Învierea lui Lazăr

În casa lui Lazăr din Betania, Isus a găsit adesea odihna, de care avea nevoie natura Sa omenească, slabă. Pentru prima dată, când Isus S-a aflat în casă la Lazăr, împreună cu ucenicii Săi, au fost foarte obosiți de călătoria, pe care ei au făcut-o de la Ierihon la Ierusalim. Ei s-au oprit ca oaspeți în casa pașnică a lui Lazăr, și au fost serviți de surorile lui, Marta și Maria. Cu toată oboseala Sa, Isus a continuat mai departe cu instrucțiunile Sale, pe care le-a dat pe cale ucenicilor Săi, cu privire la ceea ce este necesar spre a asigura oamenilor intrarea în Împărăția cerurilor. Pacea lui Hristos plana asupra locuinței fratelui și a surorilor. Marta era foarte ocupată, de a servi cât de bine posibil pe iubiții lor vizitatori; dar Maria, răpită de cuvintele lui Isus către ucenicii Săi, s-a folosit de această ocazie atât de favorabilă, spre a face o cunoștință mai de aproape cu învățăturile lui Hristos, și a intrat încet în camera unde Se afla El și a șezut jos la picioarele lui Isus și a prins cu zel orice cuvânt, care venea de pe buzele Sale.VI 283.1

În acest timp, Marta cea ocupată făcea mari pregătiri, pentru a ospăta cum trebuie pe oaspeții lor, dar a simțit cu această ocazie lipsa surorii ei. În cele din urmă a găsit-o șezând la picioarele lui Isus și ascultând cu cea mai mare atenție la toate câte spunea El. Marta, obosită fiind de grijile ei multe, era atât de supărată, când a văzut-o pe sora ei șezând fără grijă la picioarele lui Isus, că a pierdut în totul din vedere politețea și a vorbit într-un mod dojenitor despre trândăvia Mariei. Ea s-a adresat lui Isus, pentru ca să nu lase, ca ea să poarte singură toate grijile treburilor casnice.VI 283.2

Isus a răspuns la această plângere într-un mod liniștit și răbdător: “Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi și te frămânți tu, dar un singur lucru trebuiește. Maria și-a luat partea cea bună, care nu i se va lua.” Luca 10, 41-42. Ceea ce Isus a obiectat ca lipsindu-i Martei, era spiritul cel liniștit și evlavios, o necesitate mai adâncă, de a învăța mai mult despre viața nemuritoare viitoare și despre însușirile care sunt necesare pentru progresul spiritual. Ea trebuia să-și facă mai puține griji pentru lucrurile pământești, care sunt trecătoare, și să se îngrijească mai mult pentru lucrurile cerești, care pun temelia fericirii veșnice a sufletului. Este necesar într-adevăr, a ne împlini cu credincioșie datoriile acestei vieții, dar Isus voia să învețe pe copiii Săi, să se folosească de orice ocazie, pentru a-și procura cunoștință despre lucrurile, care ne fac destoinici pentru mântuirea veșnică.VI 283.3

Chiar și în zilele noastre există o mare primejdie în faptul, că se jertfește prea mult timp pentru afacerile acestei lumi și pentru grijile nefolositoare, pe care ni le facem singuri, în timp ce neglijăm dezvoltarea caracterului nostru creștin. În prezent ar fi desigur nevoie de multe femei ca Marta cea ocupată și îngrijită, care să lucreze cu prevedere și energie și în același timp să unească acea “parte bună”, despre care vorbea Hristos. Un caracter format dintr-o astfel de putere și evlavie este o forță de neînvins spre bine.VI 284.1

