Predica de pe munte

Salvatorul lumii căuta să simplifice învățăturile Sale cât de mult posibil, așa ca toți ascultătorii Săi să poată fi în stare a-L înțelege. Că învăța adesea în orașe și temple, aceasta o făcea numai, pentru că voia să câștige o clasă, pe care nu ar fi întâlnit-o așa de ușor sub cerul liber; altfel Isus Își alegea ca temple ale Sale câmpurile, dumbrăvile și malurile mării. Acestea erau și cele mai plăcute locuri ale Sale de meditație și rugăciune.VI 168.1

El avea motive însemnate, că se retrăgea în acest templu sublim al naturii, spre a instrui acolo poporul. În fața Sa se întindeau priveliști cu scene bogate și cu obiecte bine cunoscute atât pentru cei de sus, cât și pentru cei de jos. Din acestea El își trăgea parabolele Sale, care simplificau învățăturile Sale și le întipărea adânc în sufletul ascultătorilor Săi. Păsările cântând pe crengile stufoase, florile mărețe ale văilor, crinul cel nepătat din sânul mării, arborii cu vârfurile lor falnice înălțate spre cer, câmpiile fructifere, holdele unduitoare, pământul neroditor, pomul fără roade, munții cei înalți, râurile murmurânde, soarele la apus, care face cerul auriu cu razele sale de foc; toate acestea erau folosite ca mijloc de educație, ca simboluri pentru descrierea frumuseților adevărului dumnezeiesc. El lega operele vizibile ale Creatorului cu cuvintele vieții, pe care el le vorbea, și călăuzea astfel sufletele de la contemplarea naturii către Autorul acesteia.VI 168.2

Ura iudeilor a devenit atât de mare din cauza minunii săvârșite în Sabat, cu vindecarea omului cu mâna uscată, încât Isus S-a retras cu ucenicii Săi într-un alt câmp de lucru mai favorabil. Ei au mers la țărmul mării Galileii, și gloate multe Îl urmau, căci această nouă minune săvârșită în Sabat a devenit cunoscută în tot ținutul acela. Pe când Isus învăța, mulți bolnavi și posedați de spirite rele erau aduși la El, și El îi vindeca. Inima Sa cea mare și iubitoare a fost plină de o milă divină pentru sărmanii suferinzi, dintre care mulți căutau să se apropie cel puțin de El, și să se atingă de veșmântul Lui, crezând că prin aceasta vor fi vindecați. Și ei nu au fost înșelați în așteptările lor, căci atingerea făcută în credință atrase puterea vindecătoare a Marelui Doctor asupra lor, și suferințele și descurajările lor erau transformate în bucurie și rugăciuni de mulțumire. El da afară și multe spirite rele, care la părăsirea victimelor lor recunoșteau pe Hristos, zicând: “Tu ești Fiul lui Dumnezeu”.VI 168.3

Poporul din Galileea a fost trezit atât de puternic, încât venea cu grămada la Mântuitorul. În cele din urmă gloata s-a înmulțit atât de mult, încât El abia mai avea loc să stea în picioare; de aceea s-a urcat într-un mic vas, care era ancorat la țărm, și de aici El a predicat mulțimii adunate pe țărm. În felul acesta El a lucrat neîncetat, învățând poporul și vindecând pe bolnavi. După ce ziua s-a terminat, El S-a ascuns în singurătatea munților, spre a comunica cu Tatăl Său în liniște. Isus petrecea toată noaptea în rugăciune, pe când ucenicii Săi dormeau la poalele muntelui. Cu revărsarea zorilor, El venea ca să-i deștepte. Ucenicii trebuiau să primească o însărcinare cu răspunderi sfinte, care era deopotrivă numai cu misiunea lui Hristos. Ei aveau să fie deosebiți pentru lucrarea Evangheliei și să fie uniți cu Isus, aveau să fie părtași la bucuriile și suferințele Sale, să primească învățăturile Sale și să fie martori credincioși ai faptelor Sale puternice, spre a deveni destoinici ca să vestească lumii cele ce ei au învățat. Ei trebuiau să fie familiarizați atât de mult cu adevărul, încât Isus să-i poată trimite adesea singuri, ca să învețe și să lucreze, întocmai după cum El a lucrat și a învățat.VI 169.1

Isus dorea, ca ucenicii Săi să dobândească în serviciul Evangheliei o experiență — cât timp El umbla încă pe pământ și-i putea mângâia și întări personal — încât după moartea Sa să fie în stare, a continua cu succes lucrarea, și a pune temelia bisericii creștine.VI 169.2

Pe când Isus îi pregătea pe ucenicii Săi spre a fi întăriți prin binecuvântare și le-a dat instrucțiuni despre datoria lor în marea lucrare care le stătea în față, s-a introdus și Iuda între ei. El a asigurat pe Isus în modul cel mai solemn de devotamentul său, și s-a oferit ca ucenic al Său și a spus: “Doamne, Te voi urma oriunde vei merge.” Isus nu l-a primit nici cu bucurie, dar nici nu l-a respins, ci i-a vorbit mișcat fiind de durere: “Vulpile au vizuini, și păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Și odihni capul.” Iuda era egoist și scopul său principal, pentru care voia să intre în legătură cu Hristos, era speranța că va câștiga avantaje pământești, care i-ar proveni din aceasta; dar aluzia lui Hristos la propria Sa sărăcie, și comparația situației Sale cu acea a vulpilor și a păsărilor, avea de scop să taie lui Iuda orice speranță de câștig pământesc, prin unirea sa cu Hristos. Iuda era un bărbat cunoscut cu capacități practice, și poseda o influență însemnată. Din aceste motive ucenicii doreau ca el să fie luat între dânșii. Ei l-au recomandat lui Isus în modul cel mai călduros, ca pe cineva, care va putea contribui mult la propășirea lucrării Sale. De aceea ei erau uimiți de primirea rece, pe care i-a făcut-o Mântuitorul; dar Domnul a citit inima lui Iuda și-i cunoștea caracterul. Și totuși Isus dorea să lege pe acest bărbat cu Sine, ca să facă cunoștință cu solia Sa dumnezeiască și să câștige putere morală, spre a-și îndrepta defectele caracterului său și a dobândi o completă schimbare a inimii, care avea să-i asigure mântuirea veșnică. Cu ajutorul lui Hristos, el ar fi putut dobândi aceasta.VI 170.1

