Loading...
Larger font
Smaller font
Copy
Print
Contents
  • Results
  • Related
  • Featured
No results found for: "".
  • Weighted Relevancy
  • Content Sequence
  • Relevancy
  • Earliest First
  • Latest First
    Larger font
    Smaller font
    Copy
    Print
    Contents

    Botezul lui Isus

    Isus locuia în Nazaretul din Galileea, iar Ioan Botezătorul din contră își petrecea timpul în pustiul Iudeii. Amândoi duceau astfel o viață retrasă, deși în diferite împrejurări, și cu toate că erau veri, ei nu se cunoșteau personal unul pe altul. Providența divină a întocmit astfel felul lor de viețuire, ca Ioan să nu intre în legătură cu Isus înainte de a păși în public ca Mesia. În felul acesta nu a fost dată necredinței nici o ocazie de a susține, că amândoi ar fi fost înțeleși și uniți între ei, ca să-și sprijine pretențiile unul altuia.VI 45.1

    Ioan cunoștea împrejurările nașterii lui Hristos, și a fost de asemenea pus în cunoștință despre prima Sa vizită în Ierusalim, cum și despre înțelepciunea și priceperea, pe care El a dat-o pe față în conversația Sa cu cărturarii. Deși El credea, că Isus este Cel Făgăduit, totuși îi lipsea asigurarea temeinică despre aceasta. Faptul că Isus a petrecut timp de treizeci de ani în chip retras și nu a dat nici o dovadă însemnată, că El ar fi Mesia, a trezit în Ioan oarecare îndoieli, dacă El este într-adevăr Acela, pentru venirea Căruia profetul pregătea calea. Totuși s-a îmbărbătat cu încrederea, că la timpul potrivit i se va lămuri totul; și în același timp i s-a făgăduit și un semn deosebit, după care El putea cunoaște pe Mielușelul lui Dumnezeu, spre a-L prezenta poporului ca pe Mesia cel așteptat deja atât de mult.VI 45.2

    Ioan a auzit de caracterul neprihănit al lui Isus, de asemenea și de mărturisirea Sa că este Fiul lui Dumnezeu. Viața Sa corespundea la toate câte Dumnezeu i-a făcut cunoscut lui Ioan despre Acela care s-ar găsi printre dânșii fără păcat. Ioan era de asemenea lămurit, că El avea să fie modelul desăvârșit al fiecărui păcătos pocăit. Astfel, atunci când Isus i s-a adresat spre a fi botezat, Ioan a recunoscut imediat în El pe Cel descoperit lui. În persoana și puterea Salvatorului, el a observat un caracter care întrecea cu mult caracterul oricărui om, pe care l-a văzut până atunci. Deși el nu L-a recunoscut pe Mesia cu toată siguranța, avea totuși convingerea lăuntrică, că El era Acela, despre care au scris Moise și profeții. Chiar atmosfera prezenței Sale era sfântă și sublimă. Niciodată până aici nu a simțit Ioan o astfel de influență cerească, și el nu se simțea vrednic, ca să împlinească actul botezului asupra Unuia pe care el L-a recunoscut că e fără de păcat.VI 45.3

    Mulți au venit la Ioan și și-au mărturisit păcatele lor, pentru a primi botezul pocăinței, dar profetul nu înțelegea, de ce Isus, care nu avea pe conștiință nici un păcat și nici nevoie de pocăință, dorea după îndeplinirea unei rânduieli, care presupunea mai întâi vina păcatului, și a recunoaște deci o mânjitură care trebuia spălată. De aceea el a făcut obiecții și a refuzat, a îndeplini actul botezului față de Isus strigând: “Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine?” Cu o autoritate blândă dar fermă, Isus a respins obiecțiile, pe care Ioan le-a făcut despre nevrednicia sa, și a zis: “Lasă-Mă acum, căci așa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit”. În cele din urmă Ioan a trebuit să cedeze la dorința lui Hristos. În prezența unei mulțimi mari de oameni, el a condus pe Mântuitorul lumii în Iordan și L-a scufundat în apă.VI 46.1

