Adunarea fraților

Cei unsprezece ucenici au mers din Galileea pe un munte, pe care Isus l-a indicat. Ei văzându-L au căzut la picioarele Sale. Dar câțiva dintre ei se îndoiau. În afară de cei unsprezece se mai aflau încă și alții la acea întrunire pe munte. După ce Isus S-a descoperit acestora, vreo câțiva dintre urmașii lui Isus nu erau convinși decât în parte de identitatea Sa cu cel crucificat. Dar niciunul dintre cei unsprezece nu mai aveau vreo îndoială în această privință. Ei au ascultat la cuvintele Sale, care le lămureau lanțul neîntrerupt al profețiilor cu privire la persoana Sa. El a mâncat împreună cu ei, le-a arătat coasta Sa rănită și mâinile și picioarele Sale străpunse; ei L-au pipăit cu mâinile lor, așa că nici o îndoială nu putea să se ridice în sufletul lor.VI 489.1

Această adunare din Galileea a fost rânduită de Mântuitorul; îngerul din cer a făcut cunoscut aceasta la mai mulți dintre ucenici, și Isus Însuși le-a dat instrucțiuni deosebite în această privință, zicându-le: “Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galileea.” Matei 26, 32. Acel loc pe coasta muntelui a fost ales de Isus, pentru că oferea un loc comod pentru o adunare mai mare. Această întrunire era de cea mai mare însemnătate pentru comunitatea lui Dumnezeu, care avea să primească în curând însărcinarea de a continua lucrarea fără prezența Mântuitorului. Isus intenționa să Se descopere tuturor fraților, care aveau să se întrunească aici, așa că toată îndoiala și toată necredința lor să fie izgonită din inima lor.VI 489.2

Această dispoziție a lui Isus a fost repetată acelora, care credeau în El, pe când era încă în Ierusalim, unde au venit ca să ia parte la serbările care însoțeau Paștele. Această veste a ajuns la mulți izolați, care erau îndurerați de moartea Domnului lor și din orice direcție porneau din locul de adunare, pentru a nu trezi bănuieli rele la iudeii cei răuvoitori. Ei s-au adunat cu cel mai mare interes. Acei care au fost favorizați să vadă pe Salvatorul înviat, povesteau celor îndoielnici despre soliile îngerilor și convorbirile lor cu Maestrul lor. Ei le-au explicat Sfânta Scriptură, după cum a făcut și Isus cu ei, și au arătat că orice amănunt al profeției cu privire la prima Sa venire, s-a împlinit în viața, moartea și învierea lui Isus.VI 490.1

Ucenicii favorizați au mers astfel de la o grupă la alta îmbărbătând și întărind credința fraților lor. Mulți dintre cei de față ascultau aceste comunicări cu uimire. Noi cugete au fost trezite înăuntrul lor despre Cel crucificat. Dacă ceea ce ei au auzit acum, a avut loc întocmai, atunci Isus era mai mult decât un profet. Nimeni nu putea să triumfe asupra morții și să rupă legăturile mormântului decât numai Mesia. Închipuirile lor despre Hristos și misiunea Sa au devenit atât de încurcate prin învățăturile false ale preoților, încât era necesar pentru ei, ca să se dezvețe de multe din cele ce ei au fost învățați, pentru a fi în stare să primească adevărul, că Hristos avea să-Și ocupe în cele din urmă tronul prin ocară, suferință și moarte.VI 490.2

Îngrijorați, stăpâniți de teamă și speranță, ei au așteptat să vadă dacă Isus va apărea într-adevăr după cum a promis. Toma a povestit cu zel mulțimii care asculta despre necredința sa de mai înainte și despre refuzul său de a crede până când nu va vedea mâinile și picioarele rănite și coasta cea străpunsă a Domnului său, și până nu va pune degetul său în găurile cuielor. El a povestit, cum îndoiala sa a fost izgonită pentru totdeauna prin vederea Salvatorului care purta semnele tirane ale crucificării, și că n-a mai dorit apoi nici o altă dovadă.VI 490.3

