În grădină

Însoțit de ucenicii Săi, Mântuitorul mergea acum încet către grădina Ghetsimani. Luna pascală lucea limpede și plină înconjurată de un cer nepătat. Orașul corturilor de peregrini era învăluit acum într-o tăcere adâncă. El S-a întreținut mai întâi în mod serios cu ucenicii Săi; dar când S-a apropiat de grădină, El a devenit într-un mod ciudat foarte tăcut. Ucenicii au fost consternați, și priveau cu spaimă în fața Sa, și speranța de a citi aici o explicație despre această schimbare, care s-a petrecut cu Domnul lor. Ei L-au văzut adesea mâhnit, dar niciodată așa de trist și de tăcut ca acum. Cu cât înainta mai departe, cu atât creștea mai mult această tristețe ciudată, și totuși nu îndrăzneau ca să-L întrebe de motivul acesteia. Corpul Său se clătina, ca și când era aproape să cadă. Ucenicii priveau cu îngrijorare după locul Său de liniște obișnuit, pentru ca Maestrul lor să Se poată odihni.VI 379.1

La intrarea în grădină, El a spus tovarășilor Săi: “Ședeți aici până Mă voi duce colo să Mă rog.” Apoi a ales pe Petru, pe Iacob și pe Ioan ca însoțitori, și a pășit mai departe, în singurătatea grădinii. El Și-a format deprinderea, de a-Și întări Spiritul Său prin rugăciune stăruitoare în această singurătate pentru încercările și datoriile Sale și a petrecut adesea toată noaptea astfel. La astfel de ocazii, ucenicii Săi obișnuiau, ca după un scurt timp de veghere și rugăciune, să se culce la o mică depărtare de Maestrul lor și să doarmă netulburați, până ce El îi scula iarăși dimineața la o nouă lucrare. Așa s-a întâmplat, că ucenicii nu vedeau ceva neobișnuit în această comportare a lui Isus.VI 379.2

Fiecare pas făcut mai departe părea tot mai greu pentru Mântuitorul. El a gemut tare, ca sub apăsarea unei poveri grozave; totuși evita a înspăimânta pe cei trei ucenici ai Săi aleși, prin a le expune lupta sa cu moartea care-I sta în față. De două ori ei L-au ținut să nu cadă. Isus a simțit că va fi lăsat absolut singur, și de aceea a spus către cei trei favoriți ai Săi: “Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneți aici, și vegheați împreună cu Mine.” Niciodată nu a mai vorbit El ucenicilor Săi cu o astfel de întristare. Corpul Său tremura și fața Sa palidă exprima o durere nespusă.VI 379.3

El S-a depărtat câțiva pași de tovarășii Săi, dar numai atât cât ei Îl puteau încă vedea și auzi, și a căzut apoi cu fața la pământ. El era covârșit de o spaimă înfricoșată, că Dumnezeu va retrage prezența Sa de la El. El S-a simțit despărțit de Tatăl Său printr-o prăpastie a păcatului, adâncă și neagră, încât spiritul Său, s-a înfiorat în fața ei. El s-a apucat disperat de pământul rece și nesimțitor, ca și când ar fi putut să împiedice prin aceasta de a se îndepărta încă și mai mult de Dumnezeu. Roua rece a nopții a căzut peste chipul Său, întins pe pământ, dar Salvatorul nu a observat aceasta. De pe buzele Sale a izbucnit strigătul plin de chin: “Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.”VI 380.1

Nu teama de suferințe corporale, pe care Fiul lui Dumnezeu avea să le suporte în curând, era aceea care Îi provoca acest chin atât de grozav. El avea asupra Sa povara păcatelor omenirii, și S-a cutremurat în fața mâniei Tatălui Său. Lui nu-I era permis să facă uz de puterea Sa dumnezeiască, ca să Se scape de această luptă; ci ca om El trebuia să suporte urmările păcatelor omenești și dizgrația Creatorului față de supușii Săi neascultători, și El S-a temut că nu va fi în stare să suporte cu natura Sa omenească lupta cu stăpânirile întunericului; în acest caz, neamul omenesc s-ar fi pierdut fără speranță, Satan ar fi rămas biruitor, iar pământul, împărăție a Sa. Păcatele lumii apăsau greu asupra Mântuitorului și L-a aplecat la pământ, iar mânia lui Dumnezeu, din cauza păcatului, părea că-L amenință cu nimicirea.VI 380.2

