Loading...
Larger font
Smaller font
Copy
Print
Contents
  • Results
  • Related
  • Featured
No results found for: "".
  • Weighted Relevancy
  • Content Sequence
  • Relevancy
  • Earliest First
  • Latest First
    Larger font
    Smaller font
    Copy
    Print
    Contents

    Sfârșitul luptei

    Când Hristos a strigat: “S-a sfârșit!” cerul întreg a triumfat. Lupta dintre Hristos și Satana, în privința aducerii la îndeplinire a planului de mântuire a fost terminată. Spiritul lui Satan și faptele sale au prins rădăcini adânci în inimile oamenilor. Dacă Satana ar fi ieșit învingător, atunci moartea ar fi fost soarta omenirii. Ura înverșunată pe care el o nutrea contra Fiului lui Dumnezeu a fost dată pe față prin felul și modul, cum el a tratat pe Isus, pe când acesta era încă în lume. Trădarea, osândirea și crucificarea lui Hristos, au fost toate puse la cale prin vrăjmașul cel căzut. Ura sa, care s-a dat pe față prin moartea Fiului lui Dumnezeu, a arătat pe Satan la toate ființele create, ce nu erau căzute prin păcat, în adevăratul său caracter diabolic.VI 448.1

    Îngerii cei sfinți au fost umpluți de oroare de faptul, că unul care a făcut parte dintre ei, a putut să cadă atât de mult, încât să poată fi capabil de o astfel de cruzime. Orice simț de compătimire, pe care ei l-au nutrit vreodată pentru exilarea sa, a dispărut acum în totul din inima lor. Invidia care s-a arătat prin răzbunarea sa contra unei persoane nevinovate, a fost îndeajuns pentru a da la o parte îmbrăcămintea de lumină cerească, pe care el și-a arogat-o, și a descoperit sub ea urâciunea oribilă a ființei sale. Manifestarea unei astfel de răutăți contra Fiului lui Dumnezeu , care s-a coborât din cer cu o tăgăduire de sine și cu o iubire nemaivăzută până atunci, pentru ființele create după chipul Său, și care a primit natura lor căzută, era o crimă atât de oribilă contra cerului, care a umplut cu fiori pe îngeri și a rupt pentru totdeauna ultima legătură de iubire care a mai existat între Satana și lumea cerească. Satan a făcut eforturi extraordinare contra lui Isus, de la timpul când El a apărut ca copil în Betleem. El a încercat pe orice cale posibilă, ca să-L împiedice, de a crește la vârsta desăvârșită de adult, de a păși ca bărbat neprihănit în sfânta Sa chemare și în cele din urmă de a-Și duce fără murmur nemărginita Sa jertfă de predare a vieții Sale pentru păcatele oamenilor. Dar Satan nu a reușit să-L descurajeze, sau să-L oprească de la lucrarea, pe care El a venit s-o împlinească pe pământ. Furtuna furiei lui Satan a bântuit asupra Lui din pustie și până la Golgota; dar cu cât el a năvălit mai fără milă asupra Lui, cu atât mai strâns s-a ținut Fiul lui Dumnezeu de brațele Tatălui Său, spre a păși mai departe pe cărarea stropită de sânge. Toate sforțările lui Satana, de a-L apăsa și birui, scoteau în evidență caracterul nepătat al lui Hristos într-o lumină și mai strălucită.VI 448.2

    În această luptă dintre Hristos și Satana, procedeul lui Dumnezeu în excluderea îngerului căzut din cer, care a ocupat altă dată cel dintâi loc după Hristos, a fost îndreptățit în totul. Întreg cerul și lumile care nu erau căzute încă în păcat, au privit această luptă dintre Hristos și Satana. Cu ce interes încordat au urmărit scenele finale ale acestei lupte! Aceste ființe imaculate au văzut, cum Salvatorul intră în grădina Ghetsimani cu sufletul zdrobit de groaza întunericului, așa cum El nu a mai simțit niciodată până aici. O spaimă covârșitoare, de moarte, a smuls de pe buzele Sale acel strigăt amarnic, ca, dacă este posibil să se ia de la El acel pahar. O groază și o spaimă nespusă a cuprins spiritul Său divin, când a simțit prezența Tatălui Său retrasă de la El. A fost cuprins de o tristețe a cărei amărăciune întrecea pe aceea a ultimei Sale lupte cu moartea; sudoarea de sânge pătrundea prin pori și cădea în picături mari pe pământ. De trei ori a ieșit forțat de pe buze aceeași rugăciune. Cerul nu a putut suporta mai mult această priveliște și de aceea a fost trimis un sol de mângâiere către Fiul lui Dumnezeu căzut pe pământ, care zăcea leșinat și în agonie sub vina îngrămădită a întregii lumi.VI 449.1