Pe când poporul veghea și aștepta, Isus a stat deodată în mijlocul lor. Nimeni nu putea zice de unde și cum a venit El. Ucenicii L-au recunoscut imediat și au alergat ca să-I aducă omagii. Mulți dintre cei de față nu L-au văzut niciodată mai înainte; dar când ei au privit la fața Sa dumnezeiască și apoi la mâinile și picioarele Sale rănite, care au fost străpunse de cuie la răstignire, ei au știut că era Mântuitorul și I s-au închinat.VI 490.4

Dar existau totuși unii care se îndoiau încă și care nu puteau crede adevărul îmbucurător. “Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, și le-a zis: ‘Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ.’” Matei 28, 18. Această asigurare a lui Isus a întrecut toate așteptările lor. Ei au învățat să cunoască puterea Sa, pe când El era încă printre ei, când vindeca bolile de orice fel, și poruncea lui Satan și îngerilor săi; totuși la început ei nu puteau cuprinde marele adevăr, că toată puterea din cer și de pe pământ a fost dată Aceluia, care a umblat pe străzile lor, a stat cu ei la masă și a învățat în mijlocul lor.VI 491.1

Isus a căutat acum să abată sufletele lor de la propria Sa personalitate și să le îndrepte către marea însemnătate a poziției Sale ca moștenitor al tuturor lucrurilor, și de o ființă cu Tatăl; El le-a arătat că prin suferință și luptă a câștigat El marea moștenire, împărățiile cerului și ale pământului. El dorea să le întipărească în același timp cât de atotcuprinzătoare este autoritatea Sa, și ca Unul care stătea mai presus de toate bogățiile și stăpânirile, El a dat ucenicilor Săi aleși marea însărcinare: “Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” Matei 28, 19.VI 491.2

Un câmp larg de activitate se deschide astfel pentru uimiții Săi ascultători, care până aici au fost învățați să respecte cea mai strictă izolare față de toți cei ce nu erau de o naționalitate cu ei. O nouă tâlcuire, mai vastă a profețiilor a început să se lumineze în mintea lor, și ei s-au străduit să priceapă lucrarea rânduită pentru ei. Lumea a privit pe Isus ca pe un amăgitor, numai câteva sute se adunau sub stindardul Său, iar credința acestora a fost grozav de zdruncinată prin vestea despre moartea Sa, și ei nu s-au putut încă uni în privința pașilor ce trebuiau făcuți. Acum Hristos li S-a descoperit în chipul Său înviat și le-a dat o misiune de o astfel de întindere, încât ei de abia o puteau cuprinde cu vederile lor mărginite. Le venea greu să recunoască, că credința, care i-a unit cu Hristos, avea să fie nu numai religia iudeilor, ci și a tuturor națiunilor.VI 491.3

Superstiția, datina, bigotismul și idolatria stăpâneau lumea. Numai iudeii au pretins a avea o anumită cunoștință despre Dumnezeu și ei s-au izolat atât de mult de toate celelalte popoare atât în chestiuni sociale cât și religioase, încât erau urâți de orice alt popor. Marele zid de despărțire pe care ei l-au ridicat astfel, a făcut pe iudei să fie într-un anumit grad o lume mică pentru sine, și toți cei ce nu erau iudei erau numiți de ei păgâni și câini. Da, Isus a dezvăluit ucenicilor Săi marele plan, de a face cunoscut religia lor la toate națiunile, limbile și popoarele. Aceasta era întreprinderea cea mai nobilă, din câte au fost încredințate oamenilor vreodată, de a predica pe un Mântuitor crucificat și înviat și o mântuire în dar la toți oamenii la bogați și la săraci, la învățați și la neînvățați — de a-i învăța că Hristos a venit în lume, să îi ierte pe cei ce se căiau și să le ofere o iubire, atât de înaltă cât cerul, și atât de întinsă cât lumea și atât de durabilă ca veșnicia.VI 492.1

