Parabola semănătorului

Isus a petrecut toată noaptea în rugăciune, în dimineața următoare devreme, El a mers la țărmul mării, ca să caute pe ucenicii Săi, care pescuiau aproape de țărm. Totuși El nu a putut sta mult nederanjat, căci îndată ce s-a făcut cunoscut, că Isus se află la țărmul mării, mulțimea alerga la El. Numărul a crescut atât de mult, încât El a fost înghesuit din toate părțile. Pe când învăța mulțimea se îngrămădise atât de mult, încât El S-a văzut silit să se urce într-un vas, pe care l-a lăsat să se depărteze puțin de la mal, și apoi a continuat cu învățăturile Sale. Poporul avea acum ocazia de a-L vedea și auzi mai bine.VI 187.1

El S-a servit adesea de acest procedeu, spre a scăpa de îngrămădirea mulțimii zeloase, care căuta să pătrundă până la El. În felul acesta El putea să le comunice fără întrerupere învățăturile însemnate pe care ei trebuiau să le audă. Dintr-o barcă simplă de pescar, Mântuitorul a învățat astfel pe poporul care asculta pe mal cuvintele vieții. El era răbdător față de toți cei care luptau cu ispitele, milos și bun față de cei întristați și descurajați. Cuvintele Sale găseau răsunet în multe inimi, iar lumina îndrumărilor Sale divine bucura pe multe suflete care până aici au stat în întuneric.VI 187.2

O ce priveliște era aceasta pentru contemplarea îngerilor! Suveranul lor ceresc, stând într-o barcă modestă de pescar, legănat încoace și încolo de apa neliniștită, predicând mântuirea unei mulțimi ascultătoare, care se înghesuise până la marginea apei! Adoratul Cerului, stând sub cerul liber, vestea poporului de rând sublima Sa învățătură despre mântuire. Și totuși El nu putea găsi un anturaj mai măreț pentru ostenelile Sale. Lacul, munții, câmpiile întinse, lumina soarelui care inundă pământul — toate acestea le folosea marele Învățător spre a întipări adevărurile prețioase în inima omenească.VI 187.3

În fața ochilor mulțimii se afla semănătorul și secerătorul la un loc, unul aruncând sămânța iar celălalt secerând recolta timpurie. Văile roditoare și coastele colinelor erau pline de frumusețe plăcută. La țărm se văd stâncile goale și păsărelele cântătoare umplea atmosfera cu cântările lor melodioase. Peștișorii se joacă pe deasupra apei. Isus folosește această ocazie, pentru a trage învățătură din natura ce-L înconjoară, care trebuia să pătrundă în inimile ascultătorilor. El întrebuințează scena ce se desfășoară în fața ochilor pentru ilustrarea învățăturilor Sale, așa ca în viitor privirea acestor obiecte să le aducă tot mereu în amintire marile adevăruri, pe care Isus le trăgea dintr-însele. De aici înainte, ele trebuiau să-i îndrume zilnic la instrucțiunile prețioase, pe care ascultătorii le primiseră de la El.VI 188.1

Stând astfel și privind la scena cea vie din fața Lui, Isus spune acea pildă, care ne-a fost transmisă prin toate timpurile, și care și astăzi sună încă tot așa de curat și de frumos în simplitatea ei nealterată, ca și pe vremuri, cu optsprezece (acum douăzeci) secole mai înainte, când a fost rostită în acea dimineață la marea Galileeii.VI 188.2

“‘Ascultați! Iată, semănătorul a ieșit să semene. Pe când semăna, o parte din sămânță a căzut lângă drum: au venit păsările și au mâncat-o. O altă parte a căzut pe un loc stâncos, unde n-avea mult pământ: a răsărit îndată, pentru că n-a dat de un pământ adânc; dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; și, pentru că n-avea rădăcină, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini; spinii au crescut, au înecat-o, și n-a dat roadă. O altă parte a căzut în pământ bun: a dat roadă, care se înălța și creștea; și a adus: una treizeci, alta șaizeci, și alta o sută’. Apoi a zis: ‘cine are urechi de auzit, să audă.’” Marcu 4, 3-9.VI 188.3