    Hristos nu a venit ca să-Și mărturisească propriile Sale păcate, dar El a fost socotit vinovat ca reprezentant al păcătosului. Omul a călcat legea lui Dumnezeu, Hristos avea să împlinească orice obligație a acestei legi și astfel să dea un exemplu de o desăvârșită ascultare. “Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.” Hristos a onorat actul botezului, supunându-Se Însuși acestui rit. Prin acest act El s-a identificat cu poporul Său, ca reprezentant și cap al său. Ca reprezentant al lor, El ia păcatele lor asupra Sa, punându-se pe aceeași treaptă cu călcătorii de lege și face Însuși, ceea ce i se cere unui păcătos să facă. Viața Sa plină de suferințe după botezul Său și suportarea lor cu răbdare, dă păcătoșilor pocăiți un exemplu despre ceea ce ei înșiși trebuiau să suporte cu răbdare ca urmare a păcatelor lor.VI 46.2

    După ce Isus a ieșit din apă, după botezarea Sa, El S-a plecat în rugăciune pe malul Iordanului. O perioadă nouă și însemnată începea acum pentru El. Anii Săi de liniște și de pace se sfârșiseră. În decursul anilor Săi de muncă sârguitoare de până aci, El a fost fericit, și prin împlinirea datoriilor Sale de Fiu, El a dat un exemplu strălucit pentru generațiile viitoare, atât în copilărie, în tinerețe cât și la vârsta de bărbat. Dar acum El era gata să înceapă o muncă nouă și grea. Osteneli, ispite, suferințe grele și în cele din urmă moartea Îl așteptau pe cărarea pe care El a pornit.VI 47.1

    El simțea însemnătatea și solemnitatea ceasului și greutatea răspunderii, care avea să apese asupra Sa. Voind a-Și începe marea Sa lucrare, El imploră pe Tatăl Său ceresc pentru întărire și sprijin.VI 47.2

    Mâinile Salvatorului erau ridicate și privirea Sa părea a pătrunde cerul, când își revărsă sufletul Său în rugăciune. Conștiința despre păcătoșenia oamenilor și învârtoșarea inimilor lor apăsa greu asupra Lui, și El știa bine, că numai puțini aveau să recunoască misiunea Sa miloasă și să primească răscumpărarea, pentru aducerea căreia El Se coborâse din cer. El Se ruga cu căldură către Tatăl pentru putere, pentru ca să poată da piept cu necredința și corupția oamenilor, să zdrobească puterea lui Satan și să-l biruiască pentru ei. El se ruga pentru o mărturie, că Dumnezeu va primi neamul omenesc decăzut în persoana Fiului Său.VI 47.3

    Niciodată până aici nu au auzit îngerii o astfel de rugăciune. Ei voiau să aducă Salvatorului lumii o solie de asigurare și de iubire. Dar nu, ci Tatăl Însuși vrea să răspundă la rugăciunea Fiului Său. Lumina măreției Sale vine direct de la tronul Său. Cerurile se deschid, și razele Măririi se coboară în chip de porumbel, și strălucește asemenea aurului poleit deasupra Fiului lui Dumnezeu. Chipul de porumbel, este un simbol pentru blândețea și umilința lui Hristos.VI 47.4

    Poporul stătea înmărmurit de teamă și de uimire, cu ochii îndreptați către Hristos. Figura Salvatorului rugător a fost scăldată în lumina, care înconjoară pururea tronul lui Dumnezeu. Fața Sa îndreptată către cer a strălucit, cum niciodată mai înainte nu s-a văzut fața vreunui muritor. Tunetul se rostogolea, fulgerul a strălucit din cerul deschis, și din el a răsunat un glas cu o maiestate înfricoșată, care a zis: “Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.”VI 47.5

    Aceste cuvinte de confirmare au fost date pentru a inspira credință celor de față și a întări pe Mântuitorul pentru misiunea Sa. Deși păcatele lumii vinovate au fost puse asupra lui Hristos, și fără să se țină seama de înjosirea Sa, pentru că luase asupra Sa natura omenească, glasul din cer L-a declarat ca Fiu al Celui Etern. Prin aceasta Dumnezeu a pecetluit întrucâtva planul de mântuire și a arătat, că El primește omenirea prin mijlocirea lui Hristos, a intrat iarăși în legătură cu neamul păcătos și voiește prin urmare să deschidă iarăși cerul la rugăciunile lor prin mijlocirea Fiului Său.VI 48.1