Ei trebuiau să învețe respectarea tuturor celor poruncite lor de Isus, și să boteze pe oameni în numele Tatălui, al Fiului și al Spiritului Sfânt. Isus avea să părăsească în curând pe ucenicii Săi; dar i-a asigurat că deși El avea să Se urce la Tatăl Său, spiritul și influența Sa avea să fie neîncetat cu ei și cu urmașii lor până la sfârșitul lumii. Hristos nu ar fi putut lăsa urmașilor Săi nici o moștenire mai prețioasă ca asigurare că prezența Sa va rămâne cu ei în tot decursul orei întunecoase a cercării vieții lor. Când Satan pare a fi gata să distrugă comunitatea lui Dumnezeu și să tulbure pe poporul său, atunci ei trebuie să-și amintească că Acela le-a promis să rămână cu ei, și a zis: “Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ.”VI 492.2

Prigoniri și batjocuri au fost încă de pe timpuri soarta adevăraților urmași ai lui Hristos. Lumea a urât pe Maestru și a urât în toate timpurile pe servii Săi; dar Spiritul Sfânt, Mângâietorul, pe care Hristos L-a trimis ucenicilor Săi, i-a îmbărbătat și i-a întărit, pentru ca să execute lucrarea Sa cu credincioșie în timpul absenței Sale personale. Mângâietorul, Spiritul adevărului, avea să rămână întotdeauna la ei, și Hristos i-a asigurat, că împărtășirea care exista între El și Tatăl, îi cuprindea acum și pe ei.VI 492.3

Priceperea ucenicilor care a fost întunecată prin tâlcuiri false ale profeției, a fost acum deschisă în totul prin Isus Hristos, care a revărsat o lumină strălucitoare peste acele texte, care se refereau la El. El le-a arătat adevărata natură a împărăției Sale; și ei au început să recunoască că nu era misiunea lui Isus de a întemeia o stăpânire vremelnică, ci că împărăția harului Său dumnezeiesc avea să se descopere în inimile poporului Său, și că numai prin înjosirea, prin suferințele și moartea Sa, putea fi întemeiată în cele din urmă Împărăția Măririi Sale.VI 493.1

Puterea morții era în mâinile lui Satan; dar Isus i-a luat boldul cel amar al deznădejdii, dând piept cu vrăjmașul pe propriul său teren și biruindu-l. De aici înainte moartea nu-i mai înspăimânta pe creștini, deoarece Hristos Însuși a simțit chinurile ei și a ieșit din mormânt, pentru a ședea la dreapta Tatălui în cer, având toată puterea în cer și pe pământ. Lupta dintre Hristos și Satana a fost terminată când Domnul S-a sculat dintre cei morți și a zguduit închisoarea vrăjmașului din temelie, și i-a răpit astfel prada sa, sculând din mormânt o mulțime dintre morții adormiți, ca o dovadă vie a biruinței câștigate prin cel de-al doilea Adam. Această înviere era un exemplu și o asigurare a învierii finale a morților drepți la a doua venire a lui Hristos.VI 493.2

Ierusalimul a fost scena coborârii vrednice de admirație a lui Hristos pentru neamul omenesc. Acolo, El a suferit, a fost lepădat și osândit. Iudea, a cărei capitală era Ierusalimul, a fost patria Sa de viețuire. Acolo El a comunicat cu oamenii în trup omenesc și totuși puțini au recunoscut, cât de mult se apropiase cerul de pământ, când Isus umbla printre ei. De aceea era potrivit pentru ei, ca lucrarea ucenicilor să înceapă în Ierusalim. Pe când toate sufletele erau agitate de evenimentele pline de însemnătate ale ultimei săptămâni, se oferea cea mai bună ocazie de a vesti acelui oraș solia.VI 493.3

Când instruirea ucenicilor Săi de către Isus se apropia de sfârșit și ora despărțirii a sosit, El le-a îndreptat cugetele într-un mod precis la activitatea Spiritului lui Dumnezeu pentru a-i pregăti pentru misiunea lor. În convorbiri triste, El le-a luminat sufletele cu privire la adevărurile solemne, pe care ei aveau să le vestească lumii. Lucrarea lor nu avea să înceapă până când ei nu aveau să câștige prin botezul cu Spiritul Sfânt, asigurarea că ei sunt în legătură cu cerul. Curaj și bucurie nouă le-a fost făgăduită prin luminare cerească, care avea să-i facă apoi în stare să înțeleagă adâncimea și plinătatea minunată a iubirii divine.VI 493.4

