii Săi?VI 402.2

Lăcomia a stricat natura cea nobilă a lui Iuda și l-a făcut astfel o unealtă potrivită a sa, spre a-l întrebuința la trădarea lui Hristos. Când Iuda s-a simțit insultat de mustrarea lui Isus, cu ocazia ungerii Domnului de către Maria, el s-a dat pe sine în voia ispititorului și s-a lăsat stăpânit de Satana. Dar când s-a hotărât, să vândă pe Învățătorul său preoților și mai marilor ucigași, El nu s-a gândit că Isus avea să Se lase să fie luat prins. El gândise că preoții aveau să fie înșelați de banii pe care el îi putea întrebuința pentru propriul său scop, și în același timp, și Isus ar fi avut ocazie, să-Și descopere puterea Sa dumnezeiască, scăpându-Se din cătușele vrăjmașilor Săi.VI 402.3

De la timpul trădării sale în grădină, Iuda nu a pierdut deloc pe Mântuitorul din vedere. El a așteptat cu încredere, că Isus va surprinde pe vrăjmașii Săi și va apărea în fața lor în adevăratul Său caracter ca Fiu al lui Dumnezeu, zădărnicind astfel toate planurile și puterea lor. Dar când El a văzut, cum Isus suporta cu răbdare insultele lor și a îngăduit ca El să fie judecat și osândit la moarte, atunci conștiința sa vinovată l-a mustrat și el a înțeles întreaga însemnătate a crimei sale — el a vândut pe Maestrul său divin la rușine și moarte. Atunci și-a amintit cât de bun și indulgent a fost Isus întotdeauna față de el și inima sa a fost umplută de căință și de groază. El a disprețuit acum lăcomia sa, pe care Isus a mustrat-o de atâtea ori, și care l-a făcut să vândă pe Mântuitorul pentru câțiva arginți.VI 402.4

Văzând că rugămintea sa pe lângă arhiereu, ca să cruțe viața lui Isus, nu a avut nici un succes, a alergat afară din sală plin de disperare și a strigat: “Prea târziu! Prea târziu!” El nu a putut suferi ca să trăiască mai departe, pentru a vedea pe Isus crucificat, și chinuit de cele mai grozave remușcări de conștiință, a mers și s-a spânzurat.VI 403.1

Mai târziu banii pe care Iuda i-a aruncat la picioarele preoților, au fost întrebuințați pentru cumpărarea unui loc public de îngropăciune: “Preoții cei mai de seamă au strâns arginții, și au zis: ‘Nu este îngăduit să-i punem în vistieria Templului, fiindcă este preț de sânge.’ Și după ce s-au sfătuit, au cumpărat cu banii aceia Țarina olarului, ca loc pentru îngroparea străinilor. Iată de ce țarina aceea a fost numită până în ziua de azi, Țarina sângelui.” Matei 27, 6-8.VI 403.2

Dacă este necesară vreo mărturie oarecare pentru a dovedi nevinovăția lui Isus, apoi aceasta a fost dată în această mărturisire a lui Iuda. Aceasta nu numai că era o dovadă despre nevinovăția salvatorului, ci acest eveniment era și o împlinire a profeției. Într-o viziune profetică Zaharia a privit viitorul și a văzut osândirea Fiului cel scump al lui Dumnezeu. Fapta lui Iuda în sine este descrisă în felul următor: “Eu le-am zis: ‘Dacă găsiți cu cale, dați-Mi plata; dacă nu, nu Mi-o dați!’ Și Mi-au cântărit, ca plată treizeci de arginți. Dar Domnul Mi-a zis: ‘Aruncă olarului prețul acesta scump, cu care M-au prețuit!’ și au luat cei treizeci de arginți, și i-au aruncat în casa Domnului, pentru olar.” Zaharia 11, 12-13.VI 403.3