Între timp, un nor întunecos s-a lăsat asupra locuinței pașnice, unde S-a odihnit Hristos. Lazăr a fost lovit pe neașteptate de o boală mortală. Surorile întristate au trimis la Isus solia: “Doamne, iată că acela pe care-l iubești, este bolnav.” Ele nu au insistat, ca Isus să vină numaidecât, căci s-au gândit că El Își va da bine seama de starea fratelui lor și-l va vindeca. Lazăr a crezut cu tărie în trimiterea dumnezeiască a lui Isus; el îi era devotat din iubire, și el însuși era iubit de Învățătorul său dumnezeiesc, a cărui pace s-a coborât peste casa lui. Credința și iubirea pe care surorile o simțeau față de Isus le îmbărbătau la convingerea, că Isus nu le va părăsi în nevoia lor. De aceea I-au trimis știrea simplă și plină de încredere: “Acela pe care-l iubești este bolnav”.VI 284.2

Auzind această știre, Isus a zis: “Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.” Atunci El a mai rămas încă două zile, unde Se afla. După ce a plecat cel care era rânduit să ducă lui Isus știrea, starea lui Lazăr s-a înrăutățit în mod vădit, și își poate cineva închipui cum cele două surori numărau zilele și ceasurile, care se aflau între trimiterea acelei știri și între clipa când Isus avea să vină în ajutor. Când timpul s-a apropiat, când ele au putut să se aștepte la sosirea Sa, ele priveau cu îngrijire la orice călător, pe care îl zăreau din depărtare, în speranța, de a vedea pe Isus. Toate sforțările și străduințele făcute pentru restabilirea fratelui lor au fost zadarnice; ele vedeau bine, că el va muri dacă nu li se va trimite ajutor dumnezeiesc, pentru a-l scăpa. De aceea, ele au exclamat neîncetat: “O, de ar veni Isus, care ar putea într-adevăr să scape pe scumpul nostru frate!”VI 284.3

În cele din urmă trimisul s-a întors, dar Isus nu era cu el. A adus surorilor întristate vestea despre cuvintele Mântuitorului: “Boala lui nu este spre moarte”, dar ele au pierdut curajul, căci fratele lor se afla deja în agonie și în curând a închis și ochii în moarte.VI 285.1

După două zile Isus a propus să meargă înapoi în Iudea, dar ucenicii căutau să-L oprească de la această cale. Ei i-au amintit despre ura, care s-a arătat contra Lui, când a fost pentru ultima dată acolo. Ei i-au zis: “‘Învățătorule’, I-au zis ucenicii, ‘acum de curând căutau Iudeii să Te ucidă cu pietre, și Te întorci în Iudea?’” La aceasta Isus le-a declarat, că El trebuie să meargă, căci Lazăr a murit, și a adăugat: “Și Mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeți.” Isus nu a întârziat atât de mult de a merge acolo din lipsă de compătimire pentru întristata familie, ci scopul Său era, de a găsi la evenimentul trist al morții lui Lazăr o ocazie, de a da o dovadă de netăgăduit despre puterea Sa dumnezeiască și să lege cu Sine pe ucenicii Săi printr-o credință, pe care nimic nu o poate zdruncina. Unii dintre ei s-au întrebat deja, dacă nu cumva s-au înșelat cu privire la puterea Sa dumnezeiască; căci, își ziceau, că dacă El ar fi Hristos, de ce nu a salvat pe Lazăr pe care îl iubea? Isus dorea să facă o lucrare care să încoroneze activitatea Sa și să dea la toți cei, care voiau să creadă convingerea statornică, că El este într-adevăr Mântuitorul lumii.VI 285.2