După investirea lor, prin coborârea Duhului Sfânt pentru misiune, ucenicii trebuiau să predice iertarea păcatelor și dobândirea mântuirii prin pocăință și prin meritele unui Mântuitor crucificat și înviat. Ei trebuiau să înceapă în Ierusalim și de acolo să-și extindă activitatea lor prin toată Iudea și până la Samaria și în cele din urmă până la cele mai îndepărtate margini ale pământului. În aceasta noi găsim o învățătură importantă pentru toți acei care au de vestit lumii o solie a adevărului. Mai întâi trebuie ca propriile lor inimi să fie umplute cu Spiritul lui Dumnezeu, și lucrul lor trebuia să înceapă mai întâi în cămin, în primul rând familiile lor trebuiau să se bucure de influența lor binefăcătoare; și puterea neschimbătoare a Spiritului lui Dumnezeu trebuie să se arate în propria lor casă într-o viață de familie bine ordonată. Apoi cercul trebuie să se lărgească încetul cu încetul, întreaga vecinătate trebuie să observe interesul dat pe față pentru salvarea lor, iar lumina adevărului trebuie să li se ofere cu credincioșie; căci salvarea lor este de o însemnătate tot așa de mare ca și aceea a persoanelor din depărtări mai mari. Din vecinătatea imediată și din orașele și satele din împrejurimi, activitatea servilor lui Dumnezeu trebuie să se extindă mereu tot mai departe, până ce solia adevărului va cuprinde în cele din urmă cele mai îndepărtate margini ale pământului.VI 494.1

Aceasta a fost gradația pe care Hristos a stabilit-o pentru lucrările ucenicilor Săi; dar foarte adesea lucrătorii evangheliei din zilele noastre fac tocmai contrariul. Ei neglijează cercul cel mai apropiat, din jurul lor, ei nu recunosc necesitatea ca influența Spiritului lui Dumnezeu trebuie să transforme mai întâi propriile lor inimi și să sfințească și să înnobileze umblarea vieții lor. Cele mai simple datorii care li se oferă în anturajul cel mai apropiat sunt neglijate și se caută după câmpuri îndepărtate, unde străduințele lor rămân adesea nefructuoase. Și totuși ei ar fi putut lucra cu succes într-un câmp de lucru mai ușor de străbătut; aici ei ar fi fost expuși la mai puține cercări și ar fi câștigat în influență și curaj pe măsură ce calea se deschide și se lărgește în fața lor.VI 494.2

Apostolii ar fi putut ruga pe Domnul, ca având în vedere sforțările neprețuite care au fost făcute în Ierusalim și insultele și moartea tirană pe care Hristos a trebuit s-o sufere, să li se permită să caute un câmp de lucru mai promițător, unde să găsească inimi mai voioase a primi solia lor. Totuși nici o astfel de cerere nu a fost făcută. Tocmai acel câmp de lucru, unde Cel mai mare dintre învățători au semănat sămânța adevărului trebuia prelucrat cu de-amănuntul de către apostoli, până ce avea să răsară acea sămânță și să aducă o recoltă bogată. Ucenicii aveau să întâmpine în lucrarea lor ura, persecuția și gelozia iudeilor; dar prin toate acestea a trebuit să treacă și Maestrul lor mai înainte, și datoria lor era de a nu fugi din fața lor.VI 495.1

Când Isus a mângâiat pe ucenicii Săi înainte de coborârea și moartea Sa care se apropiau, El le-a zis: “Vă las pacea, vă dau pacea Mea.” Ioan 14, 27. Acum după lupta și biruința Sa, după ce El a triumfat asupra morții și a primit răsplătirea Sa, El le-a dat într-un chip și mai hotărât acea pace care este mai pe sus de orice minte. El i-a împuternicit să continue lucrarea, pe care El a început-o. După cum El a fost trimis de Tatăl Său, în felul acesta a trimis și El pe ucenicii Săi. El a suflat asupra lor și le-a zis: “Luați Duh Sfânt!”VI 495.2

