Isus plânge asupra Ierusalimului

Intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim, în ajunul răstignirii Sale, era o preînchipuire slabă a venirii Sale pe norii cerului cu putere și mărire, însoțit de cetele îngerești triumfătoare și sub strigătele de bucurie ale sfinților. Atunci se vor împlini cuvintele lui Hristos: “De acum încolo nu Mă veți mai vedea până când veți zice: ‘Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!’” Matei 23, 39. Lui Zaharia i-a fost arătată, în viziune profetică, ziua triumfului final, când Hristos va veni în mărire, cum și starea Iudeilor, care L-au lepădat la prima Sa venire: “Își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, și-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut.” Zaharia 12, 10.VI 313.1

Lacrimile lui Hristos, când a plâns asupra Ierusalimului, au curs pentru păcatele tuturor timpurilor. Națiunea iudaică era un simbol al neamului omenesc din toate secolele, care a disprețuit invitația iubirii nemărginite. Toți acei, care pretind a fi reprezentanți ai lui Hristos pe pământ și totuși prin umblarea vieții lor Îl tăgăduiesc neîncetat, își pot recunoaște osândirea lor în acuzația lui Isus contra iudeilor cu îndreptățirea lor de sine. Mântuitorul a venit pe pământ, ca să aducă lumina adevărului; dar avertismentele Sale au rămas totuși neluate în seamă și invitațiile Sale pline de har au fost disprețuite de acei, care au lăsat egoismul și iubirea de mamona și de onoare lumească, să câștige supremație în templul inimilor lor.VI 313.2

Păcatul Ierusalimului consta în lepădarea avertismentului și a harului oferit lor pe atunci. Întocmai după cum un tată gingaș compătimește pe un fiu iubitor dar rătăcitor și răsculător, tot astfel a avut Isus compătimire pentru Ierusalim. El le-a trimis profeți și bărbați înțelepți cu sfaturi, cu rugăminți și avertismente despre judecățile ce-i amenințau, în cazul când ei aveau să stăruie în păcatele lor. Sângele de jertfă a curs neîncetat timp de secole și reprezentase astfel în mod simbolic marea ispășire prin Fiul lui Dumnezeu, care avea să fie sacrificat pentru răscumpărarea omenirii. Deși jertfele înjunghiate s-au înmulțit cu abundență, totuși ele nu puteau să înlocuiască adevărata întristare pentru păcat și ascultarea față de Dumnezeu. O inimă zdrobită și un suflet întristat ar fi fost de o mai mare valoare în ochii lui Dumnezeu, decât o mulțime de jertfe fără adevărata căință.VI 314.1

Ierusalimul nu a folosit privilegiile sale, el a nesocotit avertismentele profeților săi și a omorât pe reprezentanții cei sfinți ai lui Dumnezeu. Totuși neamul, care învinuia pe Isus, nu era răspunzător pentru păcatele părinților săi, decât numai dacă aveau să se deprindă cu obiceiurile rele, și dacă aveau să devină complici la prigonirea vechilor servi ai lui Dumnezeu prin spiritul lor de ură și de răzbunare. Lepădarea harului oferit în prezent și a avertismentelor date puneau asupra lor o povară de vinovăție, pe care sângele boilor și al țapilor nu o puteau spăla. Ei erau mândri, stăpâniți de un spirit de îndreptățire de sine și independent, și s-au îndepărtat astfel tot mai mult și mai mult de cer, până ce în cele din urmă au devenit niște adepți supuși ai lui Satan. Națiunea iudaică a făurit încă timp de secole lanțurile, pe care și le-a pus asupra-și acel neam în mod irevocabil.VI 314.2

Lacrimile lui Hristos exprimă chinul Său sufletesc, pentru că el vedea poporul Său chemând asupra-și pieirea sigură. El ar fi vrut să rupă jugul sclaviei pe care li-l pusese o națiune păgână de pe grumazul lor. Deși fariseii se plângeau cu amar de umilință și apăsare, totuși respingeau plini de ură unicul lor ajutor, care îi putea elibera de captivitatea lor și să-i facă un popor liber și fericit. Timp de trei ani de zile au auzit ei glasul Salvatorului, care invita pe cei osteniți și împovărați să vină la el spre a-i însufleți. El a răspândit binecuvântări ori pe unde a călcat piciorul Său. Dar în loc ca ei să răspundă cu recunoștință iubirii Sale, au ținut pe Hristos departe de ei, și acum erau gata, a-și pecetlui propria lor pierzare, omorându-L.VI 314.3

