Jertfa Mariei

Cu șase zile înainte de sărbătoarea Paștelui, Isus Se afla în casa lui Lazăr din Betania. El Se găsea în drumul Său de la Ierihon, spre Ierusalim pentru sărbătorirea Paștelui, și a ales această locuință pașnică pentru odihnă și recreație. O mare mulțime de oameni se aflau în drum spre cetate și au dus vestea, că Isus vine la sărbătoare și în drumul Său va petrece Sabatul și se va repauza în Betania. Această veste a fost primită de popor cu mare entuziasm; căci faptele minunate ale lui Isus au devenit cunoscute pretutindeni; dar învierea lui Lazăr din morți, care a avut loc în ultimul timp, a trezit în mod cu totul deosebit o uimire generală. Foarte mulți au pornit spre Betania, unii din curiozitate, ca să vadă pe cel înviat din morți, iar alții pentru că inimile lor erau pline de atracție pentru Isus și doreau fierbinte ca să vadă fața Sa și să asculte la cuvintele Sale binecuvântate.VI 294.1

Ei au adus înapoi rapoarte, care au mărit și mai mult agitația mulțimii. Toți erau setoși să vadă și să audă pe Isus, al Cărui renume ca profet s-a răspândit peste întreaga țară. Pretutindeni se punea întrebarea cine este acest minunat învățător, de unde vine, și dacă Lazăr, pe care El l-a înviat dintre morți, Îl va însoți la Ierusalim, și dacă este adevărat că Marele Profet va fi încoronat ca rege la sărbătoare. Isus și lucrarea Sa minunată captivă întreaga atenție a poporului. Preoții și mai marii au recunoscut, că vor pierde influența asupra poporului, de aceea ura lor contra lui Isus a crescut și mai mult; ei de abia puteau aștepta până la sosirea Sa, când sperau să aibă ocazia dorită, spre a-și satisface setea lor de răzbunare, și să înlăture pentru totdeauna pe Hristos din cale. A trecut însă timpul, fără ca Isus să Se arate, ei au devenit agitați și neliniștiți, și se temeau că poate nu va veni deloc la Ierusalim. Îngrijorarea lor a crescut de teamă, că El poate a întrevăzut intențiile lor și de aceea nu va veni. Ei și-au amintit, de câte ori El le-a priceput cugetele lor, de câte ori le-a dat pe față planurile lor ascunse și le-a zădărnicit scopurile lor criminale. De abia și-au putut ascunde temerea lor și s-au întrebat unii pe alții: “Ce credeți? N-are să vină la praznic?”VI 294.2

Cu mare grabă a fost convocată o adunare a preoților și a fariseilor, ca să ia hotărâri în privința lui Isus, pentru că agitația și entuziasmul poporului creștea neîncetat din cauza Sa. Au căzut de acord, că ar fi primejdios a pune mâna pe el pe față în public, sub orice pretext ar fi, pentru că de la învierea lui Lazăr, poporul și-a îndreptat simpatiile sale către Isus. De aceea ei au luat hotărârea, să procedeze cu viclenie, și să-L prindă în ascuns, și să evite în felul acesta orice răscoală și orice intervenție a poporului. După aceea ei au gândit să-L aducă în fața unui tribunal de judecată, și au nădăjduit să întoarcă în cele din urmă părerea nestatornică a publicului în favoarea lor, imediat ce osânda de moarte a lui Isus va fi făcută cunoscut.VI 295.1

Dar o altă obiecție s-a ridicat: În caz că vor executa pe Isus, iar Lazăr va rămâne în viață ca martor al puterii Sale minunate de a scula pe morți, atunci faptul, că ar exista în viață un om, care a zăcut mort în mormânt timp de patru zile, și al cărui corp intrase deja în putrefacție, dar care totuși a primit iarăși viață și sănătate printr-un cuvânt al lui Isus, va schimba mai curând sau mai târziu părerea publică spre propria lor nenorocire. Fiindu-le deci teamă, din pricina osândirii unui om, care singur era în stare să facă o astfel de minune spre binele omenirii, să nu aducă vreo nenorocire asupra lor înșile, hotărâră că și Lazăr trebuia să moară. Ei au susținut că dacă poporul va pierde încrederea în conducătorii săi, prin aceasta puterea națională va fi distrusă.VI 295.2