Această ilustrare potrivită a răspândirii Evangheliei Fiului lui Dumnezeu a trezit cel mai viu interes în popor. Vorbitorul a captivat mințile ascultătorilor Săi. Sufletele lor au fost ațâțate, și foarte multe inimi erau pline de entuziasm pentru o țintă nouă în viață. Toți erau răpiți de învățătura Sa care în același timp era atât de înnobilatoare în principiile ei și totuși atât de ușor de înțeles. Înalta ținută spirituală, pe care Isus le-a pus-o în față, spre a fi ajunsă, părea în cel mai înalt grad vrednică de dorit. Dar cât de repede aveau să dispară impresiile primite astfel din sufletele multora, când aveau să vină iarăși în contact cu lumea. Păcatele, care sub lumina sfântă a prezenței Maestrului păreau atât de urâcioase, se întorceau iarăși în inimile lor rătăcitoare. Anturajul defavorabil, și grijile și ispitele lumești i-au făcut să se scufunde iarăși în indiferență.VI 188.4

Alți ascultători din contră, au început încă din acel moment să ducă o viață sfântă, punând zilnic în practică principiile învățăturii lui Hristos. Obiectul de bază al cuvântării Sale, pe care El L-a ilustrat prin exemple luate din natură, nu avea să fie șters niciodată din sufletul lor. Țarina cu diferitele ei soiuri de pământ, care în multe locuri nu produceau decât spini și buruieni, șirul de stânci care nu avea decât o scoarță subțire de pământ pe deasupra, semănătorul cu sămânța sa, toate acestea care stau toate în fața lor, imprimau cuvintele Sale în mintea lor, cum nimic altceva n-ar fi fost în stare să facă.VI 189.1

Împrejurările amintite au provocat pe Isus să spună parabola despre semănător. Poporul care L-a urmat, s-a simțit înșelat, că El nu a întemeiat nici o împărăție nouă. Ei au așteptat mult timp un Mântuitor, care să-i facă o națiune măreață, și acum când au văzut că așteptările lor nu se împlinesc, ei au refuzat să-l primească pe Isus ca Mântuitor al lor. Chiar ucenicii Săi aleși au devenit nerăbdători, pentru că El nu-Și însușea nici o autoritate lumească, și chiar rudele Sale erau înșelate și L-au lepădat. Ei i-au zis: “Pleacă de aici, și du-Te în Iudea, ca să vadă și ucenicii Tăi lucrările, pe care le faci. Nimeni nu face ceva în ascuns, când caută să se facă cunoscut: dacă faci aceste lucruri arată-Te lumii.” Ioan 7, 3.4.VI 189.2

Urmașii Săi erau întristați, că cei învățați și bogați, nu se arătau cei mai voioși, de a recunoaște pe Isus ca Salvator al lor. Ei simțeau pata de rușine, de care era mânjit Maestrul lor, pentru că numai cei săraci și amărâți, cum și clasele de jos în general deveneau urmași ai Săi. Pentru ce, se întrebau ei, cărturarii și fariseii — tâlcuitorii din școlile profetice — nu-L recunoșteau ca pe mult așteptatul Mesia? Pilda Sa trebuie să servească ca răspuns acestei îndoieli și necredințe? După ce mulțimea s-a împrăștiat, cei doisprezece s-au adunat în jurul Lui împreună cu alți credincioși, și L-au rugat să le explice această pildă: “‘Vouă’, le-a zis El, ‘v-a fost dat să cunoașteți taina Împărăției lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară din numărul vostru, toate lucrurile sunt înfățișate în pilde; pentru ca, măcar că privesc, să privească și să nu vadă, și măcar că aud, să audă și să nu înțeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu, și să li se ierte păcatele.’ El le-a mai zis: ‘Nu înțelegeți pilda aceasta? Cum veți înțelege atunci toate celelalte pilde?’” Marcu 4, 11-13. Cu aceste cuvinte El a declarat, că pildele Sale au scopul să trezească inimile ascultătorilor la cugetare. Dacă ei ar fi dorit o explicație mai de aproape a cuvintelor Sale, atunci ei ar fi putut să ceară de la El lămuriri, cum făceau ucenicii, și ar fi primit.VI 189.3