Ierusalimul pământesc reprezintă marea majoritate a pretinșilor creștini din zilele noastre. Mântuitorul ne-a dăruit binecuvântările Sale prin jertfa nemărginită a propriei Sale vieți. În prezent avem încă zile de har și de privilegii. În fiecare epocă oamenii au avut ziua lor de lumină și de privilegii, un anumit timp de cercare, în care ei se puteau împăca cu Dumnezeul lor. Există însă o limită pentru harul divin. Harul lui Dumnezeu poate fi oferit și neluat în seamă mulți ani de-a rândul; totuși va veni un timp, când El ni se va adresa pentru ultima oară. Atunci glasul cel dulce și atrăgător nu mai cheamă pe păcătos, și mustrările și avertizările încetează.VI 315.1

Această zi a sosit acum pentru Ierusalim. Cu o voce aproape înăbușită de suspine și lacrimi, Isus adresează de pe vârful Muntelui Măslinilor, ultima Sa avertizare către națiunea aleasă: “Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile, care puteau să-ți dea pacea!” O mică parte din zi mai rămânea încă, în care Ierusalimul putea încă să-și recunoască rătăcirea sa fatală, și să se întoarcă către Hristos. Câtă vreme soarele care se cobora spre apus, era încă vizibil pe cer mai exista încă timp de scăpare. Îngerul milostivirii a mijlocit încă mult timp pentru cetatea nepocăită; dar acum El era gata să se coboare de la tronul de aur, la rostirea sentinței irevocabile: “Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi.”VI 315.2

Aceste cuvinte rostite de Hristos pe munte se întind până la timpul nostru. Lacrimile Sale au curs pentru nepocăința noastră. Dar ca și iudeilor, El ne-a trimis și nouă marea lumină. Mustrări, îndemnuri și avertizări ne-au fost date, însoțite de marea iubire a Salvatorului. Întocmai după cum curțile templului erau profanate în zilele lui Hristos prin comerțul nesfințit, astfel templul inimii, în care ar trebui să fie ascuns Hristos, este necurățit prin egoism, iubire de lume, răutate, invidie și patimi nesfințite. Salvatorul trimite solii, ca să avertizeze pe păcătoși față de primejdia lor, și să le trezească inima la pocăință, dar nu de puține ori, acestea au fost tratate ca niște povestiri. Mulți chiar dintre cei ce se consideră evlavioși, sunt în zilele noastre tot așa de puțin sfințiți prin Spiritul lui Dumnezeu, ca și fariseii de pe vremea lui Hristos. Lumina adevărului e lepădată de mii de oameni, pentru că impune purtarea crucii; ea nu este în armonie cu obiceiurile lor și cu pornirile firești ale inimilor lor.VI 315.3

Profeții lui Dumnezeu au fost lepădați de Israelul răsculător, pentru că prin ei păcatele lor ascunse erau aduse la lumină. Ahab privea pe Ilie ca vrăjmaș al său, pentru că profetul a descoperit cu credincioșie nevredniciile ascunse ale prinților. Tot astfel se întâmplă și cu servul lui Hristos, care mustră păcatul, își atrage numai împotrivire și dispreț. Adevărul biblic, religia lui Hristos, duce lupta contra unui curent puternic de necurăție morală.VI 316.1

Prejudecățile sunt și mai puternice astăzi în inimile oamenilor, decât pe vremea lui Hristos. Oamenii care ascultă de șoptirile lui Satan, pun la îndoială adevărul cuvântului lui Dumnezeu și urmează independent propriei lor judecăți. Ei aleg mai bine întunericul decât lumina și expun astfel sufletele lor la primejdia pieirii veșnice; căci Dumnezeu nu intenționează câtuși de puțin a răspunde la orice pretext, pe care îl ridică inima firească contra adevărului Său. Misterele cuvântului lui Dumnezeu rămân întotdeauna aceleași pentru toți acei, care refuză să primească razele prețioase de lumină, care ar lumina întunecimea lor. Iubirea divină varsă lacrimi de durere pentru oamenii, care sunt creați după chipul Creatorului lor și care nu primesc iubirea Sa, și care nu doresc a li se imprima emblema caracterului dumnezeiesc.VI 316.2

De pe vârful Muntelui Măslinilor, Isus privea asupra lumii și a tuturor timpurilor viitoare, iar cuvintele Sale se refereau personal la fiecare suflet, care a disprețuit oferta milostivirii Sale divine. O, disprețuitorule al iubirii Sale, El încă ți se adresează și astăzi ție! La tine se referă aceasta, căci și tu ar fi trebuit să cunoști, cele ce sunt spre pacea ta. Pedeapsa păcătosului va fi dată în raport cu lumina, pe care el a primit-o.VI 316.3