Atât de departe poate duce invidia și prejudecata amară pe sclavii lor. Întorcând spatele lui Isus, Fariseii au căzut din ce în ce mai mult în întuneric și superstiție, până ce, ura și necredința lor a crescut neîncetat, și au fost gata, în cele din urmă, pentru realizarea intențiilor lor nelegiuite, să-și mânjească mâinile cu sângele Său, și în același timp să ia viața unui om, pe care puterea divină l-a smuls din puterea mormântului. Ei au luat o astfel de poziție, din care nici puterea omenească nici cea dumnezeiască nu-i mai putea salva; ei au păcătuit contra Spiritului Sfânt. Răscularea lor contra lui Hristos era o chestiune hotărâtă; El era pentru ei o piatră de poticnire și o stâncă de cădere. Ei nu voiau să sufere stăpânirea acestui om, Isus, asupra lor. Pe când aceste planuri s-au pus la cale în Ierusalim, Isus S-a odihnit de ostenelile Sale în locuința pașnică a lui Lazăr. Simeon din Betania, pe care Isus l-a vindecat de lepră, dorea să arate Maestrului său o onoare deosebită, și L-a invitat, atât pe el, cât și pe amicii Săi, ca să cineze în casa sa. Mântuitorul a stat la masă cu Simeon, pe care l-a vindecat de boala cea scârboasă a leprei, de o parte, și Lazăr, cel pe care l-a înviat din morți, de altă parte. Marta servea pe oaspeți, pe când Maria asculta cu atenție la cuvintele lui Isus. Ea vedea, că El e plin de întristare; și ea știa, că imediat după învierea fratelui ei, El a trebuit să se ascundă de prigonirile iudeilor celor mai de frunte. Privind la fratele ei, care se bucura acum de o sănătate deplină, inima ei a fost umplută de recunoștință față de Isus, care a smuls pe fratele lor din puterea mormântului.VI 295.3

În marea Sa milostivire, Isus iertase Mariei multe și grele păcate, iar inima ei era plină de iubire pentru Salvatorul ei. Ea L-a auzt adesea vorbind despre apropierea morții Sale, și era întristată, că El avea să sufere o moarte atât de tirană. Cu un mare sacrificiu personal ea a cumpărat un vas de alabastru plin cu mir de nard prețios pentru ca să ungă cu el corpul lui Isus după moartea Sa. Dar acum ea a auzit pe mulți exprimându-și părerea, că el va fi ridicat la demnitatea de rege, îndată ce va merge la Ierusalim, și ea a fost gata să creadă că lucrurile stau așa. Ea era plină de bucurie, că Mântuitorul ei, nu va mai fi mult timp disprețuit și lepădat, și nu va mai avea nevoie să mai caute să fugă de prigonirile vrăjmașilor Săi. În iubirea și recunoștința ei, ea dorea să fie cea dintâi, care să-I arate onoare. Căutând să evite orice ocazie de paradă, ea a uns capul și picioarele Sale cu mirul prețios și I-a uscat apoi picioarele cu părul ei cel lung și încrețit.VI 296.1

Fapta ei nu a fost observată de ceilalți, dar parfumul a umplut întreaga casă și a făcut prin aceasta cunoscut la toți cei de față acel serviciu al ei din iubire. Câțiva dintre ucenici își exprimau indignarea lor pentru aceasta, iar Iuda, mai ales își exprima dezaprobarea sa pentru o astfel de risipă. Simeon, cel care a făcut ospățul, care era un fariseu, a fost influențat de cuvintele lui Iuda și a fost umplut de necredință. Chiar și el gândea că Isus n-ar fi trebuit să primească nici un serviciu de la Maria, din cauza vieții ei din trecut. Iuda, autorul acestei nemulțumiri provocate printre cei de față, nu știa totuși nimic despre marele respect și devotament, care a mânat-o pe Maria la fapta ei de iubire. El a fost ales ca administrator al banilor ucenicilor în general, și în această poziție, el și-a însușit în mod necinstit și mijloacele, care erau destinate serviciului lui Dumnezeu.VI 296.2