Dacă Isus ar fi respins pe Iuda, atunci ucenicii, care îl priveau cu atâta simpatie ar fi pus la îndoială înțelepciunea Maestrului lor. Dar, primindu-l, Isus a evitat aceasta, și a adus pe Iuda cel egoist și zgârcit în cea mai favorabilă situație, de a dezvolta acele însușiri ale sufletului și ale inimii, care i-ar fi putut asigura în cele din urmă un loc în împărăția cerurilor. Dar cu toate aceste ocazii prețioase, Iuda și-a ales un drum, care l-a acoperit cu ocară veșnică.VI 170.2

Isus a adunat pe ucenici în jurul Său, S-a plecat în genunchi în mijlocul lor și a pus mâinile pe capul lor, S-a rugat și i-a binecuvântat pentru sfânta lor lucrare. Astfel ucenicii Domnului au fost confirmați prin binecuvântare ca vestitori ai Evangheliei. După ce a avut loc aceasta, Isus S-a întors cu cei ce-L însoțeau înapoi la țărm, unde mulțimea s-a adunat deja ca să-L asculte. Mulți dintre cei adunați acolo au venit ca să fie vindecați de o boală sau alta. Aici Isus a vindecat pe bolnavi și a mângâiat pe cei întristați, până ce mulțimea a crescut atât de mult, încât malul îngust nici nu-i mai încăpea. De aceea Isus S-a urcat pe un platou de pe muntele din apropiere, unde poporul s-a putut așeza. Isus a chemat la Sine pe ucenicii Săi, pentru ca marile adevăruri, pe care El le vestea să fie întipărite în mod de neșters în mintea lor, și pentru ca nimic să nu abată atenția lor de la cuvintele Sale.VI 170.3

Deși ucenicii Săi se aflau strânși lângă El, și cuvintele Sale păreau a fi adresate mai mult lor, totuși ele erau destinate de asemenea să pătrundă inimile și conștiința mulțimii adunate acolo din toate clasele. La fiecare adunare mare de acest fel, poporul încă aștepta, ca Isus să Se declare suveran al unei noi împărății, despre care El vorbea, care avea să desfășoare o mare putere. Iudeii credincioși așteptau de la El, să-i elibereze de jugul sclaviei lor și să-i ducă iarăși la gloria lor de mai înainte. În predica Sa de pe munte, Hristos a zădărnicit însă speranțele lor într-o mărire pământească. El Și-a început predica Sa cu stabilirea principiilor care aveau să hotărască în Împărăția harului Său divin, așa cum sunt ele exprimate în diferitele fericiri.VI 171.1

“Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor!” Săraci cu spiritul sunt acei, care nu au nici o pretenție în meritele lor personale și nu se mândresc cu propriile lor virtuți. Recunoscându-și totala lor nevrednicie și fiind convinși până în profunzime de păcătoșenia lor, ei nu-și pun încrederea în ceremoniile exterioare, ci se încred în Isus, care este drept și îndurător. Adevăratul creștin nu se poate înălța decât prin umilință. Inimile mândre se străduiesc în zadar să dobândească mântuirea prin fapte bune, totuși acestea nu sunt îndeajuns, pentru dobândirea vieții veșnice. După ce omul a făcut tot ce-i stă în putere, Hristos trebuie totuși să-i socotească propria Sa îndreptățire.VI 171.2

În Hristos, Dumnezeu a dat cel mai prețios dar al cerului, pentru a răscumpăra pe om, și după cum darul este desăvârșit și nemărginit, tot astfel și harul salvator este fără margini și arhisuficient. Această declarație a lui Hristos a lovit îndreptățirea de sine a fariseilor la rădăcină, pe când ei se credeau deja bogați în înțelepciune spirituală, și nu mai simțeau nici o nevoie de mai multă luminare. Asemenea oameni, cu astfel de simțăminte nu puteau avea nici o parte la Împărăția cerurilor.VI 171.3

“Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați!” Prin rostirea unei binecuvântări asupra celor îndurerați, Isus nu intenționa să învețe pe oameni, că ar fi o virtute în aceea, de a fi stăpâniți neîncetat de tristețe, sau că o întristare și jeluire egoistă ar avea în sine meritul de a îndepărta măcar o mânjitură a păcatului. Plângerea despre care vorbește Hristos, este o întristare dumnezeiască pentru păcatele săvârșite, ce dă naștere unei pocăințe, care duce la viața veșnică. Mulți se întristează când vina lor este descoperită, pentru că urmările umblării lor rele i-a adus într-o situație neplăcută. Așa a plâns Esau pentru păcatul de a fi disprețuit și vândut dreptul său de întâi-născut; totuși plângerea sa era pricinuită de urmările neașteptate ale acelui păcat. Așa s-a căit Faraon de răscularea sa contra lui Dumnezeu, când s-a rugat ca plăgile să fie îndepărtate de la el; totuși inima sa a rămas neschimbată, și el a fost gata să repete fărădelegea sa la cea dintâi ispită. O astfel de întristare nu duce la pocăință.VI 172.1