Perioada cea mai plină de răspundere pentru iudei a fost atunci, când Isus era printre ei. Și totuși chiar ucenicii, nu prețuiau decât într-o mică măsură prezența Fiului lui Dumnezeu, până ce aceasta le-a fost retrasă, la ridicarea lui Isus la cer. Salvatorul nu a rupt decât cu mare neplăcere legătura Sa cu națiunea iudaică. El a suportat mult timp nepocăința și maltratările lor și simțea față de ei aceeași iubire și simpatie dezinteresată, pe care o simte o mamă față de copilul încredințat purtării sale de grijă. Timp de multe secole El a împiedicat fulgerările mâniei lui Dumnezeu de la Ierusalim. Dar acum acesta și-a umplut paharul fărădelegilor sale prin prigonirea Fiului lui Dumnezeu și răzbunarea divină avea să-i lovească. Cu o durere sufletească nespusă privea Isus cetatea și templul, pe care El le-a iubit atât de mult. “Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut!” Matei 23, 37.VI 316.4

Dacă poporul iudeu ar fi lepădat bigotismul și necredința sa oarbă, spre a privi în adâncul inimii iubitoare și compătimitoare a lui Isus, atunci ei n-ar fi putut răstigni niciodată pe Domnul Măririi. Dar ei erau îndărătnici și stăpâniți de spiritul îndreptățirii de sine; și când preoții și mai marii au auzit glasul profetic de pe vremuri răsunând ca o trâmbiță prin mulțime, ca răspuns la întrebarea “Cine este acesta?” ei nu l-au primit ca pe glasul inspirației divine. Marele număr al mărturiilor vechilor profeți, care indicau la Isus ca Mesia, și pe care ucenicii îl repetau, nu a putut convinge inimile lor. Totuși ei erau prea uimiți și umpluți de mânie, spre a-și putea exprima indignarea lor în cuvinte. Tocmai pe când ei își făceau în ascuns și cu viclenie planurile lor, ca să omoare pe Isus, iată, modestul Galileean îmbrăcat pe neașteptate în mărirea, pe care El nu o pretinsese niciodată până aici, primea acum omagiile ce I se aduceau.VI 317.1

Demnitarii templului au amuțit de uimire. Unde era acum acea putere vestită a preoților și a mai marilor asupra poporului? Cei ce aveau în mână puterea au pus în vedere poporului, că oricine va recunoaște pe Isus ca Mesia, să fie dat afară din sinagogă, și că va pierde privilegiile sale sfinte. Și totuși aici se afla mulțimea plină de entuziasm, care a salutat pe Fiul lui David cu strigăte de osanale, și care a repetat titlul pe care L-au dat profeții. Preoții și mai marii ar fi putut tot așa de bine să caute a ascunde pământul față de lumina înviorătoare a soarelui, decât să răpească lumea de lumina soarelui dreptății. Cu toată împotrivirea lor, împărăția lui Hristos a fost recunoscută de popor.VI 317.2

Când preoții și mai marii au devenit iarăși stăpâni pe glasul lor, au început să murmure între ei: “Voi vedeți că nu puteți face nimic, iată toată lumea se duce după El.” În curând însă ei s-au lepădat de influența paralizantă a ciudatului spectacol, la care ei au fost martori oculari și căutau să intimideze mulțimea, amenințând că îi va reclama la tribunalele lumești, că întărâtă lumea la răscoală. Unii dintre farisei își dădeau pe față amenințările lor, și acuzau în supărarea lor pe Isus la slujitorii romani care erau de față, ca instigator de răscoală. Alții se uneau cu ei spre a învinui pe Mântuitorul, că s-ar fi declarat ca rege împotriva puterii romane. Ana, arhiereul, susținea, că el ar urmări să pună stăpânire pe templu și să domnească ca rege în Ierusalim.VI 318.1

Glasul liniștit al lui Isus a adus la tăcere mulțimea gălăgioasă pentru un moment, când a declarat că Împărăția Sa nu este din lumea aceasta, și că El nu a venit să întemeieze o domnie pământească, ci el se va urca în curând la Tatăl Său din cer, și pârâtorii Săi nu-L vor mai vedea, până când va apărea iarăși în mărire pe norii cerului; și atunci, fiind prea târziu, spre a mai putea fi salvați, ei Îl vor recunoaște cu cuvintele: “Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului.”VI 318.2