El s-a lăsat condus de lăcomie, până ce aceasta i-a șters orice trăsătură bună din caracterul său. Această faptă a Mariei sta într-un contrast atât de izbitor față de propria sa iubire de sine, încât el s-a rușinat de zgârcenia sa, și a căutat să sprijine obiecția sa împotriva darului ei pe motive mai demne. S-a adresat ucenicilor și a zis: “De ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de lei, și să fie dat săracilor?” În acest fel el a căutat să-și ascundă lăcomia sa sub o grijă aparentă pentru cei săraci, deși în realitate el nu se sinchisea deloc pentru aceștia.VI 297.1

El a dorit să aibă în mâna sa prețul mirului prețios, spre a-l întrebuința în scopurile sale egoiste. Prin pretinsa sa grijă de cei săraci, el a indus în eroare pe ceilalți ucenici, și prin aluziile sale răutăcioase, el i-a făcut, ca să privească fapta Mariei cu neîncredere. A început o șoptire de jur împrejurul mesei pentru această pretinsă risipă: “Ce rost are risipa aceasta de mir? Mirul acesta s-ar fi putut vinde cu mai mult de trei sute de lei, și să se dea săracilor.” Maria a căzut în mare nedumerire, când ochii ucenicilor au fost îndreptați către ea plini de asprime și reproș. Ea a simțit că fapta ei de devotament ar fi fost nepotrivită, și tremurând ea aștepta să audă dezaprobarea lui Isus.VI 297.2

Mântuitorul a observat însă toate câte s-au petrecut și cunoștea motivele fiecăruia dintre cei de față. El citea intenția Mariei la aducerea prețiosului ei sacrificiu. Deși ea a păcătuit mult, totuși căința ei era sinceră și cu toate că Isus a mustrat-o pentru păcatele ei, totuși avea compătimire față de slăbiciunile ei și a iertat-o de vina ei. Inima Mariei a fost plină de recunoștință pentru marea milostivire a lui Isus. De șapte ori a auzit ea mustrarea Sa aspră către spiritele rele, care stăpâneau sufletul ei, dar a auzit și cele mai călduroase rugăciuni, pe care El le-a adresat Tatălui Său pentru ea. Ea știa, cât de respingătoare erau toate necurățiile pentru sufletul cel imaculat al Mântuitorului, și ea a biruit păcatele ei prin puterea Salvatorului. Ea a fost preschimbată și a devenit acum părtașă naturii dumnezeiești.VI 297.3

Maria a adus darul ei ca un omagiu de recunoștință al inimii sale, iar Isus a explicat motivele ei și a justificat fapta ei. El a zis: “Lăsați-o în pace; de ce-i faceți supărare? Ea a făcut un lucru frumos față de Mine.” El a îndreptățit fapta ei înaintea celor de față, arătând că aceasta era expresia recunoștinței ei, pentru că a scăpat-o de o viață de ocară și a condus-o la curăție și a învățat-o să creadă în El. El a adăugat: Ea “l-a păstrat pentru ziua înmormântării Mele”. Mirul păstrat cu atâta îngrijire, cu care gândea să îmbălsămeze corpul Domnului ei, ea l-a turnat pe capul Său în credința, că El va fi ridicat în curând pe tronul din Ierusalim.VI 298.1

Isus ar fi putut îndrepta atenția ucenicilor asupra lui Iuda, ca pricină a osândirii nemiloase a Mariei. El le-ar fi putut descoperi sfințenia prefăcută a caracterului său și le-ar fi făcut cunoscut lipsa sa totală de atenție față de săraci și sustragerea banilor, care a fost destinați pentru întreținerea lor. Pentru El ar fi fost ceva ușor, ca să ațâțe indignarea lor contra lui Iuda, din cauza apăsării pe care el a exercitat-o asupra văduvelor, orfanilor și muncitorilor cu ziua; dar El S-a stăpânit și nu a dat pe față caracterul adevărat al lui Iuda. Nu i-a făcut nici un reproș, spre a nu-i da nici un motiv de scuză pentru trădarea pe care el avea s-o facă în curând.VI 298.2

Dar El a mustrat pe ucenici zicându-le: “Pe săraci îi aveți totdeauna cu voi, și le puteți face bine oricând voiți: dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna. Ea a făcut ce a putut; Mi-a uns trupul mai dinainte, pentru îngropare. Adevărat vă spun că, oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va istorisi și ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei.”VI 298.3