Apostolii nu au fost trimiși să fie martori pentru Hristos până ce nu au primit mai întâi acel dar spiritual, de care aveau nevoie pentru aducerea la îndeplinire a marii lor însărcinări. Toate mărturisirile creștine nu sunt decât niște formule moarte de credință, până ce Isus va pătrunde pe credincioși cu viața Sa spirituală, adică cu Spiritul Sfânt. Vestitorul evangheliei nu este un Învățător real al Adevărului, și nici reprezentant al lui Hristos, până la primirea acestui dar ceresc.VI 495.3

Bărbații din poziții cu răspundere, care vestesc adevărul lui Dumnezeu în numele lui Isus, fără acea putere spirituală, care nu se dobândește decât prin influența înviorătoare a lui Dumnezeu, săvârșesc o lucrare nesigură și nu pot fi siguri niciodată, dacă în fața sforțărilor lor se află succes sau înfrângeri. Foarte mulți uită că religia și datoria nu sunt numai niște chestiuni de bun simț, ci pretind o acțiune serioasă. Nu serviciile mari și nici planurile grandioase nu sunt acelea care primesc aprobarea lui Dumnezeu, ci iubirea și devotamentul cu care este executat serviciul fie el mare sau mic. Furtunile împotrivirii și ale prigoanei ne sunt trimise de providența divină, ca noi să fim mânați printr-însele de a căuta refugiu sub aripile Sale ocrotitoare. Când suntem înconjurați de norii amenințători, atunci auzim glasul Său: “Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea.” Ioan 14, 17.VI 495.4

Transmiterea Spiritului Sfânt și a păcii Sale către ucenicii Săi era asemenea câtorva picături din ploaia bogată care avea să aibă loc la Rusalii. Isus a accentuat ucenicilor Săi mai cu seamă faptul că pe măsură ce ei vor continua să lucreze în lucrarea încredințată lor, vor putea înțelege și mai lămurit caracterul acestei lucrări și felul în care împărăția lui Hristos avea să se întemeieze pe pământ. Misiunea lor era de a merge ca martori pentru Mântuitorul; ei erau chemați să vestească lumii, ceea ce au văzut și au auzit despre învierea Sa și de a repeta cuvintele plăcute care au curs de pe buzele Sale. Ei au cunoscut caracterul Său sfânt; El era asemenea unui înger care a stat în soare și care totuși nu a aruncat nici o umbră. Era însărcinarea sfântă a apostolilor, de a face cunoscut oamenilor caracterul imaculat al lui Hristos, ca marele Model al vieții lor. Ucenicii au intrat într-o legătură atât de strânsă cu acest model de sfințenie, încât au primit într-un anumit grad caracterul Său și au devenit astfel destoinici, de a învăța lumea despre prescripțiile și exemplul Său.VI 496.1

Cu cât predicatorul creștin se pune în legătură cu Maestrul său prin meditarea la viața și caracterul Său, cu atât mai asemănător cu Maestrul va deveni el și cu atât mai destoinic de a învăța adevărurile Sale. Orice amănunt din viața marelui Model trebuie studiat cu îngrijire și trebuie întreținut cu El o legătură strânsă prin rugăciunea unei credințe vii. În felul acesta caracterul cel slab și defectuos al omului poate fi transformat în chipul caracterului Său glorios și învățătorul adevărului va deveni destoinic, să aducă suflete la Hristos.VI 496.2

Când Isus a dat ucenicilor pentru prima dată însărcinarea predicării a zis: “Îți voi da cheile împărăției cerurilor, și orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri.” Matei 16, 19. Repetând însărcinarea Sa, acelora, cărora El le-a dat Spiritul Sfânt, a zis: “Celor ce le veți ierta păcatele, vor fi iertate; și celor ce le veți ținea, vor fi ținute.” Ioan 20, 23. Aceste cuvinte a dat ucenicilor o idee despre sfințenia lucrării ce avea să fie săvârșită și despre urmările ei colosale. Plini de Spiritul lui Dumnezeu, ei trebuiau să meargă și să vestească lumii meritele unui Mântuitor milostiv, și ei aveau asigurarea că întreg cerul va lua parte la activitatea lor, și că tot ceea ce ei vor face pe pământ în Spiritul și numele lui Hristos, va fi confirmat și în cer.VI 496.3