Isus a exprimat aceste cuvinte pline de tristețe cu o putere misterioasă. Slujitorii romani au fost aduși la tăcere. Inimile lor, deși insensibile față de influența dumnezeiască, au fost mișcate mai mult ca oricând până atunci, și o tăcere neașteptată a căzut asupra mulțimii. Acela care putea porunci elementelor naturii, al cărui glas liniștise apele agitate ale adâncului, putea liniști de asemenea agitația și temerile oamenilor păgâni, care nu au lepădat această lumină, și nici nu și-au împietrit inimile prin prejudecăți contra Sa. Slujitorii romani citeau numai iubire, bunăvoință și liniște demnă în privirea solemnă și serioasă a lui Isus. Ei au fost pătrunși de un sentiment de compătimire inexplicabil. În fața lor stătea un bărbat de o înfățișare modestă, totuși plin de o demnitate dumnezeiască. Ei înclinau mai mult spre a-I aduce omagii, decât să-L aresteze pentru răscoală.VI 318.3

Ei au recunoscut, că numai preoții și mai marii erau cei care dădeau pe față nemulțumire și provocau confuzie. De aceea s-au ridicat contra acestora și-i învinuiau, că ei ar fi cauza confuziei. Preoții și fariseii, plini de supărare pentru înfrângerea lor, și-au îndreptat reclamațiile lor către popor și s-au certat cu asprime și supărare între ei. Printre preoți domnea o deosebire de păreri în privința lui Isus. Ana L-a învinuit cu expresii aspre, că ar fi un amăgitor. Caiafa L-a recunoscut pe față ca profet, totuși a gândit că moartea Sa era necesară spre împlinirea profeției. Acești doi conducători au adunat în jurul lor adepți ai părerilor lor. Majoritatea poporului de jos era în favoarea lui Isus, declarând, că nici un om n-ar putea face lucrurile pe care le-a făcut El.VI 318.4

Pe când această discuție aprinsă era în curs, Isus a pășit spre templu, fără a da vreo atenție acestei neînțelegeri, și Și-a aruncat cu durere privirea în jurul Său. Aici totul era în tăcere, căci vestea despre cele ce s-au petrecut pe Muntele Măslinilor, a atras poporul de la templu. După ce l-a privit pentru un scurt timp cu o seriozitate solemnă, Isus S-a retras de la templu, împreună cu ucenicii Săi, ca să meargă la Betania. De aceea când poporul a vrut mai târziu să-L pună pe tron ca rege al lui Israel, El nu a fost găsit nicăieri.VI 319.1

Isus a petrecut toată noaptea în rugăciune, iar dimineața, pe când El S-a întors din Betania, a trecut pe lângă o grădină de smochini. Ei erau flămânzi și a văzut de departe un smochin cu frunze, a mers să caute poate va găsi ceva în el; dar când a mers la el nu a găsit nimic în afară de frunze; căci nu era încă timpul smochinelor. Și Isus a zis: “În veac să nu mai mănânce nimeni rod din tine! Și ucenicii au auzit aceste vorbe.” Marcu 11, 14.VI 319.2

Nu era timpul smochinelor coapte, decât numai în anumite părți, și pe vârful muntelui Măslinilor se putea zice pe bună dreptate că “nu era încă timpul smochinelor”. Este în firea smochinului, ca înainte de a se deschide frunzele, să apară mai întâi fructele; de aici se putea deduce, că de la un pom acoperit cu frunze se putea cineva aștepta în mod firesc la smochine coapte. Pomul pe care l-a văzut Isus, era frumos la privire, dar după o cercetare amănunțită a ramurilor sale, Mântuitorul a găsit că a fost înșelat, căci el nu avea nimic, “decât numai frunze”. Spre a da ucenicilor Săi o instrucțiune mișcătoare, Isus a folosit smochinul ca un simbol și l-a îmbrăcat cu însușiri morale, spre a-l face ca un mijloc de învățătură în adevărul dumnezeiesc.VI 319.3

Iudeii ocupau o poziție mai deosebită decât toate celelalte popoare, pentru că votaseră o desăvârșită credincioșie Dumnezeului cerului. Ei au fost privilegiați în mod deosebit de El, și pretindeau a poseda o evlavie mai mare decât oricare alt popor, pe când în realitate, ei erau plini de păcate și corupți prin iubire de lume și dorință după câștig. Deși ei se lăudau cu bunătatea și cu cunoștințele lor, erau în același timp plini de fățărnicie și de cruzime, și nu cunoșteau pretențiile lui Dumnezeu, de aceea se asemănau cu smochinul neroditor, care își întindea ramurile sale trufașe, mărețe în aparență și plăcute la vedere, dar la care Isus nu a găsit nimic “decât frunze”.VI 320.1