    Ioan a fost mișcat până în profunzime, când a văzut pe Isus îngenuncheat în rugă, cerând cu lacrimi aprobarea Tatălui Său. Când mărirea cerească L-a înconjurat și glasul de sus a vestit caracterul Său dumnezeiesc, Ioan a recunoscut semnul, pe care Dumnezeu i-l făgăduise și era acum convins, că Salvatorul lumii a primit botezul prin mâna sa. Adânc mișcat el și-a întins mâna indicând spre Isus, și a strigat în fața mulțimii: “Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii!” Ioan nu mai avea acum nici o îndoială, că Isus este adevăratul Mesia.VI 48.2

    Iubirea lui Dumnezeu, așa cum ea a fost descoperită prin jertfirea Fiului Său iubit pentru oamenii căzuți, a umplut pe îngeri cu uimire. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică”. Fiul era strălucirea măririi Tatălui Său, și emblema Ființei Sale. El poseda o desăvârșire și maiestate divină și era asemenea cu Dumnezeu. Așa a fost bunăvoința Tatălui, ca în El să locuiască toată plinătatea și totuși “S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” Filipeni 2, 7-8.VI 48.3

    În Hristos era unită firea dumnezeiască cu cea omenească. Misiunea Sa consta în aceea, de a împăca pe Dumnezeu cu oamenii, și pe cele trecătoare cu cele veșnice. Numai prin meritele sângelui lui Hristos, omul căzut putea deveni iarăși părtaș de fire dumnezeiască. Îngerii, neavând cunoștință de păcat, nu puteau simți nici o compătimire pentru om în încercările sale; dar Hristos a luat asupra Sa firea omenească, și a devenit în stare, de a pricepe încercările și ispitele la care omul era expus.VI 48.4

    Înainte de a părăsi cerul și a se coborî pe pământ, Isus întrecea în exteriorul Său pe toți ceilalți îngeri; totuși când Și-a început misiunea Sa de preot pe pământ, El nu era decât cu puțin mai mare decât oamenii care trăiau pe atunci. Dacă El ar fi apărut în statura Sa nobilă, cerească și în adevărata Sa maiestate și grațiozitate, atunci chiar înfățișarea Sa exterioară ar fi atras atenția poporului, și ei L-ar fi primit atunci fără a avea nevoie să pună în lucrare credința.VI 49.1

    A fost potrivit voinței lui Dumnezeu, că Hristos a luat asupra Sa chipul și firea omului căzut și a ajuns astfel să Se desăvârșească prin suferințe. El avea să suporte Însuși ispitele furioase ale lui Satan, așa încât să poată fi apoi în stare să ajute acelor ce aveau să fie ispitiți. Credința în Hristos ca Mesia nu trebuia să se întemeieze pe înfățișarea Sa exterioară; oamenii nu trebuiau să creadă în El pentru privilegiile Sale personale, ci pentru caracterul Său sublim, care nu putea fi găsit la alții și nici nu va putea fi găsit. Toți cei ce iubeau virtutea, nevinovăția și sfințenia, aveau să fie atrași către Hristos, la care aveau să găsească dovezi îndestulătoare, că El este în realitate Mesia cel anunțat prin profeții. Acei, care își puneau astfel încrederea în cuvântul lui Dumnezeu, aveau să devină părtași ai binefacerilor învățăturilor Salvatorului și în cele din urmă și ai jertfei Sale de moarte.VI 49.2

    Hristos a venit ca să îndrepte atenția tuturor oamenilor asupra Tatălui Său, predicând pocăință față de Dumnezeu. Deși apariția Sa nu corespundea așteptărilor iudeilor, totuși El a venit tocmai așa după cum au prezis profeții. Acei ce voiau să creadă, aveau destul motiv pentru credința lor, căci puteau indica la acele profeții, care au anunțat venirea Celui Drept și au descris felul și chipul cum El avea să apară.VI 49.3