Prin această asigurare, Isus nu a dat apostolilor și urmașilor acestora împuternicirea de a ierta păcatele, ca reprezentanți ai lui Hristos. Nici o biserică nu este deci îndreptățită a soma pe membrii ei să-și mărturisească preoților tainele vieții lor, pentru a primi iertarea păcatelor de la ei — ca reprezentanți ai lui Hristos. Mântuitorul a învățat pe ucenicii Săi că numele Său este singurul mijloc dat oamenilor, prin care ei se pot mântui. Totuși Isus a dat comunității Sale de pe pământ, în forma ei organizată, împuternicirea de a aplica pedepse și de a le ridica iarăși, după regulile stabilite prin inspirație, aceste fapte trebuie totuși executate de oameni cu un renume bun, care să fie confirmați pentru sfânta lor chemare de către marele Cap al bisericii, și care să fi arătat prin umblarea lor, că se străduiesc în mod sincer a urma conducerii Spiritului Sfânt.VI 497.1

Nimeni nu trebuie să aibă o putere arbitrară și despotică asupra conștiinței altuia. Hristos nu a dat nici un drept bisericesc, de a ierta păcate sau de a vinde indulgențe, așa ca oamenii să poată păcătui, fără a-și atrage mânia lui Dumnezeu. Tot atât de puțin au permis El servilor Săi, de a primi daruri sau mită, pentru a scuza păcatele și a scăpa de mustrarea meritată. Isus a însărcinat pe ucenicii Săi, de a predica la toate popoarele iertarea păcatelor în numele Său; dar ei personal nu au fost împuterniciți, de a îndepărta măcar o pată a păcatului de la copiii lui Adam. Tot așa de puțin le era permis să execute judecata față de cel vinovat, mânia unui Dumnezeu insultat avea să fie vestită păcătoșilor, dar puterea, pe care biserica romană și-o arogă, de a lovi singură pe păcătos cu acea mânie, nu poate fi îndreptățită de nici o prescripție a lui Hristos; Domnul Însuși va executa osânda rostită contra celor nepocăiți. Cel ce voiește să atragă atenția poporului asupra sa cu susținerea că el ar fi investit cu puterea de a ierta păcatele, acela se expune la mânia lui Dumnezeu, căci abate sufletele de la Maestrul ceresc și le îndreaptă către un muritor rătăcitor.VI 497.2

Isus a arătat ucenicilor Săi, că numai pe măsură ce vor deveni părtași spiritului Său, și vor fi însuflețiți de aceeași milostivire, vor putea să aibă și o adevărată pricepere și putere de a face minuni. Toată tăria și înțelepciunea lor avea să vină de la El. În procedeul lor față de membrii recalcitranți și neascultători, bărbații cei sfinți ai bisericii trebuie să urmeze prescripțiile arătate de Hristos, și această unică cale sigură a fost scrisă prin condeiul inspirației pas cu pas de către apostoli.VI 498.1

Când comunitatea are de a face cu cazul unui membru care a păcătuit, atunci rugăciunea credincioasă va conduce pe Hristos în mijlocul lor, ca sfătuitor atotînțelept. Oamenii se află în primejdia de a se lăsa stăpâniți de prejudecăți sau de rapoartele și părerile altora. În comitetele lor poate hotărî judecata lor proprie, nesfințită. De aceea, când trebuie a se lua hotărâri însemnate cu privire la anumite persoane din comunitate, judecata unui singur om, oricât de înțelept și de cu experiență ar fi el, totuși nu trebuie privită ca suficientă pentru a proceda după ea.VI 498.2

Isus a zis: “Căci acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor.” Matei 18, 20. Cu Hristos ca președinte în consfătuirile lor, cât de prevăzător trebuie a vorbi și a făptui fiecare. Trebuie aduse rugăciuni pentru cel greșit, și nu trebuie lăsat neîncercat nici un mijloc pentru a-l aduce iarăși sub grația lui Dumnezeu și a comunității; dar dacă totuși vocea comunității este nesocotită și voința lor personală nu se supune, atunci cel fărădelege trebuie tras la răspundere imediat și hotărârea fraților, luată prin rugăciune și credință și potrivit înțelepciunii date de Dumnezeu comunității va fi aprobată de către cer.VI 498.3