Religia iudaică cu ceremoniile ei pompoase, cu împodobirea grandioasă a templului, cu altarele sale sfinte, cu jertfele sale sărbătorești, și cu preoții lor îmbrăcați în veșminte prețioase nu era pentru ei decât o manta, sub care se ascundea mândria, apăsarea și răutatea ființei lor. Frunzele erau frumoase și multe la număr, dar pomul nu avea nici un rod bun. În dimineața următoare, când ei au trecut pe lângă aceeași grădină, ucenicii au observat, că pomul blestemat de Isus s-a uscat cu rădăcină și cu vârf cu tot. Isus a prezentat ucenicilor prin aceasta, adevărata situație a iudeilor prin figura caracteristică a smochinului neroditor, și după cum pomul, lovit de blestemul Mântuitorului, a stat ofilit, secat și uscat din rădăcină în fața lor, așa aveau să fie aduși la cădere toți fățarnicii aroganți.VI 320.2

Ceilalți pomi din grădină erau tot fără fructe; dar ramurile lor nu aveau frunze, de aceea ei nu trezeau nici o așteptare și nu provocau nici o decepție. Acești pomi fără frunze reprezentau pe păgâni, care nu se mândreau cu nici o evlavie deosebită. Asupra lor se aplica cuvântul Sfintei Scripturi: “Nu era încă timpul smochinelor”. Deși iudeii în mândria încrederii lor de sine, se credeau a fi superiori tuturor celorlalte popoare, totuși păgânii simțeau într-un anumit grad lipsurile și slăbiciunile lor și doreau după zile mai bune și după o lumină mai strălucitoare și mai sigură, care să-i călăuzească în umblarea lor.VI 320.3

Națiunea iudaică era religioasă în aparență și ei indicau cu mândrie la sfântul lor templu, la podoabele preoților și la ceremoniile grandioase ale serviciului divin de dimineață și de seară, la sinagogile mărețe și la darurile de jertfă. Aici se aflau destule frunze frumoase și strălucitoare, care se aflau la baza tuturor acestor ceremonii pompoase. Iudeii aveau privilegiul de a avea de față între ei pe Hristos în trup. Această binecuvântare neprețuită, cu care Dumnezeu i-a favorizat, ar fi trebuit să aibă ca urmare recunoștința lor devotată. În prejudecata lor oarbă, ei au lepădat totuși harul oferit lor de Isus. În zadar iubirea Sa s-a revărsat în abundență asupra lor; ei nu au luat seama la faptele Sale minunate. Durerea dispărea la apropierea Sa; slăbiciunile și bolile erau tămăduite; nedreptatea și apăsarea se retrăgeau rușinate în fața mustrării Sale, pe când chiar moartea și mormântul se umileau în prezența Sa și ascultau de poruncile Sale. Totuși El a fost lepădat cu dispreț de poporul Său ales și ei nu au primit minunile Sale puternice. Domnul cerului a venit în proprietatea Sa, și ai Săi nu L-au primit.VI 320.4

Osânda rostită asupra smochinului neroditor, nu preînchipuie numai sentința rostită asupra iudeilor, ci se aplică de asemenea și asupra pretinșilor creștini din zilele noastre, care au devenit egoiști, lăudăroși și fățarnici. Foarte mulți dintre cei ce pretind a trăi în temere de Dumnezeu stau în fața lumii asemenea smochinului neroditor, plini de frunze promițătoare, dar nu au roade. Ei urmează forma exterioară a cultului, fără adevărată pocăință și credință. În soarta smochinului, Hristos a arătat, cât de vrednică de lepădat este sfințenia prefăcută și exteriorul gol în ochii lui Dumnezeu. Plin mereu de compătimire față de cel pocăit într-adevăr, gata întotdeauna ca să-l primească și să vindece bolile sale, El a dovedit prin aceasta, că păcătosul obișnuit se află într-o poziție mai favorabilă înaintea lui Dumnezeu decât acel creștin, care nu aduce rod spre onoarea lui Dumnezeu.VI 321.1

Evenimente însemnate se succedau repede unul după altul către sfârșitul misiunii de învățător a lui Hristos. Intrarea Sa triumfală în Ierusalim, curățirea templului profanat și uscarea smochinului neroditor, toate aceste evenimente se refereau la soarta Ierusalimului. Lacrimile lui Isus de pe munte, când a văzut cetatea iubirii și purtării Sale de grijă deosebite, pe când era încă salutat de strigătele de bucurie și de osanale ale mulțimii, erau ultimele cereri stăruitoare ale iubirii și milostivirii Sale respinse.VI 321.2