Cel ce este convins într-adevăr de păcătoșenia sa, simte că el și-a petrecut toată viața într-o continuă lipsă de recunoștință. El simte că a răpit pe cel mai bun prieten al său de timpul și puterea, care au fost răscumpărate pentru el pe un preț nemărginit de mare. Tot sufletul îi este plin de întristare nespusă, că a nesocotit și întristat pe Salvatorul său milos. O astfel de întristare este prețioasă, căci ea pregătește rodul pașnic al dreptății. Cel lumesc poate considera, din punctul său de vedere, această întristare ca o slăbiciune; totuși ea este puterea, care leagă pe cel pocăit de Cel Nemărginit printr-o legătură de nedespărțit. Ea dovedește că îngerii lui Dumnezeu aduc sufletului său înapoi virtuțile, care au fost pierdute prin învârtoșarea inimii și prin fărădelegi. A-și mărturisi greșelile și a se căi dă dovadă despre excelența unui caracter, care este de asemenea destoinic de a le recunoaște și îndrepta. Lacrimile celor pocăiți nu sunt decât norii și picăturile de ploaie, după care se arată lumina soarelui vindecător; este tristețea, care vestește o bucurie, care va fi în suflet un izvor dătător de viață. Oamenii seamănă în marele câmp al lui Dumnezeu, cu osteneală și lacrimi, dar și cu o așteptare răbdătoare; și vor fi binecuvântați, căci cerurile se vor deschide, ploaia va cădea și va asigura o recoltă bogată. Și când secerătorul va veni, își va aduna cu bucurie snopii săi în șura sa.VI 172.2

“Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul!” greutățile de pe cărarea creștinului pot fi micșorate foarte mult prin acea blândețe a caracterului, care se ascunde în Hristos. El invită pe toți cei osteniți și împovărați ca să vină la El, căci este blând și smerit cu inima, și le făgăduiește repaus. Când creștinul posedă umilința Maestrului său, atunci el va trece cu vederea orice disprețuire, orice refuz și orice împotrivire, la care este expus zilnic, și acestea nu vor mai fi în stare să arunce o umbră pe sufletul său. Acea blândețe, pe care Isus o fericea, își are înrâurirea ei în cercul familiar; ea, face căminul fericit, evită certurile, nu dă riposte furioase, ci liniștește un spirit iritat și se manifestă printr-o amabilitate, care va fi simțită de toți în cercurile lor desfătătoare. Ea liniștește spiritul revoltat și răzbunător, și reflectă caracterul sublim al lui Hristos.VI 173.1

Pentru creștini ar fi cu mult mai bine a suferi învinuiri false, decât a se lăsa torturați de gândul răzbunării contra vrăjmașilor lor. Ura și răzbunarea sunt infiltrate de Satan și nu aduc decât remușcări acelor ce se ocupă cu ele. Smerenia inimii este puterea, care dă creștinului biruința. Răsplătirea sa este moștenirea măririi.VI 173.2

“Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci ei vor fi săturați!” După cum corpul simte necesitatea de hrană vremelnică pentru a înlocui puterile consumate, și pentru întreținerea tăriei corporale, tot astfel trebuie să dorească sufletul după acea hrană spirituală, care înmulțește acea putere morală și satisface dorința sufletului și a inimii. După cum corpul primește neîncetat acea hrană, care întreține viața și puterea, tot astfel și sufletul trebuie să dorească neîncetat după acea hrană cerească, care împrumută omului mușchi și nervi spirituali. După cum călătorul în pustie cercetează cu zel după un izvor, și după ce l-a găsit își potolește setea sa arzătoare cu apa sa răcoritoare și cristalină, tot așa trebuie să înseteze și creștinul și să caute după apa cea curată a vieții, al cărei izvor este Hristos. Acolo sufletul poate fi satisfăcut, acolo agitația furioasă, provocată de lupta vieții zilnice, se calmează, iar spiritul va găsi o înviorare continuă. Dar majoritatea ascultătorilor lui Hristos nu înseta decât după avantaje și onoruri lumești. Mai cu seamă fariseii, a căror înălțare de sine le îngrădea calea, și-i împiedica să tindă după o desăvârșire mai mare, decât aceea după care ei au năzuit mai înainte, căci după propria lor părere ei credeau că ar fi ajuns punctul culminant al dreptății desăvârșite. Totuși printre ascultători erau mulți, care ascultau cu mulțumire învățăturile lui Isus, și căutau din acel timp să-și pună viața în armonie cu învățăturile Sale.VI 173.3

“Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!” cu aceasta Isus combătea aroganța și intoleranța tirană a iudeilor. Atât preoții cât și poporul, tindeau de obicei după dominație, certându-se cu toți cei de altă părere, și dădeau pe față o mare sensibilitate față de orice criticare a faptelor lor. De aceea Isus zicea fariseilor: “Dar vai de voi, Fariseilor! Pentru că voi dați zeciuială din izmă, din rută și din toate zarzavaturile, și dați uitării dreptatea și dragostea de Dumnezeu.” Luca 11, 42. Mântuitorul voia să întipărească în urmașii Săi o învățătură de milă, așa încât ei să nu aibă lipsă de acea compătimire, care sufere împreună cu cei suferinzi și-i sprijină, și care evită în același timp a exagera greșelile altora.VI 174.1

“Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” Iudeii erau atât de riguroși cu privire la curăția ceremonială, încât prescripțiile lor în această privință au devenit o povară de nesuferit. Sufletele erau atât de umplute cu prescripții, cu opriri și cu frică de necurățirea exterioară, încât au pierdut din vedere necesitatea curățirii intențiilor și a înnobilării sentimentelor. Ei nu au observat mânjitura, pe care egoismul, nedreptatea și răutatea au lăsat-o în urmă asupra sufletului.VI 174.2

Isus a declarat, că acei care sunt curați cu inima, vor vedea pe Dumnezeu. Ei aveau să-L cunoască pe El în persoana Fiului Său, care a fost trimis în lume pentru mântuirea neamului omenesc. Sufletele lor, curățite și ocupate cu cugete nobile, vor descoperi mai lămurit pe Creator în operele făcute de mâna Sa puternică, în lucruri frumoase și mărețe care alcătuiesc Universul. Atunci ei vor trăi în prezența Celui Atotputernic, în tot timpul hărăzit lor de El, în lumea creațiunii Sale. Ei vor vedea însă pe Dumnezeu și în starea lor viitoare, nemuritoare, după cum avea Adam favoarea de a umbla și vorbi cu Creatorul său în grădina Eden. Cei curați cu inima văd chiar acum pe Dumnezeu, deși ca “printr-o oglindă în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față”.VI 174.3

“Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu!” Tatăl nostru ceresc este un Dumnezeu al păcii. Când El a creat pe om, i-a destinat un loc de pace și siguranță. Totul era fericire și armonie în grădina Eden. Acei care vor deveni părtași de fire dumnezeiască, iubesc pacea și mulțumirea; ei vor practica virtuțile, care le asigură acele succese. Ei vor căuta să îmblânzească mânia și să evite sensibilitatea, spiritul de critică și toate patimile rele, care aduc gâlceavă și ceartă. Cu cât oamenii se unesc mai mult cu lumea și primesc căile ei, cu atât mai puțin vor avea ei din adevăratele elemente ale păcii în inima lor, și cu atât mai plini vor fi de amărăciunea certurilor pământești, de gelozie și de cugete rele unii față de alții, cărora nu le trebuie decât anumite împrejurări, pentru a se dezvolta spre fapte rele. Acei, a căror supărare e provocată de cele mai neînsemnate pricini, și care pândesc cuvintele și faptele altora, spre a le face cunoscut în ascuns acolo, unde pot provoca dușmănie, sunt tocmai contrariul celor iubitori de pace, care sunt numiți fii ai lui Dumnezeu.VI 175.1

În relațiile sale cu oamenii, adevăratul creștin va evita toate cuvintele, care dau loc la supărări și certuri nefolositoare. Întreg cerul trăiește în pace, iar acei, care sunt strâns legați cu Hristos, vor fi în armonie cu cerul. Isus a declarat: “În lume veți avea necazuri” dar “în Mine veți avea pace”. Toți acei ce se țin de Mântuitorul, nu vor fi nici neliniștiți, nici nemulțumiți. Ei vor deveni părtași naturii lui Hristos, și se vor strădui după modelul Său în viața lor.VI 175.2

Mulțimea a fost uimită de această învățătură, care se abătea atât de mult de la prescripțiile și exemplul cărturarilor și fariseilor. Poporul a primit de la dânșii idea, că fericirea ar consta în posedarea lucrurilor acestei lumi, și că renumele și onoarea oamenilor ar fi foarte vrednice de dorit. Le plăcea foarte mult să fie numiți “Rabi”, și să fie lăudați de popor ca fiind foarte înțelepți și evlavioși, și să facă paradă în public cu virtuțile lor. Căci aceasta era privită ca coroană a fericirii. Isus însă a declarat în fața acelei mari adunări, că câștigul pământesc și onoarea pământească e singura răsplătire, pe care asemenea persoane o vor primi vreodată. Isus vorbea cu precizie, și o putere convingătoare însoțea cuvintele Sale. Poporul a fost adus la tăcere și un simțământ de teamă l-a cuprins. Ei priveau îndoielnici unii la alții. Care va putea fi mântuit dintre ei, dacă învățătura acestui om va fi adevărată? Mulți au fost convinși în inimile lor, că acest învățător ciudat era însuflețit de Spiritul lui Dumnezeu și că cuvintele rostite erau de origine dumnezeiască.VI 175.3

Aceste instrucțiuni erau date îndeosebi spre binele ucenicilor, a căror vieți trebuiau să fie călăuzite de principiile învățate prin acestea. Misiunea lor avea să fie, de a transmite lumii cunoștința dumnezeiască, pe care Mântuitorul le-a făcut-o cunoscut lor. Ei au fost însărcinați a vesti Evanghelia în lung și-n lat printre popoarele tuturor țărilor; de aceea era de cea mai mare însemnătate, ca toate învățăturile lui Hristos să le fie lămurite mai întâi lor, să le fie întipărite în minte și să fie exprimate prin umblarea lor. Orice adevăr trebuie păstrat în inimile și simțurile lor pentru a fi folosite în viitor.VI 176.1

După ce Isus a declarat poporului, în ce constă adevărata fericire și cum poate fi dobândită, le-a vorbit apoi și mai lămurit despre datoria ucenicilor Săi, ca învățători aleși de a conduce pe alții pe cărarea dreptății și a vieții veșnice. El știa, că ei aveau să fie adesea înșelați și descurajați, că aveau să întâmpine împotriviri și insulte și mărturia lor avea să fie lepădată. Ochiul Său pătrunzător privea înainte în viitor la anii lor de activitate și vedea suferințele și maltratările, de care aveau să fie însoțite sforțările lor, de a duce oamenilor mântuirea. El știa foarte bine că acești bărbați simpli, care ascultau cu atenție la cuvintele Sale, aveau să sufere calomnii, chinuri, închisoare și chiar moarte, și de aceea continuă zicând: “Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăția cerurilor! Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră! Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot așa au prigonit pe prorocii, care au fost înainte de voi.” Isus le-a arătat cu aceasta, că chiar în timpul când ei vor avea să sufere mult pentru cauza Sa, ei trebuie să se bucure și să recunoască, că strâmtorarea lor le va fi spre bine, pentru că cugetele și pornirile lor vor fi prin aceasta abătute de la pământ și îndreptate către cer. El i-a învățat, că pierderile și decepțiile lor vor fi schimbate în adevărate câștiguri, că cercările grele ale credinței și răbdării lor trebuie primite cu bucurie, iar nu temute și evitate. Aceste întristări sunt mijloace active ale lui Dumnezeu, de a-i face destoinici pentru lucrarea lor caracteristică și vor contribui la o răsplătire prețioasă, care îi așteaptă în cer. El le-a accentuat că nu trebuie să-și piardă încrederea din cauza prigonirilor oamenilor, să nu cadă în deznădejde și să nu se plângă pentru soarta lor aspră, ci să-și amintească neîncetat că și alți oameni drepți au suferit pentru credința lor în trecut. Ei trebuie să vestească cu credincioșie solia și s-o trăiască, fiind conștienți de datoriile lor față de lume și neurmărind altceva decât numai aprobarea lui Dumnezeu, fără teamă de oameni și fără dorința după favoruri lumești.VI 176.2