Privind în viitor, Isus a vorbit cu siguranță despre Evanghelia Sa, care avea să fie predicată în toată lumea. Împărații aveau să se ridice și să cadă; numele domnitorilor și cuceritorilor aveau să fie uitate; dar amintirea faptei acestei femei avea să fie eternizată pe paginile istoriei sfinte.VI 298.4

Dacă ucenicii ar fi cunoscut pe deplin caracterul sublim al Maestrului lor, atunci ei n-ar fi privit nici o jertfă prea scumpă, pentru a fi adusă Fiului lui Dumnezeu. Magii de la răsărit au înțeles adevărata Sa poziție și onoare ce I se cuvenea mai bine, decât proprii Săi urmași, care au primit instrucțiunile Sale puternice. Ei au adus Mântuitorului daruri prețioase și s-au plecat cu respect sfânt înaintea Lui, pe când era încă un copil mic și culcat în iesle.VI 299.1

Privirea pe care Isus a aruncat-o asupra lui Iuda cel egoist, l-a convins, că Maestrul său vedea fățărnicia sa și citea caracterul său josnic și disprețuitor. El a fost umplut de spiritul răzbunării. Inima sa ardea de invidie, că Isus a primit un dar atât de prețios, care ar fi făcut onoare domnitorilor lumii. După cină, el a mers imediat la mai marii preoților și s-a oferit, a le da în mână pe Maestrul său. Preoții erau plini de bucurie pentru aceasta, “și i-au făgăduit bani. Și Iuda căuta un prilej nimerit, ca să-L dea în mâinile lor.”VI 299.2

În exemplul lui Iuda vedem urmările grozave ale lăcomiei și ale furiei nesfințite. El invidia pe Isus din cauza acelui dar prețios, și cu toate că el nu a fost mustrat personal, totuși spiritul său de răzbunare și lăcomia sa l-a făcut să vândă pe Domnul lor pentru treizeci de arginți. Maria a arătat, cât de mult prețuia ea pe Salvator, încât nu a socotit ca prea scump a jertfi acel dar prețios pentru El; Iuda din contră Îl prețuia după suma pe care a primit-o pentru trădarea Sa; sufletul său ordinar a cumpănit viața Fiului lui Dumnezeu pentru o sumă neînsemnată de bani. Acel spirit rece de câștig, se dă pe față de către mulți din zilele noastre, care pretind a fi urmași ai lui Hristos. Darurile lor pentru cauza Sa nu sunt făcute decât cu neplăcere, sau sunt reținute în totul sub diferite pretexte. Binefacerea generală, nelimitată din biserică sau confesiune, este înfățișată adesea sub un astfel de pretext, și ei susțin ca și Iuda, că ar fi mai bine să se dea săracilor. Dar adevăratul creștin își arată credința sa, dând mijloacele sale pentru cauza adevărului; el se cunoaște din faptele sale; căci “credința fără fapte este moartă”.VI 299.3

Isus citea inima lui Simeon și știa, că insinuările lui Iuda au făcut o impresie asupra lui, și că în inima lui s-a ridicat întrebarea: “Omul acesta, dacă ar fi un proroc, ar ști cine și ce fel de femeie este cea care se atinge de el: că este o păcătoasă.” Luca 7, 39. Când Iuda a părăsit casa, Isus s-a adresat celui ce a făcut cina cu cuvintele: “Simone, am să-ți spun ceva”. Simon a răspuns: “Spune, Învățătorule”. Isus i-a povestit apoi o pildă, prin care i-a arătat contrastul dintre recunoștința lui Simeon, cel ce-L ospăta, pe care l-a curățat de lepră, și recunoștința Mariei, care a dobândit iertarea păcatelor ei. El a zis: “Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celălalt cu cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-mi dar, care din ei va iubi mai mult?” Simeon nu cunoștea aplicația pe care Isus avea de gând s-o facă; și de aceea a răspuns: “Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.” Isus i-a zis: “Drept ai judecat.” Acest răspuns a osândit pe Simeon. El a fost un mare păcătos și a suferit de o boală nesuferită, așa încât toți au fugit de el. A strigat cu voce jalnică după ajutorul lui Isus și Mântuitorul care avea întotdeauna o ureche deschisă față de mizeria omenească, l-a curățat atât de păcate, cât și de boala sa grozavă. Simeon a fost umilit; totuși el a fost un fariseu mândru și nu se socotea pe sine ca un păcătos așa de mare, cum era în realitate; și la aceasta el a mai devenit și înfumurat și mândru în închipuirea sa. După părerea sa, el a stat mai presus cu mult decât acea femeie sărmană, care a uns picioarele lui Isus. Ospătând pe Isus în casa sa, voia prin aceasta să-I arate un semn de o deosebită stimă; dar respectul său față de Isus a fost totuși micșorat când a văzut că Mântuitorul a primit cu atâta îndurare adorația Mariei care totuși a fost o mare păcătoasă. El nu se mai gândea la minunea, prin care Isus l-a scăpat de la moartea în care era cuprins de viu, și chibzuia acum cu sânge rece, dacă Isus este Mesia și se poate în același timp înjosi, spre a primi darul acestei femei. El gândea, că dacă Isus ar fi fost într-adevăr Mesia, trebuia să cunoască păcătoșenia ei și să o respingă. El nu recunoștea, că el însuși a fost un mai mare păcătos decât ea, și că Hristos îi iertase atât lui cât și ei. El era gata să pună la îndoială caracterul divin al Maestrului său, pentru că gândea a fi descoperit o lipsă de judecată în El.VI 299.4