    Cerul abandonase această jertfă și privea cum ea era târâtă de la un tribunal pământesc la altul înconjurată cu batjocuri și violențe. El a auzit batjocurile și ironiile prigonitorilor Săi din cauza nașterii Sale din neam de jos și tăgăduirea Sa cu blesteme și jurământ din partea unuia dintre iubiții Săi ucenici. El a privit lucrarea turbată a lui Satana și a puterii sale asupra inimii oamenilor. O scenă înfricoșată! Mântuitorul apucat pe la miezul nopții în grădina Ghetsimani ca un ucigaș, târât încoace și încolo de la palatul lui Caiafa la pretoriul lui Pilat; dus de două ori în fața preoților, de două ori în fața marelui sfat, de două ori înaintea lui Pilat și o dată înaintea lui Irod, batjocorit, biciuit și osândit, dus afară spre a fi răstignit, purtând povara grea a crucii în mijlocul jelirilor fiicelor Ierusalimului și a batjocurilor gloatei!VI 449.2

    Cerul privea cu durere și consternare pe Hristos care atârna pe cruce, Îi curgea sânge din rănile de la tâmple, și Îi cădea sudoarea de pe frunte în picături mari. De la mâinile și picioarele Sale sângele s-a scurs în stânca pe care era fixată crucea. Rănile făcute prin bătaia piroanelor s-au deschis foarte mult din cauza greutății corpului care atârna de mâinile Sale. Respirația Sa greoaie a devenit repede și profundă, când sufletul Său lâncezea sub povara păcatelor lumii. Întreg cerul era plin de admirație, când rugăciunea lui Hristos a fost auzită în mijlocul suferințelor Sale grozave: “Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” Și totuși acolo se găseau bărbați creați după chipul lui Dumnezeu, care s-au unit cu Satana, spre a amărî Fiului lui Dumnezeu ultima Sa suflare de viață.VI 450.1

    Hristos era întruparea lui Dumnezeu Însuși. Planul și aducerea la îndeplinire a mântuirii omului este o dovadă a înțelepciunii și puterii dumnezeiești, care trece cu mult peste priceperea mărginită a spiritului omului. Iubirea de nepătruns a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc a fost dată pe față prin darea la moarte a Fiului Său. Hristos s-a descoperit în toată iubirea și curăția Sa jertfitoare de sine; omul era acum în stare, să dobândească viața nemuritoare prin meritele Sale. Când dreptatea lui Dumnezeu și-a găsit expresia în sentința judecătorească, ce anunța soarta finală a lui Satana, că el va fi nimicit în totul împreună cu toți acei, care au stat sub stindardul său, strigăte de aleluia au răsunat prin întreg cerul și au fost intonate cântări de laudă: “Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor!” Apocalipsa 5, 12.VI 450.2

    Când noi privim dreptatea lui Dumnezeu, nu vedem decât o parte a caracterului Său; că în mărirea și puterea Sa, El S-a milostivit de slăbiciunile noastre, prin aceea că a trimis pe Fiul Său în lume, pentru ca oamenii să nu piară. Prin cruce noi putem cunoaște iubirea Sa gingașă și harul Său, în armonie cu dreptatea Sa strictă și neschimbătoare. Asprimea lui Dumnezeu este simțită, când suntem despărțiți de El; dar dacă ne căim de păcatele noastre și prin meritele crucii facem pace cu El, atunci găsim în El un Tată milostiv, care prin Fiul Său S-a împăcat iarăși cu fiii oamenilor.VI 451.1