Acele lucruri care par cele mai greu de purtat pentru creștini se dovedesc foarte adesea de cea mai mare binecuvântare pentru ei. Acuzele și calomniile au fost încă de pe vremuri soarta acelora care sunt credincioși în împlinirea datoriilor lor. Un caracter neprihănit, chiar dacă renumele său va fi atacat prin calomnii și denaturări, își va păzi totuși curăția virtuții sale și valoarea sa morală. Fie că e călcat în pulbere, fie ridicat la cer, purtarea creștinului trebuie să rămână aceeași, și conștiința mândră a nevinovăției sale va fi adevărata sa răsplătire. Prigonirile din partea vrăjmașilor pun la încercare fundamentul, pe care se întemeiază într-adevăr chemarea. Mai curând sau mai târziu se va descoperi în fața lumii, dacă vorbirile sale se întemeiază pe adevăr, sau dacă sunt săgeți otrăvite ale răutății și ale răzbunării. Statornicia în serviciul lui Dumnezeu este calea cea mai sigură pentru rezolvarea unor astfel de chestiuni. De aceea Isus dorea, ca poporul Său să fie cu prevedere, și să nu dea vrăjmașilor cauzei Sale nici un motiv pentru a condamna sfânta lor credință. Nici-o faptă rea să nu mânjească curăția ei. Dacă toate dovezile sunt fără succes, calomniatorii recurg adesea la atacuri personale asupra servilor lui Dumnezeu, dar limbile lor mincinoase aduc în cele din urmă blestemul tot asupra lor înșiși. La sfârșit, Dumnezeu va îndreptăți pe ai Săi, va onora pe cei fără vină și-i va ascunde în coliba Sa față de atacurile limbilor clevetitoare.VI 177.1

Servii lui Dumnezeu au avut de suferit întotdeauna ocări; dar marea lucrare va fi continuată, în mijlocul prigonirilor, captivității, a loviturilor și chiar a morții. Caracterul prigonitorilor s-a schimbat în decursul diferitelor timpuri, dar spiritul care se află la baza lor este același, care, cu câteva secole mai înainte, biciuia, chinuia și omora pe aleșii lui Dumnezeu.VI 178.1

Niciodată n-a fost vreun om calomniat cu atâta tiranie de oameni, ca Fiul lui Dumnezeu. La orice pas era întâmpinat cu reproșuri amare, El era urât fără motiv. Fariseii aveau chiar oameni plătiți care răspândeau din oraș în oraș minciunile, pe care ei înșiși le-au născocit, spre a distruge influența lui Hristos. Și totuși El a stat liniștit în fața lor, declarându-le că și calomniile sunt o parte din moștenirea unui creștin, și a arătat urmașilor Săi cum să se poarte față de săgețile răutății. El i-a îndemnat să nu se descurajeze în prigoniri, și le-a zis: “Bucurați-vă și veseliți-vă, … căci tot așa au prigonit pe prorocii, care au fost înainte de voi.” Isus a continuat apoi, a întipărit ucenicilor Săi răspunderea poziției lor față de lume. El a zis: “Voi sunteți sarea pământului. Dar dacă sarea își pierde gustul, prin ce își va căpăta iarăși puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară, și călcată în picioare de oameni.” Poporul putea vedea sarea cea albă și sclipitoare, care era aruncată pe stradă, pentru că și-a pierdut puterea ei și de aceea a devenit nefolositoare. Isus a luat sarea ca exemplu pentru a ilustra viața creștină și influența învățăturilor Sale asupra lumii. Dacă n-ar mai fi fost puțini drepți care să locuiască pe pământ, atunci mânia lui Dumnezeu nu s-ar mai fi reținut nici o clipă de la pedepsirea imediată a nelegiuiților. Totuși rugăciunile și faptele bune ale poporului lui Dumnezeu păstrează lumea; ei sunt “un miros de viață”. Dar dacă creștinii poartă numai numele de mărturisitori ai lui Hristos, dacă ei nu posedă nici caractere virtuoase, și nu duc nici o viață temătoare de Dumnezeu, atunci ei se aseamănă cu sarea, care și-a pierdut puterea. Influența lor este rea, ei sunt mai răi decât necredincioșii. Era obiceiul lui Isus de a lua obiectele care se aflau sub ochii ascultătorilor, și a le folosi ca simboluri pentru vestirea adevărurilor Sale. Poporul s-a adunat încă dis de dimineață, soarele strălucitor, care se urca tot mai sus și mai sus pe cerul albastru, gonea ultimele umbre ale văilor și ale cărărilor adânci și înguste ale munților. Lumina soarelui inunda câmpiile cu strălucirea sa; suprafața liniștită a mării reflecta lumina aurie și oglindea norii trandafirii ai dimineții. Orice floare îmbobocită și înflorită și orice ramură înfrunzită scânteia de picături de rouă. Natura zâmbea sub binecuvântarea unei noi zile, iar păsărelele făceau să răsune cântările lor dulci dintre crengile pomilor. Mântuitorul privea mulțimea adunată în fața Sa și apoi la soarele dimineții, și a spus ucenicilor Săi: “Voi sunteți lumina lumii”. Acest tablou era cât se poate de potrivit. După cum soarele luminează câmpul cu razele sale înviorătoare și împrăștie umbrele nopții, tot astfel și ucenicii trebuiau să răspândească lumina adevărului și prin aceasta să împrăștie întunericul moral, care zăcea asupra lumii. În lumina strălucitoare a dimineții, orașele și satele, care erau situate pe colinele învecinate ieșeau lămurit în evidență și contribuiau la înfrumusețarea tabloului plăcut. Îndreptându-le atenția la aceste lucruri, Isus a zis: “O cetate așezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă. Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.” Cu aceste cuvinte, Isus a învățat pe ucenicii Săi, că dacă vor să conducă pe alții pe cărarea dreptății, atunci exemplul lor trebuie să fie bun, iar faptele lor să reflecte lumina adevărului.VI 178.2