Fariseii au înțes pilda, dar s-au făcut că nu ar pricepe însemnătatea ei. Ei și-au închis ochii, ca să nu vadă, și urechile, ca nu cumva să audă; de aceea inimile lor nu puteau fi câștigate. Ei aveau să-și primească răsplata pentru neștiința lor voită și pentru orbia lor intenționată. Un motiv pentru care Mântuitorul a învățat adesea în pilde, consta în aceea, că spionii iudeilor Îl supravegheau neîncetat, pentru a găsi o pricină de învinuire contra Lui. Isus a intenționat să demaște sfințenia lor prefăcută și păcătoșenia lor, fără a Se expune la primejdia, de a fi arestat și încarcerat de ei, și de a fi întrerupt astfel de la lucrarea, pe care El a venit s-o îndeplinească.VI 190.1

Cu ajutorul parabolelor, El a putut vesti adevăruri tăietoare, și a dat pe față nelegiuirea lor fără a se teme de legile lor. Ei puteau cu ușurință trage singuri concluzia, și să cunoască părerea Sa, și totuși nu puteau să-L osândească pentru că s-a folosit în predica Sa de un simplu simbol.VI 190.2

Cuvintele lui Isus conțineau un reproș împotriva ucenicilor Săi, din cauza spiritului lor greoi, de a înțelege sensul cuvântărilor Sale; căci prin parabola despre semănător, El a ilustrat învățătura, pe care El a venit s-o dea lumii. Dacă ei nu pricepeau niște lucruri atât de ușor de înțeles, cum aveau să fie ei în stare să pătrundă acele adevăruri, pe care El avea să le expună încă în pilde? El a spus mai departe, că acelora, care Îl urmau cu credincioșie, și ascultau de El, le va descoperi taine și mai mari cu privire la Împărăția lui Dumnezeu, decât acelora, care nu făceau parte din societatea lor. Ei trebuiau să deschidă sufletele lor la instrucțiunile Sale, și să fie gata ca să creadă.VI 190.3

Acei, care își împietreau inimile din iubire de podoabe și ceremonii, nu doreau să înțeleagă învățăturile Sale, și nici nu simțeau necesitatea, de a lăsa harul lui Dumnezeu ca să lucreze în inimile lor. Această clasă a rămas în neștiință din propria lor alegere. Acei care primeau pe Hristos, Izvorul luminii și al adevărului, înțelegeau cuvintele Sale și dobândeau o cunoștință practică cu privire la Împărăția lui Dumnezeu. Dar toți acei care din vreun motiv oarecare neglijau ocazia lor prezentă, de a face cunoștință cu adevărul, și nu făceau sforțări mintale de a pătrunde lucrurile cum trebuie, ci lepădau mărturia propriilor lor ochi și urechi, rămâneau în întuneric; căci deși vedeau, nu recunoșteau, și cu toate că auzeau, totuși nu înțelegeau. Adevărul lui Dumnezeu pretindea prea multă tăgăduire de sine și curăție personală, și de aceea inimile lor firești nu se simțeau atrase, și se lăsau încuiate într-o evlavie formalistă și în necredință.VI 191.1

Marele Învățător a binecuvântat pe ucenicii Săi, pentru că vedeau și auzeau cu ochii și cu urechile credinței. El a zis: “Mulți proroci și oameni neprihăniți au dorit să vadă lucrurile pe care le vedeți voi, … și să audă lucrurile pe care le auziți voi.” Isus a explicat apoi ucenicilor Săi diferitele clase arătate în parabolă.VI 191.2

Hristos, Semănătorul, împrăștie sămânța. Aici erau cei lumești, ale căror inimi erau tari ca și drumul bătut și neprimitoare de învățătura înțelepciunii divine. Ei nu iubeau pe Dumnezeu, și urmau propriilor lor porniri firești. Mulți sunt într-adevăr convinși, auzind învățăturile însemnate ale lui Hristos; ei cred în cuvintele Sale și se hotărăsc, să ducă o viață sfântă, dar când Satana vine cu șoptirile sale rele, ei cedează, înainte ca sămânța cea bună să aibă timp ca să se dezvolte.VI 191.3