Chiar în lupta dintre Hristos și Satana, așa cum ea a avut loc în pustie, a fost pusă în joc soarta omenirii. Dar Fiul lui Dumnezeu a biruit, și Satan L-a părăsit pentru câtva timp. Acum el s-a întors pentru ultima luptă înfricoșată. În decursul celor trei ani de activitate a lui Hristos, Satan s-a pregătit pentru această ultimă luptă. Totul era pus în joc pentru el. Dacă aici nu avea să-și ajungă ținta, speranța sa în supremație era pierdută pentru totdeauna; împărățiile pământului trebuiau să devină în cele din urmă proprietate a lui Hristos care avea “să lege pe cel tare”, adică pe Satana, spre a-L arunca afară.VI 380.3

În timpul acestei scene de suferință a Mântuitorului, ucenicii erau la început foarte uimiți, când au văzut cum Stăpânul și Maestrul lor, care dealtfel a fost totdeauna liniștit, Se lupta acum cu o durere sufletească de nedescris; dar ei erau foarte obosiți și în cele din urmă au adormit, lăsându-L astfel singur în lupta Sa sufletească grozavă. După ce a trecut o oră, Isus a simțit nevoie după compătimire pământească. El S-a ridicat cu o sforțare foarte obositoare și a mers împleticindu-se la locul unde i-a lăsat pe însoțitorii Săi. Dar nici o privire compătimitoare nu L-a salutat după marea Sa luptă; ucenicii au adormit adânc. O! dacă ar fi știut ei, că aceasta era ultima noapte, pe care mai aveau favoarea s-o petreacă cu Maestrul lor iubit, în timpul umblării Sale ca om pe pământ, dacă ar fi știut ce avea să-I aducă dimineața, atunci cu greu s-ar fi lăsat biruiți de somn.VI 381.1

Glasul lui Isus i-a trezit întrucâtva. Ei au zărit chipul ce S-a aplecat asupra lor, expresia și statura Sa, care dădeau pe față o istovire extremă. Ei de abia erau în stare, să recunoască fața de obicei senină a Maestrului lor, în acele trăsături schimbate. S-a adresat lui Simon Petru: “Simone, dormi? Un ceas n-ai fost în stare să veghezi?” O, Simone, unde este acum devotamentul tău cu care te-ai lăudat mai înainte? Tu, care cu puțin mai înainte ai declarat, că vei merge cu Domnul tău la închisoare și chiar la moarte, acum l-ai părăsit în ora celui mai grozav chin al Său sufletesc și al cercării Sale, și ai căutat odihnă în somn!VI 381.2

Ioan, ucenicul cel iubit, care a stat la pieptul lui Isus, dormea de asemenea. Desigur, iubirea pe care Ioan o nutrea pentru Maestrul său ar fi trebuit să-l țină încă treaz. Rugăciunea sa zeloasă ar fi trebuit să-l unească cu Mântuitorul său în ceasul celei mai mari dureri ale Sale. Salvatorul jertfitor de sine a petrecut nopți întregi în munții răcoroși sau în dumbrăvi, spre a Se ruga pentru ucenicii Săi, ca credința lor să nu-i părăsească în ceasul încercării lor. Dacă Isus ar fi adresat acum lui Iacov și lui Ioan întrebarea pe care El le-a pus-o altă dată: “Puteți voi să beți paharul pe care am să-l beau Eu, și să fiți botezați cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” atunci ei nu ar fi avut curajul ca să-I răspundă: “Putem”.VI 381.3

Această veghere însemnată de noapte ar fi trebuit să fie folosită de ucenici pentru lupte lăuntrice nobile și pentru rugăciune, ceea ce le-ar fi dat puteri de a fi martori la acel chin sufletesc al Fiului lui Dumnezeu. Ei ar fi fost prin aceasta în stare ca privind la suferințele lui Hristos pe cruce, să înțeleagă până la un anumit grad caracterul spaimei covârșitoare, pe care El a suportat-o. Atunci ei și-ar fi amintit mai ușor de cuvintele pe care El le-a rostit către ei, cu privire la suferințele, moartea și învierea Sa; și în mijlocul descurajării din acel ceas al încercării, câteva raze de speranță le-ar fi luminat totuși întunericul și le-ar fi întărit credința. El a recunoscut puterea, pe care prințul răului avea s-o exercite, spre a încurca mințile ucenicilor, și de aceea i-a îndemnat să vegheze.VI 382.1