Pretutindeni în jurul nostru, corupția morală ia proporții și întunericul acoperă lumea; totuși ucenicii lui Hristos sunt înfățișați ca niște lumini aprinse, care luminează în noaptea întunecoasă. Aceste raze dau pe față primejdiile, care stau în calea păcătosului, și indică la calea cea adevărată spre dreptate și siguranță. Dar dacă acei, care pretind a fi urmași ai lui Hristos, și care posedă lumina adevărului, nu se străduiesc a prezenta și altora marile adevăruri într-un mod potrivit, atunci cei care lâncezesc în întunericul rătăcirii nu pot vedea nici o frumusețe în ele. Dacă într-o noapte întunecoasă cineva luminează cuiva calea cu o lumină oarecare, și mergând înainte devine neglijent, și pune propria sa persoană între lumină și între acela, pe care el îl conduce, atunci, prin lumina sustrasă deodată, întunericul devine cu atât mai mare pe cale. Tocmai așa se întâmplă cu mulți care caută să expună altora adevărul lui Dumnezeu; ei întunecă lumina prețioasă cu propria lor umblare păcătoasă, care bate la ochi cu urâciunea ei, și din acest motiv se întorc mulți de la adevăr. Caracterele mărturisitorilor lui Hristos trebuie să fie atât de vrednice de admirat și faptele lor atât de fără prihană, încât lumea să se simtă atrasă la o religie, care aduce astfel de roade ale dreptății. Cu chipul acesta mulți vor fi provocați, a cerceta principiile învățăturilor lor și a le primi, pentru că umblarea vieții reprezentanților ei luminează cu atâta sfințenie, încât ei stau într-un anumit grad ca păzitori însărcinați să dea alarma de incendiu pentru fiii acestei lumi.VI 179.1

Fariseii se izolau de lume și de aceea le era imposibil a exercita vreo influență asupra poporului, din contră Isus numea pe ucenicii Săi “fii luminii”. Învățăturile și exemplul lor au destinația de a îndepărta rătăcirea, și toate națiunile și popoarele vor trebui să simtă influența lor. Religia Bibliei nu este destinată a sta închisă între două scoarțe de carte sau între zidurile unei biserici. Ea nu trebuie amintită numai ocazional, câteodată, când convine intereselor noastre proprii și apoi să fie pusă iarăși cu grijă la o parte, ci ea trebuie să sfințească viața zilnică și să fie manifestată în orice acțiune de afaceri, cum și în toate relațiile sociale de viață. O astfel de religie stă într-un contrast izbitor cu aceea a fariseilor, care constă numai în respectarea exterioară a regulilor și formelor, dar care nu exercită nici o influență înnobilatoare asupra vieții lor.VI 180.1

Isus era supravegheat în ascuns de spioni, care erau gata a întoarce contra Lui orice cuvânt, pe care El l-ar fi rostit fără chibzuință. Mântuitorul cunoaște foarte bine prejudecățile din mintea multora dintre ascultătorii Săi. De aceea El nu a spus nimic, din ceea ce ar fi putut zdruncina credința iudeilor în religia și întocmirile lui Moise. Același glas, care a făcut cunoscut legea morală și ceremonială, care forma temelia întregului sistem iudaic, a rostit și instrucțiunile de pe munte. Marele respect ce-l avea față de lege și profeți făcea pe Isus să caute să rupă zidurile prescripțiilor superstițioase, cu care iudeii se înconjurau. El dorea ca ei nu numai să respecte legea, ci să-și dezvolte mai departe principiile acestei legi și învățăturile profeților.VI 180.2

Isus a mustrat cu asprime tâlcuirile false cu care iudeii explicau legea; dar în același timp a păzit cu îngrijire pe ucenicii Săi față de primejdia, de a renunța la adevărurile principale, care au fost încredințate iudeilor. Isus nu a venit ca să distrugă încrederea în instrucțiunile pe care El Însuși li le-a dat prin Moise în pustie. În timp ce El le-a accentuat totuși respectul cuvenit față de acea lege, El a dorit în același timp să-i conducă la adevăruri mai înalte și la o cunoștință mai bună, așa încât ei să umble într-o lumină mai strălucitoare.VI 181.1

Când Isus a explicat ucenicilor Săi datoria cu privire la faptele de dreptate, fariseii au recunoscut că învățăturile Sale osândeau umblarea vieții lor și, pentru ca să poată trezi în popor o prejudecată contra Marelui Învățător, ei șopteau unul la altul, că învățăturile lui Isus ar fi în contrazicere cu legea lui Moise, căci el, n-ar fi amintit niciodată despre acea lege. Astfel, ei căutau să trezească indignarea poporului contra lui Hristos. Dar Isus a recunoscut imediat intenția lor, și, în prezența mulțimii colosale și cu un glas și mai limpede și mai sonor, El le-a declarat spre marea indispoziție a vrăjmașilor Săi: “Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” Matei 5, 17-18. Cu aceste cuvinte Isus a răsturnat învinuirea fariseilor. Misiunea Sa în lume consta din aceea, de a îndreptăți pretențiile acestei legi sfinte, de a cărei călcare ei Îl învinuiau.VI 181.2

Dacă ar fi fost posibil ca legea lui Dumnezeu să fie schimbată sau desființată, atunci Hristos n-ar fi avut nevoie să vină la o lume căzută, ca să suporte urmările călcării acestei legi din partea oamenilor. Isus a venit, ca să explice raportul dintre om și legea lui Dumnezeu și în același timp să lămurească prescripțiile acesteia prin modelul Său de ascultare. Mai departe El a declarat: “Așa că oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci, și va învăța pe oameni așa, va fi chemat cel mai mic în Împărăția cerurilor; dar oricine le va păzi, și va învăța pe alții să le păzească, va fi chemat mare în împărăția cerurilor.” Prin aceasta Isus explică valabilitatea legii. Isus osândește pe acei, care nesocotesc poruncile lui Dumnezeu, și prin exemplul și învățătura lor provoacă și pe alții să facă la fel. Aceștia sunt fii ai celui rău, care a fost cel dintâi răsculător contra legii lui Dumnezeu. În felul acesta Isus Și-a dovedit în modul cel mai precis adorația pe care El o are față de legea Tatălui Său, și a osândit umblarea exterioară a fariseilor, care deși erau riguroși în respectarea exterioară a acelei legi, totuși în inimile și viața lor erau stricați; de aceea El le-a adresat următoarele cuvinte: “Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a Fariseilor, cu nici un chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.”VI 181.3