De această călătorie în Iudea era legată o mare primejdie, căci Iudeii s-au hotărât să omoare pe Isus. Ucenicii au văzut, că era cu neputință a-L opri de la această călătorie,Toma a propus celorlalți, ca să însoțească pe Domnul lor, și a zis: “Haidem, să mergem și noi ca să murim cu El!” Cei doisprezece au însoțit astfel pe Mântuitorul. În timpul călătoriei, Isus a ajutat la toți cei care aveau nevoie; El a sprijinit pe cei suferinzi și a vindecat pe cei bolnavi după obiceiul Său. Ajungând în Betania, El a auzi de la mai multe persoane, că Lazăr a murit și că de patru zile zace în mormânt. Deși Se afla încă la o oarecare depărtare de casă, se auzeau deja strigătele de jale. Când un evreu murea, era obiceiul, că rudele cele mai apropiate se opreau din orice ocupație, trăiau cu cea mai simplă hrană, și jeleau pe cel mort. Mai aveau tocmite și femei pentru jeluire și pe acestea le-a auzit Isus jelindu-se și strigând în locuința, care pentru El a fost un loc de odihnă atât de plăcut și de pașnic.VI 285.3

Isus nu voia să vadă încă o dată pe nemângâiatele surori în mijlocul unei scene de confuzie și de tristețe, cum era acum în locuința acestora. De aceea El S-a oprit în calea Sa într-un loc retras, nu departe de casă, și le-a trimis de știre despre venirea Sa, printr-un sol. Marta I-a ieșit numaidecât înainte, a povestit despre moartea fratelui și a exclamat mișcată fiind de durere: “Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!” Cu toată decepția ei, și cu toate durerile ei, totuși ea nu și-a pierdut încrederea în Isus, căci a adăugat: “Dar și acum, știu că orice vei cere de la Dumnezeu, Îți va da Dumnezeu.”VI 286.1

Isus i-a întărit credința prin cuvintele: “Fratele tău va învia”. Dar Marta nu a priceput în totul, ce a vrut să spună Isus, și i-a răspuns, că ea știe foarte bine, că fratele ei va învia la ziua de apoi. Spre a-i călăuzi însă credința pe calea cea dreaptă Isus a adăugat: “Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește, și crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” Isus voia să atragă cugetele Martei asupra Sa și să-i întărească credința în puterea Sa. Cuvintele Sale conțineau două înțelesuri; ele nu se refereau numai la acțiunea momentană de a învia pe Lazăr, ci se refereau și la învierea generală a tuturor drepților, despre care învierea lui Lazăr, pe care El era în perspectivă s-o facă, nu avea să fie decât un exemplu. Isus S-a declarat ca Autor al învierii. El, care în curând avea să moară pe cruce, poseda cheile morții ca Biruitor asupra mormântului și a făcut cunoscut dreptul și puterea Sa de a da viață veșnică.VI 286.2

La întrebarea lui Isus: “Crezi aceasta?” Marta a răspuns cu o mărturisire a credinței ei: “Da, Doamne, cred că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuie să vină în lume.” Cu aceste cuvinte Marta a dat astfel mărturie că ea crede, că Isus este Mesia cel făgăduit, și că El este în stare să facă tot, ceea ce credea că este potrivit de făcut. Isus a poruncit acum Martei, să cheme pe sora ei și pe prietenii, care au venit ca să le mângâie. Maria a venit la El, a căzut la picioarele lui Isus, exclamând aceleași cuvinte: “Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.” La priveliștea acestei jale amare, Isus, S-a mâhnit în spiritul Său și S-a întristat, și a zis: “Unde l-ați pus?” “Doamne”, i-au răspuns ei, “vino și vezi”. Cu toții au plecat la mormânt, unde era îngropat Lazăr; aici era “o peșteră, la intrarea căreia era așezată o piatră.”VI 287.1