Mărturisirea plină de căință a păcătosului trebuie salutată de comunitate cu inimi mulțumitoare. Comunitatea este numai într-atâta împuternicită, de a declara pe cineva liber de păcate, după ce a vestit păcătosului căit milostivirea iertătoare a Mântuitorului și după ce l-a scos din întunericul necredinței și al vinovăției și l-a călăuzit la lumina credinței și a dreptății. Ea poate pune dreapta sa tremurândă în dreapta iubitoare a lui Isus. O astfel de iertare va fi aprobată de către cer. Instrucțiunile date apostolilor cu privire la osândirea sau eliberarea în cele ce privesc comunitatea rămân în picioare până la sfârșitul timpurilor. Iar făgăduința prezenței lui Hristos, că va răspunde la rugăciunile adresate Tatălui în Numele Său trebuie să mângâie și să îmbărbăteze comunitatea Sa din zilele noastre tot așa de bine cum a mângâiat și îmbărbătat și altă dată pe apostolii cărora Hristos S-a adresat direct. Acei care disprețuiesc autoritatea comunității disprețuiesc prin aceasta autoritatea lui Hristos Însuși.VI 498.4

Deși Ierusalimul a respins cel mai bun dar al cerului, totuși lucrarea apostolilor trebuia să înceapă acolo. Mila și iertarea trebuia să se vestească mai întâi omorâtorilor Fiului lui Dumnezeu. Erau de asemenea foarte mulți acolo care au crezut în Isus, și mulți dintre cei care au fost înșelați de preoți și mai mari, dar care se declarau gata să-L primească dacă se putea dovedi că El este într-adevăr Mesia. Apostolii, ca martori oculari ai lui Isus și ai învierii Sale aveau să depună mărturie despre Isus și învierea Sa. Ei aveau să deschidă și să explice poporului profețiile cu privire la persoana Sa, cum ele s-au împlinit în totul. Pe scurt, ei aveau să ducă poporului dovezile cele mai convingătoare și vestea îmbucurătoare despre mântuirea lumii.VI 499.1

Acum, când toate sufletele provocate de evenimentele din Ierusalim, se interesau de istoria și misiunea lui Isus, a sosit timpul în care vestirea Evangheliei avea să facă cea mai mare impresie asupra mulțimii. La începutul activității lor, ucenicii trebuiau să primească darul de a face minuni. Mărturia lor despre Hristos avea să fie confirmată prin semne și minuni atât din partea apostolilor cât și din partea acelora care primeau solia lor. Isus a zis: “În Numele Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi; vor lua în mână șerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; își vor pune mâinile peste bolnavi, și bolnavii se vor însănătoși.” Marcu 16, 17-18.VI 499.2

În acel timp aveau loc otrăviri foarte dese. Oamenii lipsiți de conștiință nu ezitau de a se scăpa în felul acesta de acei, care stăteau în calea ambiției lor. Isus știa că apostolii Săi aveau să fie expuși de asemenea la această primejdie, dacă nu aveau să fie ocrotiți într-un mod deosebit. El știa că vor exista mulți orbiți, care aveau să gândească că aduc un serviciu lui Dumnezeu dacă vor omorî pe acești martori în vreun mod oarecare. De aceea El i-a păzit de acest rău plin de perfidie. Domnul a asigurat în felul acesta pe servii Săi, că ei nu aveau să lucreze în propria lor putere, ci în puterea Spiritului Sfânt. Deși ucenicii au primit însărcinarea de a vesti evanghelia la toate popoarele, totuși la începutul ei nu au înțeles marea întindere și caracterul minunat al lucrării încredințate lor — o lucrare care avea să fie transmisă la urmașii lor și avea să se întindă până la sfârșitul timpului. Ei înșiși nu aveau nici o concepție limpede despre toate câte ei aveau să sufere pentru evanghelie, dar Mântuitorul în fața căruia viitorul sta deschis, vedea primejdiile care îi amenințau și în anumite timpuri, El a ocrotit în felul acesta pe ucenicii Săi.VI 499.3