Dacă terenul inimii lor ar fi fost zdrobit printr-o căință sinceră de păcatele lor, atunci ei ar fi recunoscut, cât de nelegiuită era iubirea lor egoistă, lumească, mândria și lăcomia lor, și atunci ar fi îndepărtat aceasta din inima lor. Sămânța adevărului ar fi pătruns atunci mai adânc în ogorul fraged, pregătit în inimă pentru acest scop, care ar fi răsărit și adus rod. Obiceiurile rele au stăpânit însă felul lor de viață atât de mult, încât intențiile lor bune se transformau în nimic în fața glasului ispititorului. “Sunt acei în care este semănat Cuvântul; dar după ce l-au auzit, vine Satana îndată, și ia cuvântul semănat în ei.”VI 191.4

Există mai departe și din aceia, care primesc cu bucurie adevărurile prețioase; ei sunt foarte zeloși și sunt uimiți că nu toți pot vedea lucrurile, care sunt atât de lămurite pentru ei. Ei sfătuiesc pe alții ca să primească în inimile lor învățătura, care a umplut de mulțumire inimile lor. Ei sunt gata să osândească repede, pe cei zăbavnici, și pe cei care cumpănesc cu îngrijire faptele pozitive și care examinează adevărul din orice punct de vedere. Ei îi numesc pe aceștia reci cu inima și necredincioși. În timp de încercare asemenea persoane entuziaste se poticnesc și cad. Ei n-au luat crucea ca o parte din viața lor religioasă și de aceea, slăbindu-le zelul, se întorc de la ea, și refuză ca s-o ducă mai departe.VI 192.1

Cât timp viața unor astfel de persoane se scurge lin, cât timp calea lor nu e îngrădită de nimic, și toate lucrurile se desfășoară potrivit pornirilor lor, ei par a fi creștini sinceri. Dar în proba de foc a încercărilor, curajul lor scade; ei nu pot suporta pentru cauza adevărului nici un reproș. Planta înfloritoare care s-a dezvoltat din sămânța cea bună se ofilește și moare pentru că îi lipsește rădăcina, care ar putea-o păstra în timp de secetă. Tocmai ceea ce ar fi trebuit să provoace o pătrundere mai adâncă a vinelor și o creștere mai puternică, usucă acum și omoară întreaga plantă. La fel este și cu arșița soarelui vara, în timp ce pe holda sănătoasă o întărește și o coace, pe aceea care deși fragedă și verde, totuși nu posedă rădăcină destul de adâncă, pentru că vinele ei gingașe nu pot pătrunde prin pământul tare și pietros, o ofilește și o distruge.VI 192.2

Aceste persoane ar fi în stare a-și cultiva terenul inimii lor și a-l îmbogăți, numai dacă ar voi, și atunci adevărul ar prinde o rădăcină mai adâncă; totuși o astfel de lucrare este în legătură cu multă răbdare și tăgăduire de sine. Îi costă prea multe sforțări, de a face o schimbare radicală a vieții. Ei se simt ușor insultați când li se fac observații, și sunt gata să strige împreună cu ucenicii, care l-au părăsit pe Isus zicând: “Vorbirea aceasta este prea de tot: cine poate s-o sufere?” “Tot așa cei înfățișați prin sămânța căzută în locuri stâncoase, sunt acei care, când aud Cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie; dar n-au rădăcină în ei, ci țin până la o vreme; și cum vine un necaz sau o prigonire din pricina cuvântului, se leapădă îndată de el.”VI 192.3