    Corpul lui Isus a fost pus în mormânt cu toată graba, din cauza apropierii Sabatului, pentru ca ucenicii să poată ține această zi sfântă după lege. Cele două Marii au fost cele din urmă la mormânt. Acesta era un Sabat de neuitat pentru ucenicii întristați și în același timp și pentru preoți, mai mari, cărturari și pentru popor. Paștele a fost sărbătorit, după cum s-a făcut încă de secole, în timp ce Mielul adevărat, pe care această sărbătoare îl preînchipuia, a fost omorât de mâini nelegiuite și zăcea acum în mormântul lui Iosif. O mare mulțime de închinători umplea curțile templului și jertfele de dimineață și de seară au fost aduse ca de obicei. Foarte multe suflete aveau mintea ocupată cu cugete trezite de scenele de la Golgota. Mulți ochi neadormiți cercetau cu zel profețiile între timpul de la răstignire și până la înviere; unii pentru a înțelege deplina însemnătate a sărbătorii pe care ei o începeau; alții pentru a găsi argumente că Isus n-ar fi acela care pretindea că este; iar alții cu speranțe înșelate și cu inimi îndurerate, căutau după dovezi convingătoare, că El este într-adevăr Mesia. Deși ei în cercetările lor porneau din diferite puncte de vedere, erau totuși convinși cu toții de același adevăr, că profeția și-a găsit împlinirea în evenimentele ultimelor câteva zile, și că cel răstignit a fost într-adevăr Salvatorul lumii.VI 451.2

    Preoții, care sacrificau înaintea altarului erau cuprinși de presimțiri triste când priveau la catapeteasma care a fost ruptă de o mână nevăzută de sus până jos, și pentru care ei nu au avut nici un timp ca s-o înlocuiască sau s-o repare în totul. Dezvelirea sfintelor mistere ale Sfintei sfintelor îi umplea de fiori și de frică de vreo nenorocire care le-ar sta în față. Mulți dintre preoți erau convinși în inimile lor de adevăratul caracter al lui Isus; cercetările lor în profeții nu au fost în zadar, și după ce El a fost sculat dintre morți, ei L-au recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu.VI 451.3

    Credința ucenicilor era întunecată de îndoieli. Ei erau prea nedumeriți și nesiguri, pentru a-și aminti de cuvintele lui Isus, care i-a avertizat de mai înainte de lucrurile viitoare. Ei erau de fapt ca niște oi risipite fără păstor. Dar niciodată nu au iubit ei pe Domnul lor ca acum; niciodată nu au simțit ei valoarea Sa și dorul lor după El atât de mult, ca atunci, când au rămas lipsiți de tovărășia Lui.VI 452.1

    Când Nicodim a văzut că Isus a fost ridicat pe cruce și-a amintit de cuvintele acelei discuții secrete, pe care a avut-o cu El noaptea pe munte. În acel Sabat, pe când Isus zăcea liniștit în mormânt, el a avut ocazia favorabilă ca să mediteze la acea convorbire. O lumină mai limpede lumină acum sufletul său, iar cuvintele, pe care Isus i le-a adresat, nu mai erau pentru el niște mistere de nepătruns. El a simțit că a pierdut deja mult că nu s-a unit cu Isus încă de pe când El viețuia pe pământ. După ridicarea Mântuitorului pe cruce, Nicodim și-a amintit că El i-a zis în acea noapte, că Fiul omului trebuie să fie înălțat, asemenea șarpelui care a fost ridicat în pustie. Rugăciunea lui Hristos pentru omorâtorii Săi și aprobarea cererii făcute de tâlharul muribund, pe când El însuși suporta cele mai grozave chinuri de moarte pe cruce au avut o influență covârșitoare asupra inimii învățatului consilier. Și acel ultim strigăt: “S-a sfârșit!” care a fost rostit asemenea cuvintelor unui cuceritor, însoțit de cutremurarea pământului, de întunecarea cerului, de crăparea stâncilor și de ruperea catapetesmei din templu au pecetluit pentru totdeauna credința lui Nicodim.VI 452.2

    Iosif a crezut în Isus, deși a ținut aceasta în tăcere. În locul temerilor acestor doi bărbați, a venit acum curajul unei credințe statornice și nestrămutate. În timpul acelei sărbători vrednice de amintire a Paștelui, scenele răstignirii erau obiectul cugetării și a convorbirii tuturor. Sute de oameni și-au adus cu ei rudele și amicii lor bolnavi la sărbătoarea Paștelui, așteptând să vadă pe Isus și să-L poată mișca, ca să-i vindece și să-i salveze. Dar decepția lor a fost mare, când nu au găsit pe Isus la sărbătoare și când au aflat că El a fost răstignit ca un criminal ordinar, indignarea și amărăciunea lor nu mai cunoștea margini. Nu le mai rămânea nici o speranță, de a-L mai vedea vreodată iarăși și de a mai auzi cuvintele Sale de mustrare, de mângâiere și de speranță pe străzile Ierusalimului, pe marginea lacului, în sinagogi și prin dumbrăvi.VI 452.3