Aceasta era o priveliște întristătoare. Lazăr a fost foarte iubit, iar surorile lui plângeau cu inimile zdrobite pentru el pe când acei, care au fost prietenii săi, își uneau lacrimile lor cu acelea ale surorilor întristate. Chiar și Isus a iubit pe Lazăr, care a ținut la El cu o credință de nestrămutat. La priveliștea acestei mari întristări și a faptului că acești amici îngenuncheați puteau să plângă pe un mort, în timp ce Mântuitorul lumii, care poseda puterea, de a-l învia, era de față — “Isus plângea”. Durerea Sa nu era numai pentru scena care se desfășura înaintea ochilor Săi. Greutatea suferințelor tuturor apăsa asupra sufletului Său, și amintindu-și de anii ce aveau încă să vină, El vedea suferințele, necazurile, lacrimile și durerile de moarte, care aveau să fie soarta oamenilor. Inima Sa a fost străpunsă de durerea familiei omenești din toate timpurile și din toate țările. Nenorocirea neamului păcătos apăsa greu asupra sufletului Său, lacrimi abundente curgeau din ochii Săi, căci El dorea să aibă toate suferințele.VI 287.2

Atunci cei din jurul lui Isus L-au văzut plângând și au auzit suspinul Său, au zis între ei: “Iată cât îl iubea de mult!” Apoi șopteau unii către alții: “El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?” Isus a suspinat adânc asupra necredinței acelora, care pretindeau a crede în El. Ei se gândeau, că El plânge din cauza iubirii ce o avea pentru Lazăr, și că El, care a săvârșit lucruri atât de minunate, nu ar fi în stare să scape pe Lazăr din moarte. Apăsat de asemenea din cauza necredinței acelora care ar fi trebuit să aibă credință în El, Isus S-a apropiat de mormânt, zicând cu o voce poruncitoare, ca să ridice piatra. Mâinile omenești trebuiau să facă din partea lor tot ce le stă în putință; și numai atunci puterea dumnezeiască voia să-și aducă la îndeplinire lucrarea sa.VI 287.3

Maria însă a obiectat contra ridicării pietrei de pe mormânt și a amintit Învățătorului, că ar fi deja patru zile de când trupul lui Lazăr zace în mormânt și că ar fi început chiar să putrezească. Isus i-a răspuns cu mustrarea: “Nu ți-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” atunci a ridicat piatra și cei de față au putut vedea pe cel mort. Era vădit pentru toți că putrezirea a început într-adevăr. Ceea ce stă în puterea oamenilor s-a făcut. Amicii decedatului s-au strâns în jurul lui Isus plini de curiozitate, amestecată cu teamă, pentru a vedea ce va face El acum. Dar Isus, și-a ridicat ochii către cer și s-a rugat: “Tată, Îți mulțumesc că M-ai ascultat. Știam că totdeauna Mă asculți; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” Tăcerea care a urmat acestor cuvinte, a fost întreruptă apoi de Isus, care a strigat cu voce tare: “Lazăre, vino afară!” Viața s-a întors îndată în acel corp, care era deja atât de desfigurat prin putrezire, încât amicii săi s-au întors înapoi de la el. Lazăr, ale cărui mâini și picioare erau înfășurate în mahrame, și a cărui față era acoperită cu o pânză, a ascultat de porunca Mântuitorului; el a încercat să se ridice și să meargă, dar nu putea din cauza legăturilor. Atunci Isus a poruncit amicilor Săi: “Dezlegați-l și lăsați-l să meargă.”VI 288.1

Și aici s-a cerut ajutor omenesc pentru aceea ce erau în stare să facă. Pânza, care dovedea că corpul intrase în putrefacție, a fost îndepărtată, și iată, Lazăr sta în fața lor, fără a fi slăbit de boală, nu cu membrele tremurând de slăbiciune, ci ca un om în floarea vârstei, și în toată puterea sa, ai cărui ochii străluceau de pricepere și de iubire față de Salvatorul său. El s-a aplecat la picioarele lui Isus și l-a preamărit. O admirație nedescrisă a cuprins mai întâi pe toți cei de față; dar imediat a urmat o scenă de bucurie nespusă și de mulțumiri călduroase. Marta și Maria au primit pe fratele lor redat iarăși vieții ca pe un dar al cerului, și cu lacrimi de bucurie și-au exprimat cea mai adâncă recunoștință față de Domnul și Mântuitorul lor. Dar în timp ce fratele, surorile și amicii se bucurau împreună, Isus S-a retras din această scenă agitată, și mulți l-au căutat pe Dătătorul de viață dar nu L-au găsit nicăieri.VI 288.2