Pe de altă parte, Maria era pătrunsă de pocăință și umilință, din cauza păcatelor ei. Din recunoștință pentru milostivirea sa iertătoare, ea era gata să jertfească totul pentru Hristos, și nici-o îndoială despre trimiterea Sa dumnezeiască nu mai neliniștea sufletul ei nici măcar o clipă. Prin pilda Sa, Isus nu voia să Se refere la gradul de recunoștință, pe care aceste două persoane o nutreau față de El, căci niciuna din aceste două nu erau în stare, să șteargă tributul de mulțumire, pe care îl datorau. El Se referea din contră la poziția lui Simeon, care se considera mai drept decât femeia, și arăta că deși păcatele sale iertate erau mari, totuși el nu răsplătise Binefăcătorului său cu acea stimă și iubire, care exclude orice necredință. El nu și-a dat seama decât puțin despre obligația Sa față de Salvatorul său, în timp ce Maria, a prețuit pe deplin milostivirea ce i s-a arătat, era plină de recunoștință și de iubire.VI 300.1

Isus a scos în evidență contrastul izbitor, zicând: “Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta, și nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei, și Mi le-a șters cu părul capului ei. Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea, de când a intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea Mi-a uns picioarele cu mir.”VI 301.1

Fariseul cel mândru și-a închipuit că va arăta lui Isus destulă cinste, dacă Îl invită în casa sa; și fiind stăpânit de simțul propriei sale mărimi neglijase să-I dovedească cinstea, care se cuvenea unui oaspete atât de înălțat, care a săvârșit pentru el o minune de milostivire. Isus a îmbărbătat faptele de politețe gingașe, iar femeia a fost lăudată în mod călduros de către Salvator pentru atenția și iubirea ei: “De aceea îți spun: ‘Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puțin, iubește puțin.’”VI 301.2

Ochii lui Simeon au fost deschiși, și el a recunoscut neglijența și necredința sa. El a fost mișcat prin bunătatea lui Isus, că nu l-a dojenit în fața tuturor oaspeților. El și-a dat seama, că Isus nu voia să dea pe față înaintea altora vina și lipsa sa de recunoștință, ci voia numai să-i convingă sufletul printr-o expunere a purtării sale care se potrivea bine cu acel caz. Acuzele aspre ar fi împietrit inima lui Simeon față de căință; dar îndemnurile indulgente l-au convins totuși de rătăcirea sa și i-a câștigat inima. El a recunoscut mărimea vinovăției sale față de Domnul său, și pe viitor a devenit un bărbat umilit și tăgăduitor de sine.VI 301.3

Dacă ne dăm seama de mărimea datoriei noastre față de Mântuitorul nostru, atunci ne vom lega mai strâns de El, și iubirea noastră se va da pe față în toate acțiunile noastre, Isus își amintește de orice faptă bună pe care o fac copiii Săi. Cel tăgăduitor de sine și binefăcător va trăi în amintirea Sa, și va fi răsplătit în ziua de apoi. El nu va uita nimic din ceea ce se face pentru cauza Sa sfântă. Nici o jertfă nu poate fi prea scumpă, pentru a fi adusă pe altarul credinței noastre.VI 302.1