    Evenimentele care au însoțit moartea Sa, au fost istorisite acestor prieteni din două părți diferite. Acei care au contribuit la pironirea Lui pe cruce, răspândeau mărturiile lor false; iar acei, care Îl iubeau, pe care El i-a vindecat și i-a mângâiat, povesteau îngrozitorul adevăr, în legătură cu propriile lor experiențe și minunile, pe care El le-a săvârșit pentru ei. Cei suferinzi, care au venit cu gândul să fie vindecați de Isus s-au simțit înșelați. Străzile și curțile lor erau pline de îndurerați. Bolnavii mureau pentru că mâna vindecătoare a lui Isus nu-i mai atingea. În zadar s-a recurs la ajutorul doctorilor; nu exista nici o știință care să se fi putut compara cu aceea a Celui care zăcea în mormântul lui Iosif. Cei amărâți care au dorit încă de mult după acest timp, ca singura lor speranță, au întrebat în zadar de Marele Doctor.VI 453.1

    Foarte mulți dintre cei, ale căror voci au fost auzite în strigătul: “Răstignește-L, răstignește-L!”, și-au dat acum seama de nenorocirea care li s-a întâmplat, și ar fi strigat acum cu același zel: “Dă-ne pe Isus!” dacă El ar mai fi fost în viață. Strigătele îndurerate ale bolnavilor și ale muribunzilor, care nu mai aveau pe nimeni, imprimau în spiritul lor adevărul, că o mare lumină s-a stins din lume. Moartea lui Isus a făcut un gol pe care nimic nu era în stare să-l umple iarăși. Preoții și mai marii erau într-o neliniște mare; ei auzeau cum poporul dorea după Isus din Nazaret, și ei evitau contactul cu aceștia cât de mult posibil.VI 453.2

    Cu această ocazie, acei care se aflau sub bănuiala că ar fi bolnavi de lepră, erau cercetați de către preoți. Mulți erau siliți să audă cum bărbații, femeile sau copii lor erau declarați ca necurați, și se vedeau osândiți să părăsească fără adăpost casele lor și mâna îngrijitoare a amicilor lor, să țină la distanță pe cei străini prin strigătul lor de jale: “Necurat, necurat!” Mâinile amabile ale lui Isus din Nazaret, care au fost gata întotdeauna, să aducă vindecare leprosului nesuferit printr-o simplă atingere, erau acum încrucișate pe pieptul Său și purtau semnele piroanelor tirane. Acele buze, care răspundeau la cererea după ajutor cu mângâietoarele cuvinte: “Voiesc, fii curățit!” s-au închis acum prin moarte. Oamenii n-au știut niciodată ce a fost Hristos pentru lume, până ce lumina Sa a fost stinsă în întunericul mormântului. Ei auzeau acum pe suferinzi strigând în zadar după Isus, până ce glasurile lor erau înăbușite prin moarte.VI 453.3

    Răzbunarea pe care preoții au privit-o atât de dulce, a devenit acum amărăciune pentru ei. Ei știau, că cea mai aspră mustrare a poporului lovea în ei, și că tocmai persoanele, pe care ei le-au influențat contra lui Isus, aveau acum oroare față de propria lor faptă de ocară. Meditând în felul acesta la toate aceste dovezi de influență dumnezeiască a lui Isus, ei s-au temut acum mai mult de corpul lui Isus din mormânt, decât pe vremea când El era viu printre ei. Posibilitatea revenirii lui din mormânt umplea sufletele lor vinovate cu spaimă nespusă. Ei au simțit că Isus ar putea apărea în orice clipă în fața lor, și că acuzatul ar deveni acuzator; căci Acela pe care ei L-au osândit va osândi El Însuși și că Cel executat ar putea cere în numele dreptății moartea omorâtorilor Săi.VI 454.1

    Larger font
    Smaller font
    Copy
    Print
    Contents