Dar tocmai în ora decisivă, când Isus avea nevoie mai multă de compătimirea și de rugăciunea lor stăruitoare, aleșii Săi s-au lăsat în voia somnului. Ei au pierdut mult prin somnul lor nepotrivit. Suferințele Mântuitorului și răstignirea Sa aveau să fie o probă de foc pentru ucenicii Săi. Credința lor avea nevoie de sprijinul unei puteri mai mult decât omenească, spre a rămâne neclintiți, când aveau să vadă triumful puterilor întunericului. Hristos intenționa să-i întărească pentru această grea încercare. Dacă aceste ore din grădina Ghetsimani, le-ar fi petrecut în veghere împreună cu Mântuitorul iubit și în rugăciune către Dumnezeu, atunci ucenicii nu ar fi părăsit pe Isus în ora strâmtorării Sale, și Petru nu ar fi fost lăsat în propria sa putere slabă de a trăda pe Domnul Său.VI 382.2

Slăbiciunea evidentă a ucenicilor Săi, a trezit compătimire și regret în inima Fiului lui Dumnezeu. El S-a întrebat, dacă ei vor poseda destulă putere, spre a rezista la încercările, pe care aveau să le sufere ca martori ai trădării și ai morții Sale. El nu a intrat la judecată aspră cu ei, din cauza slăbiciunii lor, ci având în vedere suferințele viitoare, El i-a îndemnat: “Vegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită”. Mișcat de neputința lor, El a găsit singur o scuză la aceasta, pentru uitarea lor față de El, adăugând: “Duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.”VI 382.3

Isus a fost cuprins iarăși de o spaimă supraomenească de moarte, și leșinat și istovit pe jumătate, El a mers împleticindu-Se înapoi la locul Său de luptă. Încă o dată a căzut cu fața la pământ. Chinul Său sufletesc de astă dată era chiar și mai mare ca mai înainte. Chiparoșii și palmierii erau martori muți ai chinului Său sufletesc. De pe ramurile lor înfrunzite picura roua grea și umedă a nopții asupra chipului Său plecat la pământ, ca și când natura ar fi revărsat lacrimi pentru lupta Creatorului ei, pe care o ducea singur cu puterile întunericului.VI 383.1

Cu puțin timp mai înainte El a stat asemenea unui cedru puternic, și a înfruntat furtuna de împotriviri, care și-a dat drumul furiei contra Lui. Capete îndărătnice și inimi pline de răutate și viclenie au căutat în zadar ca să-L pună în încurcătură și să-L biruiască. El a stat neclintit în maiestatea Sa dumnezeiască ca Fiu al lui Dumnezeu. Acum El era ca o trestie frântă, biciuită de furtuni sălbatice. Cu puține ore mai înainte El Și-a descărcat inima Sa în fața ucenicilor Săi în cele mai nobile expresii; le-a arătat armonia Sa cu Tatăl și a predat comunitatea Sa aleasă în brațele Tatălui cu cuvinte care au dat pe față puterea Sa dumnezeiască. Dar acum El a lăsat să se audă strigăte tari înăbușite de lacrimile unei dureri sufletești nespuse, cramponându-se de pământul rece, ca de un scut.VI 383.2

Cuvintele Mântuitorului au fost duse la urechile ucenicilor somnoroși: “Tată, dacă nu se poate să se depărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” Spaima și durerea Fiului scump al lui Dumnezeu era atât de mare, încât îi scotea sudori de sânge de pe față. El S-a ridicat iarăși împleticindu-Se; inima Sa cu simțul ei omenesc dorea după compătimirea însoțitorilor Săi, și El a pășit spre locul unde ei dormeau. Prezența Sa i-a deșteptat, și ei priveau înspăimântați în fața Sa, căci era mânjită de sânge și exprima o luptă sufletească inexplicabilă pentru ei.VI 383.3

De data aceasta El nu le-a mai vorbit, ci întorcându-Se, spre locul Său de luptă a căzut la pământ covârșit de spaima întunericului extraordinar. Natura omenească a Fiului lui Dumnezeu tremura în acea oră de încercare. Momentul înfricoșat a sosit, acel moment care avea să hotărască soarta lumii. Cetele cerești așteptau rezultatul cu cea mai mare încordare. Soarta omenirii oscila în cumpănă. Acum încă mai stătea în puterea lui Hristos, de a refuza să bea acel pahar, care a fost destinat omenirii păcătoase. El putea să-și șteargă sudorile de sânge de pe fruntea Sa, și să lase pe oameni să piară în nelegiuirea lor. Va bea oare Fiul Dumnezeului nemărginit acel pahar de amărăciune al înjosirii și al morții? Tremurând au ieșit de pe buzele lui Isus cuvintele: “Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși, nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.”VI 383.4