    Poporul Israel, pe care Dumnezeu l-a scos din Egipt, a fost foarte mult favorizat de El și recunoscut ca proprietate a Sa. Multe făgăduințe, peste măsură de mari și mărețe, pe care Dumnezeu le-a dat iudeilor ca popor al Său, erau speranța și încrederea bisericii iudaice. Pe acestea se întemeiau iudeii, și mântuirea lor li se părea a fi sigură.VI 49.4

    Nici un alt popor nu pretindea a fi guvernat după ordinele lui Dumnezeu. Mântuitorul a venit mai întâi la propriul Său popor, dar acesta nu L-a primit. Iudeii cu îndreptățirea lor de sine și cu necredința lor așteptau, ca Mântuitorul și Regele lor să vină în lume cu maiestate și putere, spre a constrânge pe toate neamurile la credință. Ei nu se așteptau să găsească umilință și suferință în viața Sa. Dacă El ar fi apărut cu strălucirea și cu autoritatea unuia dintre mai marii pământului — iar nu în chip de rob — atunci el L-ar fi primit cu bucurie și I s-ar fi închinat; dar pe Isus cel blând și modest ei nu voiau să-L recunoască ca Mântuitor al lumii.VI 49.5

    Profetul Isaia descrie misiunea și lucrarea lui Hristos și indică la purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru Fiul Său și pentru misiunea Sa pe pământ, așa încât ura insuflată și înrădăcinată de Satana n-a putut să zădărnicească marele plan de mântuire. “Iată Robul Meu, pe care-L sprijin, Alesul Meu, în care își găsește plăcerea sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata. El nu va striga, nu-Și va ridica glasul, și nu-l va face să se audă pe ulițe. Trestia frântă n-o va zdrobi, și mucul care mai arde încă, nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până nu va așeza dreptatea pe pământ.” Isaia 42, 1-4.VI 50.1

    Glasul lui Isus nu a fost auzit pe străzi în discuții aprinse cu aceia, care se împotriveau învățăturilor Sale. Tot așa de puțin Se adresa El în rugăciune către Tatăl Său acolo, spre a fi auzit de oameni. Glasul Său nu a fost auzit într-o veselie destrăbălată, nici în înălțare de Sine, pentru a câștiga aplauzele mulțimii. Când învăța pe ucenicii Săi, El Se retrăgea cu ei din zgomotul și confuzia orașelor de afaceri și mergeau într-un loc singuratic, care sta în armonie mai mult cu învățăturile Sale de umilință, de evlavie și de virtute, pe care voia să le întipărească în inimile lor.VI 50.2

    El evita lauda oamenilor și pentru a ocoli zbuciumul vieții de afaceri, El căuta adesea singurătatea. El înălța multe cereri serioase de mijlocire activă către Tatăl Său, totuși pentru contactul Său cu Dumnezeu, El a ales liniștea munților, și adesea El a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu, pentru a primi puterea necesară pentru o rezistență victorioasă contra ispitelor și pentru aducerea la îndeplinire a lucrării de mântuire. Cererile Sale erau adesea amestecate cu strigăt tare și lacrimi. Și cu toate că sufletul Său a lucrat toată noaptea, totuși El nu S-a odihnit nici ziua. Dimineața își relua liniștit din nou lucrarea Sa de milă și de bunăvoință.VI 50.3

    Viața lui Hristos era atât de opusă vieții iudeilor, încât tocmai din această cauză ei căutau să-L omoare. Preoții, cărturarii și mai marii preferau a se ruga în locuri publice, nu numai în sinagogi în plină adunare, ci și pe la colțurile străzilor pentru a fi lăudați pentru evlavia și meditarea lor religioasă. Milosteniile lor erau împărțite într-un mod bătător la ochi, spre a atrage atenția poporului asupra lor. Glasurile lor erau auzite pe străzi nu numai în laudă de sine, ci și în certuri cu alții care nu împărtășeau aceleași vederi religioase cu ei. Ei erau răzbunători, neîmpăciuitori, mândri și de o sfințenie prefăcută. Viața lui Hristos ne este descrisă prin profeții Săi credincioși într-un contrast izbitor față de a preoților, cărturarilor și fariseilor.VI 51.1

    Larger font
    Smaller font
    Copy
    Print
    Contents