Dreptatea pretinsă aici consta în armonizare inimii și a vieții cu voința descoperită a lui Dumnezeu. Isus a învațat că legea lui Dumnezeu trebuie să guverneze cugetele și intențiile sufletului. Adevărata temere de Dumnezeu înnobilează cugetele și faptele; dar numai când am ajuns această țintă, formele exterioare ale religiei vor fi în armonie cu curăția lăuntrică a creștinului; numai atunci ceremoniile cerute de serviciul lui Dumnezeu, nu vor fi niște obiceiuri fără însemnătate, cum erau acelea ale fariseilor cu sfințenia lor prefăcută.VI 182.1

Mulți învățători religioși din zilele noastre calcă ei înșiși poruncile lui Dumnezeu și învață și pe alții să facă la fel. În locul acestor sfinte porunci ei învață cu îndrăzneală obiceiurile și tradițiile oamenilor, fără a ține seama de mărturia directă a lui Hristos, că unii ca aceștia vor fi cei mai mici în Împărăția cerurilor. Isus a declarat mulțimii adunate, fariseilor, care căutau să-L tragă la răspundere pentru nerespectarea legii, și poporului din toate timpurile, că prescripțiile lui Iehova sunt neschimbătoare și veșnice.VI 182.2

Zvonul despre un omor tâlhăresc în ținutul muntos al Capernaum-ului se răspândise pretutindeni, și ca urmare la aceasta s-a observat o indignare și o groază generală printre ascultătorii adunați aici. Învățătorul divin s-a folosit de această împrejurare, spre a expune o învățătură importantă. El a zis:VI 182.3

“Ați auzit că s-a zis celor din vechime: ‘Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa judecății.’ Dar Eu vă spun că ori și cine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecății; și oricine va zice fratelui săi: ‘Prostule!’ va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine îi va zice: ‘Nebunule’, va cădea sub pedeapsa focului gheenei.” Cu aceasta Isus descrie omorul ca existând mai întâi în cuget. Acea răutate și dorință de răzbunare, care simte plăcere în fapte de violență, este deja în sine un omor. Isus merge încă mai departe și zice: “ori și cine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecății”.VI 183.1

Totuși există o mânie care nu este de natură păcătoasă. O anumită indignare sfântă este îndreptățită în anumite împrejurări chiar și la urmașii lui Hristos. Când văd că Dumnezeu este dezonorat, făcându-se abuz de numele Său; când văd că cei ce pretind a servi Lui aduc rușine asupra cauzei adevărului Său, și când văd pe cei nevinovați că sunt apăsați și prigoniți, atunci sufletul lor este cuprins de o indignare dreaptă; o astfel de mânie, care provine dintr-un sentiment fin moral, nu este păcat. Printre ascultători se aflau unii, care doreau să fie salutați ca fericiți pentru dreptatea lor, pentru că nu au comis nici o crimă ordinară, în timp ce în inimile lor nutreau simțăminte care nu se deosebeau de cele care duc pe omorâtor la fapta sa oribilă. Și totuși acești oameni fac paradă de evlavia lor și se conformează pretențiilor exterioare ale religiei. Acestora li se adresează Isus mai întâi cu cuvintele: “Așa că, dacă îți aduci darul la altar, și acolo îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul acolo înaintea altarului, și du-te întâi și împacă-te cu fratele tău; apoi vino și adu-ți darul.” El arată deci că crimele își au originea în inimă, iar acei care dau loc urii și răzbunării înăuntrul lor, au călcat deja cu picioarele lor pe calea omorului, iar darurile lor nu mai sunt plăcute lui Dumnezeu. Singura salvare constă în aceea, de a stârpi orice amărăciune și orice ură din inimă. Dar Mântuitorul a mers încă mai departe, declarând că, dacă cineva are ceva împotriva noastră, noi trebuie să ne dăm osteneala, spre a-i ușura inima și dacă e posibil să izgonim din sufletul lui acele simțăminte, căci altfel darul nostru de jertfă nu este plăcut lui Dumnezeu.VI 183.2

Această învățătură este de o însemnătate deosebită pentru poporul lui Dumnezeu din timpul nostru. Foarte mulți sunt zeloși în serviciul lor religios, în timp ce între ei și frații lor există certuri nenorocite, pe care le-ar putea aplana; a căror împăciuire le-o cere chiar Dumnezeu, înainte de a primi serviciul lor. Mântuitorul a lămurit atât de limpede datoria creștinului în această privință, încât în nici unul n-ar trebui să se mai ridice vreo îndoială cu privire la îndatorirea sa.VI 183.3

În timp ce Isus era ocupat cu predarea învățăturilor Sale, câteva bărci de petrecere pluteau pe apă, și fiecare dintre cei de față știau, că acei trândavi ce erau în ele nu aveau nume bun. Poporul care asculta se aștepta acum că Isus va amenința cu asprime această clasă de oameni, dar au auzit cu uimire declarația Sa: “Ați auzit că s-a zis celor din vechime: ‘Să nu preacurvești’. Dar Eu vă spun că ori și cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui.” Acei care au privit acele persoane, dedate la petreceri necuviincioase, ca fiind foarte păcătoase, s-au uimit de declarația lui Isus, că toți cei ce nutresc cugete desfrânate în inimile lor, sunt în fond tot așa de vinovați, ca și cei ce calcă fără conștiință porunca a șaptea. Isus a mustrat obișnuința rea a bărbaților de pe atunci, de a se despărți de femeile lor pentru cauze neînsemnate. Asemenea despărțiri au adus foarte adesea mari mizerii și chiar crime. Isus a combătut cauza principală a relațiilor prea slabe dintre soți, osândind patimile păcătoase, care privesc căsătoria ca o piedică a satisfacerii voluptății lor. Hristos dorea să îngrădească căsătoria cu restricții drepte, așa încât nici o despărțire legală dintre bărbat și femeie să nu mai fie posibilă, afară numai pentru motiv de desfrânare.VI 184.1