De trei ori S-a rugat El astfel. De trei ori firea Sa omenească a dat înapoi înaintea jertfei care avea să încoroneze lucrarea Sa. Dar acum Salvatorul privește în spiritul Său istoria omenirii. El a văzut, că dacă călcătorii de lege vor fi lăsați singuri vor trebui să piară din cauza mâniei Tatălui său. El a recunoscut puterea păcatului și completa neputință a oamenilor de a se salva pe ei înșiși. Durerile și jalea unei lumi osândite se ridicau în fața Lui. El a privit la soarta care îi aștepta pe aceștia și hotărârea Sa a fost luată. El a vrut să salveze pe oameni, oricât de mult L-ar costa aceasta. El a primit botezul de sânge, pentru ca milioanele, care de altfel trebuiau să fie sortite pieirii să poată câștiga prin El viață veșnică. El a părăsit curțile cerești, unde totul era curăție, fericire și mărire, spre a veni să salveze o oaie pierdută, singura lume care a căzut prin păcat, și El nu a vrut să Se abată de la misiunea pe care El Și-a ales-o. Când a luat hotărârea, și a ajuns la punctul decisiv, El a căzut ca mort la pământul de pe care El S-a ridicat în parte. Unde erau acum ucenicii Săi, care să pună mâinile lor în mod gingaș sub capul Maestrului lor istovit și să spele fruntea Aceluia, care a suferit mult mai mult decât pot să sufere oamenii? Mântuitorul a trebuit să calce singur linul și nimeni din toți oamenii nu era cu El; și totuși El nu era singur. Căci El a spus: “Eu și Tatăl suntem una”. Dumnezeu a suferit împreună cu Fiul Său. Omul nu putea niciodată pricepe jertfa pe care Dumnezeul cel nemărginit a adus-o prin predarea Fiului Său la batjocuri, la chinuri sufletești și la moarte amară. Dar în această predare s-a aflat dovada iubirii nemărginite a Tatălui pentru neamul omenesc.VI 384.1

Îngerii, care au stat sub comanda lui Hristos în ceruri, ar fi vrut să plece să-I vină în ajutor. Dar nu se afla în puterea lor, de a ușura durerea Sa. Ei nu au simțit niciodată păcatele unei lumi corupte și priveau cu admirație la obiectul adorării lor, cum era cufundat într-o durere atât de nespusă. Deși ucenicii au neglijat a sprijini pe Domnul lor cu compătimire în acel ceas de încercare, totuși întreg cerul era plin de compătimire, și aștepta cu îngrijorare rezultatul. După ce lupta a fost terminată, a fost trimis un înger de la tronul lui Dumnezeu, ca să ridice pe Salvatorul care era căzut la pământ.VI 384.2

Ucenicii au fost deșteptați deodată din somnul lor printr-o lumină strălucitoare care strălucea în jurul Fiului lui Dumnezeu. Plini de uimire ei s-au sculat repede și au văzut o ființă cerească îmbrăcată cu un veșmânt de lumină, plecându-se către Învățătorul lor care era întins la pământ. Cu o mână El a ridicat capul Divinului Suferind care I-a căzut pe piept, iar cu cealaltă arăta spre cer. Glasul său semăna cu muzica cea mai dulce, când a vorbit cuvinte de mângâiere, punând în fața spiritului lui Hristos, marele succes pe care El l-a câștigat asupra vrăjmașului puternic și viclean. Hristos a devenit biruitor asupra lui Satan, și ca rezultat al triumfului Său, milioane de oameni aveau să intre cu El ca triumfători în împărăția Sa.VI 385.1

Apariția măreață a îngerului a orbit ochii ucenicilor. Ei și-au amintit de muntele schimbării la față; despre măreția care a înconjurat pe Isus în templu și despre glasul lui Dumnezeu care a răsunat din nor. Ei au văzut aici desfășurându-se aceeași mărire, și acum nu se mai temeau pentru Maestrul lor, deoarece Dumnezeu L-a luat sub ocrotirea Sa, și un înger era de față spre a-L ocroti față de vrăjmașii Săi. Ei erau obosiți și somnoroși și au căzut iarăși într-o stare de nesimțire.VI 385.2