Această înviere, care a încoronat toate minunile lui Isus, a avut ca urmare, că mulți au crezut în El de aici înainte. Dar unii din acei care se aflau în gloată, în apropiere de mormânt și care au văzut faptele minunate săvârșite de Hristos, sau au auzit despre aceasta, nu s-au pocăit pentru aceasta, ci și-au împietrit inimile contra dovezilor, pe care le-au văzut ochii lor și le-au auzit urechile lor. Această manifestare a puterii lui Hristos, a fost cea mai evidentă dintre toate, pe care Dumnezeu le-a oferit omului, ca dovadă, că El a trimis pe Fiul Său în lume pentru a mântui pe oameni. Dacă fariseii lepădau această dovadă atât de puternică, atunci nici o altă putere din cer și de pe pământ nu-i putea smulge din necredința lor satanică.VI 289.1

Spionii au alergat acum la bătrânii poporului, spre a le duce știrea despre această minune a lui Isus și au zis: “Iată, tot poporul se duce după El”. Prin această minune, Isus a făcut un pas hotărât pentru împlinirea misiunii Sale pământești. Aceasta era cea mai solemnă dovadă, că el este Fiul lui Dumnezeu, și că Lui I s-a dat puterea asupra morții și a mormântului. Inimile care au stat de mult timp sub stăpânirea păcatului, și care au lepădat și această dovadă despre divinitatea lui Isus, s-au aruncat prin aceasta într-un întuneric de nepătruns și au ajuns în totul sub influența lui Satan, spre a fi aruncați de el în prăpastia cea veșnică.VI 289.2

Minunea săvârșită la mormântul lui Lazăr a înăsprit și mai mult ura fariseilor împotriva lui Isus. Această manifestare a puterii divine, prin care a fost arătat de netăgăduit că Isus este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, ar fi fost îndeajuns spre a convinge orice minte sănătoasă și orice conștiință luminată. Dar fariseii, care au lepădat orice altă dovadă mai mică, au fost aprinși de mânie, când au auzit despre această nouă minune, a învierii unui mort în plină zi, în fața unei mulțimi de martori. Toate obiecțiile lor nu puteau niciodată să contrazică o dovadă atât de bătătoare la ochi. Tocmai din acest motiv, ura lor de moarte a devenit cu atât mai înverșunată, și ei au supravegheat orice ocazie, de a pune în aplicare planurile lor ascunse și de a-L omorî. În inimile lor erau deja ucigași.VI 289.3

Mai marii iudeilor s-au consfătuit împreună, ce cale să apuce, ca să slăbească efectul, pe care această minune l-a făcut asupra poporului, căci vestea, că Isus a înviat pe Lazăr dintre morți, s-a răspândit pretutindeni și un mare număr de martori confirmau realitatea acestui eveniment. Dar și vrăjmașii lui Isus s-au străduit să răspândească rapoarte mincinoase, sucind faptele reale, pe cât puteau, spre a abate poporul de la Acela, care a îndrăznit să smulgă pe un mort din mormânt.VI 290.1

Dar în acest sfat al iudeilor s-au aflat și câțiva bărbați cu influență, care credeau în Isus Hristos; dar ei erau fără putere în a-și susține dorințele lor împotriva fariseilor plini de ură. Aceștia erau revoltați contra lui Isus, pentru că le-a demascat pretențiile lor fățarnice, și a pus în adevărata lor lumină prescripțiile lor aspre și teoriile lor strâmte, sub care ei ascundeau lipsurile caracterului lor. Religia cea curată, pe care o învăța Isus, și viața simplă și evlavioasă osândeau de asemeni pretinsa lor evlavie. Ei erau plini de sete de răzbunare, și aceasta nu putea fi stinsă decât prin moartea Sa. Ei au încercat să-L facă să zică sau să facă ceva, care le-ar fi putut da o pricină de osândire; de mai multe ori ei au vrut să-L omoare cu pietre, dar El S-a retras liniștit și a dispărut din privirile lor.VI 290.2