Isus expune mai departe sămânța care cade pe marginea drumului, în locuri neglijate, care sunt acoperite cu buruieni. Acestea înăbușe planta prețioasă, care răsare printre ele; ea se pipernicește și în cele din urmă se distruge. În multe inimi glasul adevărului găsește răsunet; totuși el nu e primit și îngrijit cum trebuie. Mulți îi dau într-adevăr un loc în terenul inimii lor firești, fără să pregătească însă ogorul pentru aceasta, și să stârpească buruienile otrăvitoare, care erau ieșite pe el, și să vegheze întotdeauna, spre a le distruge, în cazul în care ele ar răsări iarăși. Grijile vieții, atracțiile bogăției, dorința după lucruri oprite, înlătură iubirea de dreptate, înainte ca sămânța bună să poată aduce rod. Mândria, patimile, iubirea de sine și iubirea de lume, în legătură cu invidia și ura, nu sunt tovarășii adevărului lui Dumnezeu. Întocmai după cum e necesar, a pregăti bine terenul, care altădată a fost acoperit cu buruieni, tot astfel este necesar pentru creștin, de a fi zelos în stăpânirea defectelor, care îl amenință cu pieire veșnică. Sforțările răbdătoare și sincere în numele și cu ajutorul lui Isus, pot înlătura pornirea rea a inimii firești. Dar acei, care au lăsat ca credința lor să fie biruită de influențele lui Satan, ajung într-o stare și mai rea decât erau înainte de auzirea cuvântului vieții. “Alții sunt cei înfățișați prin sămânța căzută între spini; aceștia sunt cei ce aud Cuvântul; dar năvălesc în ei grijile lumii, înșelăciunea bogățiilor și poftele altor lucruri, care îneacă Cuvântul, și-l fac astfel neroditor.”VI 193.1

Puține inimi sunt asemenea pământului bun și bine muncit, și primesc sămânța adevărului, ca să aducă roade bogate spre onoarea lui Dumnezeu. Totuși Isus găsește și câțiva creștini credincioși, bogați în fapte bune și sinceri în străduințele lor. “Alții apoi sunt înfățișați prin sămânța căzută în pământ bun. Aceștia sunt cei ce aud Cuvântul, îl primesc, și fac roadă: unul treizeci, altul șaizeci și altul o sută.”VI 193.2

În acest fel Isus a descris într-o parabolă scurtă și simplă, caracterele acelora, pe care El a venit ca să-i învețe. Cel lumesc, cel răutăcios și cel împietrit — toate aceste clase sunt înfățișate ascultătorilor. Cu aceasta, El răspunde la întrebarea, pe care noi o auzim adesea în zilele noastre: De ce a avut atât de puțin succes lucrarea lui Hristos în timpul slujirii Sale personale pe pământ? Minuni de bunătate și de milostivire caracterizează viața Sa; dar deși El a vindecat pe bolnavi și a gonit spiritele rele, care urmăreau pe oameni, totuși lucrarea de a birui și îndrepta pornirile rele ale firii lor, a lăsat-o pe seama lor proprie. El i-a instruit, cum să-și unească sforțările lor omenești cu puterea Sa dumnezeiască, ca prin tăria Sa să poată triumfa asupra păcatelor, de care ei erau stăpâniți.VI 193.3

Această experiență era necesară, spre a da caracterului creștin o tărie morală și de a-l face destoinic pentru cer. Isus nu săvârșea nici o minune cu scopul de a face pe oameni să creadă în El. Aceasta a fost lăsată pe seama voinței lor proprii, de a-L primi sau lepăda. Nici o putere directă nu trebuia să-i constrângă la ascultare, care ar fi distrus libertatea morală dată omului de Dumnezeu. Parabola despre semănător ne arată înclinațiile inimii omenești și diferitele clase cu care Hristos venea în contact; El a explicat de asemenea motivele, pentru care activitatea Sa nu era însoțită imediat de succese mai mari.VI 194.1

Parabolele lui Isus trebuiau să trezească un spirit de cercetare, care avea ca urmare o expunere și mai limpede a adevărului. Astfel în timp ce El a lămurit pe ucenicii Săi cu privire la însemnătatea cuvintelor Sale, poporul s-a adunat iarăși în jurul Său, și învățăturile Sale au prins rădăcini în inimile multora din ascultătorii Săi. Aceste cuvântări ale lui Isus nu erau destinate numai pentru o clasă de oameni inculți, ci erau de față multe persoane înțelepte și culte, care erau în stare să facă critica cea mai aspră. Cărturarii, fariseii, învățații, mai marii, legiuitori și reprezentanții tuturor națiunilor, se aflau printre ascultătorii Săi; și totuși nici unul din toată marea adunare nu era în stare să contrazică cuvintele lui Hristos.VI 194.2