Mântuitorul lumii s-a sculat, a căutat pe ucenicii Săi și i-a găsit pentru a treia oară adormiți. Dar cuvintele Sale i-a deșteptat: “Dormiți de acum și odihniți-vă!... Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat în mâinile păcătoșilor.” Și pe când a rostit El încă aceste cuvinte, s-au auzit deja pașii acelei cete, care Îl căuta; Iuda îi conducea, și lângă el mergea marele preot. Isus S-a întors către ucenicii Săi, când vrăjmașii s-au apropiat, și a zis: “Sculați-vă, haidem să mergem; iată că se apropie vânzătorul.” Fața Mântuitorului exprima o demnitate liniștită; nici-o urmă despre acel chin sufletesc grozav prin care a trecut nu se mai observa pe fața Lui, când a pășit înainte, ca să întâmpine pe trădătorul Său.VI 385.3

El a stat în fața vrăjmașilor Săi și a întrebat: “Pe cine căutați?” Ei au răspuns: “Pe Isus din Nazaret”. Isus le-a răspuns: “Eu sunt”. Când a rostit aceste cuvinte, ceata s-a dat înapoi, iar preoții, mai marii, soldații și chiar Iuda, au căzut la pământ fără putere. Aceasta a dat lui Hristos destulă ocazie ca să scape de ei, dacă ar fi voit. Dar El a stat în toată strălucirea Sa în mijlocul cetei brutale și fără inimă. Când El le-a răspuns: “Eu sunt”, îngerul lui Dumnezeu a trecut între El și omorâtorii Săi, care vedeau o lumină dumnezeiască strălucind pe fața Mântuitorului și umbrindu-L într-un chip ca de porumbel. Inimile lor împietrite, au fost umplute de groază. Nefiind în stare a sta pe picioarele lor în prezența acestei străluciri dumnezeiești, ei au căzut la pământ ca morți.VI 386.1

Îngerul s-a dat apoi la o parte; lumina a dispărut, iar Isus a stat liniștit și conștient în fața lor; razele strălucitoare ale lunii cădeau pe fața Sa palidă pe când El era încă înconjurat de acei oameni neputincioși și căzuți la pământ, iar ucenicii Săi erau atât de uimiți, că nu puteau scoate nici măcar un cuvânt. După ce îngerul s-a îndepărtat, soldații romani au sărit rușinați de slăbiciunea lor și plini de îngrijorare ca nu cumva iarăși să le scape. Încă o dată a întrebat Salvatorul: “Pe cine căutați?” Și iarăși au răspuns: “Pe Isus din Nazaret”. Mântuitorul a spus apoi: “V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutați pe Mine, lăsați pe aceștia să se ducă”, le-a spus el arătând spre ucenicii Săi. În această oră de înjosire, Hristos nu se gândea la Sine Însuși, ci la ucenicii Săi iubiți. El dorea să-i scutească mai departe de altă încercare a tăriei lor.VI 386.2

Iuda trădătorul, nu și-a uitat rolul său, ci a venit la Isus, I-a apucat mâna ca la un amic de aproape, și L-a salutat cu sărutul trădării. Isus i-a zis: “Prietene, ce ai venit să faci, fă!” Glasul Său tremura de duioșie, când El i-a adresat trădătorului Iuda și celelalte cuvinte: “Iudo, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul omului?” această cuvântare atât de mișcătoare ar fi trebuit să trezească conștiința trădătorului, și să înmoaie inima Sa împietrită; dar onoarea, credincioșia și gingășia omenească l-au părăsit în totul. El a stat nerușinat și provocator, și nu a arătat nici o înclinație spre căință. El s-a lăsat în conducerea lui Satana, și nu a posedat puterea de a-i rezista. Isus nu a refuzat sărutul trădătorului. Cu adevărat, în aceasta El ne-a dat un exemplu de iertare, de iubire și de compătimire fără pereche.VI 386.3

Deși ceata omorâtoare a fost surprinsă și înspăimântată de cele ce au văzut și simțit, totuși siguranța și prezența de spirit le-a revenit iarăși, când au văzut cu câtă îndrăzneală Iuda se apropia de persoana Aceluia, pe care ei L-au văzut cu puțin înainte înconjurat de strălucire. Ei au pus acum mâinile pe Isus, și au început să lege acele mâini scumpe, care întotdeauna au făcut numai bine.VI 387.1