Minunile pe care Isus le-a săvârșit în ziua Sabatului, s-au făcut toate spre alinarea suferințelor celor nenorociți; fariseii însă au invocat aceste fapte de milostivire ca pretext, pentru a osândi pe Isus ca profanator al Sabatului. Ei au încercat de asemenea să ațâțe pe Irodieni contra Sa; prin a le înfățișa bănuiala că Isus ar avea planul, să întemeieze o altă împărăție și s-au consfătuit cu ei cum să-L omoare. Ei au încercat de asemenea să ațâțe pe Romani contra Sa, prin a-L înfățișa ca și când El ar vrea să Se scuture de supremația lor. Ei s-au folosit de orice pretext posibil, pentru a nimici influența Sa asupra poporului, însă ei s-au văzut întotdeauna înșelați în așteptările lor, pentru că poporul a fost martor ocular al faptelor de milă și de iubire, pe care Isus le-a făcut, și au auzit acele învățături curate și sfinte, care nu puteau fi fapte și învățături ale unui profanator al Sabatului și defăimător de Dumnezeu. Chiar și spionii, care au fost trimiși de farisei, ca să-L aresteze, s-au simțit atât de mișcați de apropierea divină a marelui Învățător, încât nu au cutezat să pună mâna pe El. Înfuriați la culme, iudeii s-au hotărât în cele din urmă, ca oricine se va declara ca adept al Său, să fie dat afară din sinagogă.VI 290.3

Preoții, mai marii și bătrânii s-au adunat, spre a se sfătui împreună, au luat hotărârea fermă să aducă la tăcere pe omul care a făcut fapte atât de extraordinare, încât toată lumea rămânea uimită. Nicodim și Iosif au zădărnicit osândirea lui Isus în consfătuirea precedentă, de aceea de data aceasta nu au mai fost chemați la sfat. Caiafa, care în acel an a ocupat postul de mare preot, era un om mândru și tiran. Din fire el era trufaș și intolerant; el a studiat profețiile, dar deși spiritul Său era încă învăluit în întuneric cu privire la înțelesul lor adevărat, totuși El a vorbit cu mare autoritate și a dat o aparență de cunoștință.VI 291.1

Astfel preoții și fariseii s-au consfătuit împreună, unul dintre ei a zis: “Dacă-L lăsăm așa, toți vor crede în El, și vor veni romanii și ne vor nimici și locul nostru și neamul.” Atunci Caiafa a răspuns plin de aroganță: “Voi nu știți nimic; oare nu vă gândiți că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, și să nu piară tot neamul?” Cuvintele arhiereului au fost hotărâtoare; că adică dacă Hristos ar fi nevinovat, El tot trebuia să moară, căci a provocat confuzie și a tras poporul la Sine, și micșorează autoritatea mai marilor. El nu ar fi decât o persoană singură; și de aceea ar fi mai bine — zicea Caiafa — ca El să moară, chiar dacă ar fi nevinovat, decât să slăbească demnitatea mai marilor. Prin cuvintele, că să moară un om pentru popor, Caiafa a arătat, că avea oarecare cunoștință a profețiilor, deși această cunoștință era foarte mărginită. La descrierea acestui eveniment, Ioan a scos în evidență profeția și lărgimea și adâncimea însemnătății ei, cu următoarele cuvinte: “Și nu numai pentru neamul acela, ci și ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiți.” În orbia Sa, chiar trufașul Caiafa a dat prin cuvintele Sale mărturie despre misiunea lui Isus ca Salvator.VI 291.2