Mulți dintre cei ce gândeau că poruncile lui Dumnezeu ar interzice numai crimele comise în faptă, au recunoscut acum, că legea lui Dumnezeu trebuie urmată atât după spirit, cât și după literă. Isus trece astfel în revistă fiecare poruncă, lămurind însemnătatea adâncă și adevărată a cerințelor lor, și a demascat rătăcirea fatală a iudeilor, în respectarea lor pur exterioară. Isus a zis în privința pământului: “Felul vostru de vorbire să fie: ‘Da, da; nu, nu’; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău.” Porunca a treia osândește jurământul nelegiuit, dar spiritul acestei prescripții se întinde mai departe, interzicându-se prin aceasta, ca numele lui Dumnezeu să fie întrebuințat în mod nerespectuos în conversații. Foarte mulți chiar pretinși urmași ai lui Hristos, sunt obișnuiți a întrebuința cu ușurință numele lui Dumnezeu, și chiar în rugăciunile și îndrumările lor, Numele Cel Prea Înalt este rostit adesea fără respectul cuvenit.VI 184.2

Un detașament de soldați romani și-au așezat tăbăra în apropiere de malul mării, și Isus a fost întrerupt printr-un sunet puternic de trompetă, care a dat soldaților semnalul de adunare pe câmpie. Ei s-au adunat în ordinea obișnuită, plecându-se respectuos în fața drapelului roman, care era înfipt în fața lor. Iudeii priveau cu amărăciune la această scenă, care le amintea despre propria lor umilire națională. Soli cu ordine de armată, se trimit la diferitele posturi îndepărtate. Având a urca dealul cel înalt, care se întindea până la malul mării, ei au venit în apropiere de mulțimea care asculta pe Isus, și au silit pe câțiva dintre țăranii iudei, de a duce în locul lor poverile până deasupra dealului. Țăranii au cautat să se apere față de această apăsare, și s-au întors cu cuvinte aspre contra prigonitorilor lor; în cele din urmă ei au fost constrânși să asculte de soldați și să îndeplinească serviciul servituții pretins de la ei. Această paradă a autorității romane a umplut poporul de indignare, și ei erau însetați să audă, ce va rosti marele Învățător cu privire la această faptă tirană a apăsătorilor. Isus a privit acea întâmplare rușinoasă cu mâhnire, pentru păcatele, care au adus pe iudei la o astfel de robie. El a observat de asemenea ura și răzbunarea care era exprimată pe fețele lor, și știa cât de mult doreau ei după puterea, de a nimici pe apăsătorii lor, de aceea a zis plin de tristețe: “Ați auzit că s-a zis: ‘Ochi pentru ochi, și dinte pentru dinte.’ Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviți celui ce vă face rău. Ci, oricui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt. Orișicui vrea să se judece cu tine să-ți ia haina, lasă-i și cămașa. Dacă te silește cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două. Celui ce-ți cere, dă-i; și nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine.”VI 185.1

Exemplul lui Isus era o confirmare practică a învățăturilor expuse; înfruntarea și prigonirea nu L-au făcut niciodată să recurgă la răzbunare. Totuși aceasta era o cuvântare aspră pentru iudeii răzbunători, și ei murmurau între ei contra Lui. Dar Isus S-a exprimat apoi și mai lămurit, zicând: “Ați auzit că s-a zis: ‘Să iubești pe aproapele tău, și să urăști pe vrăjmașul tău.’ Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blastămă, faceți bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți. Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptați? Nu fac așa și vameșii? Și dacă îmbrățișați cu dragoste numai pe frații voștri, ce lucru neobișnuit faceți? Oare păgânii nu fac la fel?”VI 185.2

Manifestarea urii nu va birui niciodată răutatea vrăjmașilor noștri. Totuși iubirea și bunătatea dau naștere iar la iubire și bunătate. Deși Dumnezeu răsplătește cu credincioșie virtutea și pedepsește viciul, totuși El nu retrage deocamdată binecuvântările Sale de la cei nelegiuiți, deși ei dezonorează numele Său zilnic. El lasă soarele și ploaia peste cei drepți și peste cei nedrepți, și le dă prosperitate pământească la fel, și la unul și la altul. Dacă Dumnezeu Cel prea sfânt arată atâta indulgență și atâta bunăvoință față de cei răsculători și idolatri, cu cât este deci mai necesar, ca omul păcătos să dea pe față același sentiment față de semenul său. În loc să blesteme pe insultătorii săi, din contră datoria sa este, să-i întoarcă de la calea lor cea rea, tratându-i cu o bunătate și indulgență, care să se asemene cu cea a lui Hristos, față de prigonitorii Săi. Isus învață pe urmașii Săi, să stăruie a da pe față o bunăvoință creștină față de toți cei cu care vin în contact; ei nu trebuie să uite faptele de milostenie, ci să fie față de cei lipsiți mai binefăcători decât cei din lume. Copiii lui Dumnezeu trebuie să dea pe față acel spirit, care domnește în cer, iar nu caracterul cel strâmt și egoist al spiritului lumesc. Numai desăvârșirea singură corespunde conduitei creștine. După cum Dumnezeu Însuși este desăvârșit în sfera Sa înălțată, tot astfel și copiii Săi trebuie să fie desăvârșiți în cercul lor modest, în care se află. Numai cu chipul acesta, ei vor putea fi găsiți vrednici de a se bucura de împărtășirea cu ființele neprihănite din Împărăția cerurilor. De aceea Hristos adresează urmașilor Săi următoarele cuvinte, care stabilesc măsura de conduită a caracterului creștin: “Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.”VI 186.1