Când ucenicii au văzut pe acea ceată de bărbați puternici căzuți întinși și fără putere, au gândit că Maestrul lor cu siguranță nu va tolera ca ei să pună mâna pe El, căci aceeași putere, care a doborât la pământ acea ceată de soldați, îi putea și ține în acea stare de neputință, până ce Isus și ucenicii Săi aveau să se îndepărteze neatinși dintre ei. Ei au fost decepționați și revoltați, când au văzut, că au fost aduse funiile, spre a lega mâinile Aceluia, pe care ei Îl iubeau. Plin de furie violentă, Petru a scos sabia, și a tăiat urechea slugii arhiereului.VI 387.2

Când Isus a văzut ce a făcut Petru, Și-a eliberat mâinile, deși erau apucate deja de soldații romani, și a zis: “Lăsați-i! Până aici!” A atins urechea rănită și s-a făcut sănătoasă într-o clipă. Apoi a zis lui Petru: “Pune-ți sabia la locul ei; căci toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Crezi că n-aș putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că așa trebuie să se întâmple?” Matei 26:52-54. “Nu voi bea paharul, pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” Apoi Isus S-a întors către mai marii preoților și mai marii sanctuarului, care s-au atașat la ceata omorâtorilor și le-a spus: “Ați ieșit ca după un tâlhar, cu săbii și cu ciomege, ca să Mă prindeți. În toate zilele am stat în mijlocul vostru, și am învățat norodul în Templu, și n-ați pus mâna pe Mine. Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească cele scrise prin proroci.”VI 387.3

Când ucenicii au văzut că Isus nu S-a eliberat din mâinile vrăjmașilor săi, ci le-a permis să pună mâna pe El și să-L lege, s-au simțit jigniți că El Se expune atât pe Sine cât și pe ei la o astfel de umilință. Ei au văzut tocmai o dovadă a puterii Sale, când El a făcut ca acei ce au venit să-L prindă să cadă cu fețele la pământ, și când a vindecat urechea slugii, pe care a tăiat-o Petru, și ei au știut foarte bine că El s-ar fi putut elibera de acea ceată omorâtoare, dacă ar fi voit. Ei L-au mustrat pentru că n-a făcut aceasta, și supărați și înspăimântați de moarte, din cauza acestei purtări inexplicabile, L-au părăsit și au fugit. Hristos a prevăzut de mai înainte această fugă și chiar în locuința lor pe terasă le-a prezis, cum aveau să se comporte ei în acest timp: “Iată că vine ceasul, și a și venit, când veți fi risipiți fiecare la ale lui; și pe Mine, Mă veți lăsa singur, căci Tatăl este cu Mine.” Ioan 16, 32.VI 387.4

Chiar Iuda a fost uimit, că Isus s-a lăsat în mâinile acelora, care doreau nimicirea Sa. El știa că la alte ocazii mai înainte, când vrăjmașii Mântuitorului își făureau planurile lor, ca să-L prindă, Isus ieșea liniștit dintre ei și le zădărnicea intențiile lor ucigașe. Dar acum din contră, trădătorul privea cu uimire că Maestrul său a îngăduit să fie legat și luat prins. Falsul ucenic a nădăjduit, că Isus a îngăduit aceasta pentru ca mai târziu puterea Sa să se descopere într-un mod minunat în liberarea Sa din mâinile vrăjmașilor. El știa că nimic altceva nu l-ar fi putut elibera din mâinile acelei cete înarmate. Timp de trei ani de zile au căutat iudeii, ca să-l prindă în ascuns, și acum, după ce și-a ajuns scopul, nu i-ar mai fi dat drumul cu nici un chip, cât timp aceasta sta în puterea lor.VI 388.1

Isus a fost luat și dus repede de mulțimea batjocoritoare. El nu Se putea mișca decât încet, căci mâinile Sale erau legate strâns și El era supravegheat cu grijă. Mai întâi El a fost adus în casa lui Ana, socrul arhiereului, în casa acelui bărbat, al cărui sfat era căutat de poporul iudeu și considerat ca voce a lui Dumnezeu. Ana dorea după o satisfacție grozavă, de a avea cel dintâi pe Isus din Nazaret ca prizonier în fața sa. După ce Ana L-a văzut, El a fost adus în grabă mai departe, căci preoții și mai marii erau hotărâți, ca atâta timp cât aveau stăpânire asupra persoanei Sale, să nu amâne interogatoriul Său, ci să-L osândească la moarte cât mai curând. Aceasta, pentru că se temeau, ca nu cumva poporul, amintindu-și de faptele lui de bunătate și milostivire să-L smulgă din mâinile lor.VI 388.2