Aproape întreg sfatul era de aceeași părere, cu arhiereul, că cea mai înțeleaptă politică ar fi, de a omorî pe Isus. După ce această hotărâre a fost luată, mai rămânea însă de a se decide, în ce mod să se execute această hotărâre. Ei se fereau de măsuri prea pripite, de teamă, ca să nu întărâte poporul și să-și atragă asupra lor răul, pe care ei voiau să-l facă lui Isus. Mântuitorul, făcea mereu numai bine poporului învățându-l calea mântuirii, și toți știau că umblarea Lui e fără prihană. Influența Sa asupra lor era foarte puternică; de aceea și fariseii au amânat executarea sentinței rostite contra Lui.VI 291.3

Hristos a cunoscut planurile preoților contra Sa; El a știut, că ei doreau, ca să-L stârpească din mijlocul lor, și că dorința lor avea să fie în curând realizată; dar nu se cuvenea ca El să grăbească această catastrofă finală; de aceea El a preferat să se retragă din această împrejurime. Isus a învățat deja timp de trei ani în public. Exemplul Său de tăgăduire de Sine și bunăvoința Sa dezinteresată stă în fața ochilor lor. Viața Sa de curăție, de suferință și de evlavie era cunoscută de toți. Și totuși acest timp scurt de încordare de trei ani a fost atât, cât lumea a putut suporta prezența Salvatorului ei.VI 292.1

Întreaga Sa viață, El a fost expus la prigonire și la dispreț. Gonit din Betleem de gelozia unui rege, lepădat de propriul Său popor din Nazaret, osândit la moarte fără vină în Ierusalim, Isus împreună cu câțiva dintre ucenicii Săi și-a găsit refugiul momentan într-un oraș. El, care a fost mișcat totdeauna la privirea mizeriei omenești, care a vindecat pe bolnavi, care a dat orbilor vedere, urechi surzilor și limbă muților, care a hrănit pe cei flămânzi și a mângâiat pe cei întristați, a fost silit să Se retragă din poporul, pentru a cărui mântuire a lucrat. El, care a pășit ca pe uscat pe valurile agitate ale mării, care a liniștit furtuna cu un singur cuvânt, și a dat afară demonii, care chiar la ieșirea lor L-au recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu; El care a rupt legăturile morții, și care a captivat atenția a mii de suflete prin cuvintele înțelepciunii Sale, care au curs de pe buzele Sale, nu a avut posibilitatea să miște inimile acelora, care năvăleau orbește în calea prejudecăților lor și în ura lor nebună, au respins cu îndărătnicie lumina.VI 292.2

Nu este în planul lui Dumnezeu, de a constrânge pe oameni să lepede necredința lor nelegiuită; ei trebuie să se decidă singuri, dacă preferă lumina sau întunericul, adevărul sau rătăcirea. Spiritul omenesc este înzestrat cu capacități, de a deosebi între bine și rău. Dumnezeu nu dorește, ca oamenii să decidă dintr-un impuls momentan, ci pe temeiul dovezilor prezentate, comparând cu îngrijire text cu text. Dacă iudeii ar fi dat la o parte prejudecățile lor și ar fi comparat profețiile scrise cu întâmplările care caracterizau viața lui Isus, atunci ei ar fi recunoscut într-adevăr armonia minunată, care exista între profeții și împlinirea lor în viața și misiunea Galileean-ului modest.VI 292.3

Sărbătoarea Paștelui se apropia; mulți au pornit din toate părțile țării spre Ierusalim, spre a se curăți după datina iudaică. În popor s-a vorbit și s-a presupus multe cu privire la Isus, și s-au întrebat minunându-se, dacă va veni și El la sărbătoare. “Iar preoții cei mai de seamă și Fariseii au poruncit că, dacă va ști cineva unde este, să le dea de știre ca să-L prindă.”VI 293.1