Isus în Galileea

Captivii, care au fost sculați din mormintele lor la învierea lui Isus, erau trofeele Sale de biruință, pe care El le-a luat cu Sine ca prinț triumfător. În felul acesta, El a pecetluit biruința Sa asupra morții și a mormântului și ne-a dat o arvună pentru învierea tuturor drepților. Cei chemați din morminte au mers în cetate și s-au arătat multora în corpurile lor înviate și mărturiseau că Isus a înviat într-adevăr din morți, și că ei au fost în viață împreună cu El. Glasul care a strigat “S-a sfârșit!” a fost auzit de către cei morți. El a pătruns prin pereții mormintelor și a chemat afară pe cei ce dormeau acolo. Tocmai așa va fi și când glasul lui Dumnezeu va fi auzit, și va zgudui cerul și pământul. Acel glas va pătrunde mormintele și va deschide cavourile. Un mare cutremur de pământ va face ca pământul să se clatine ca un om beat, și atunci va apărea Hristos, Regele Măririi, însoțit de toți îngerii cerești. Trâmbița va răsuna și Dătătorul de viață va chema pe morții cei drepți la viața nemuritoare.VI 480.1

Preoților și mai marilor le era binecunoscut, că anumite persoane care au murit, s-au sculat iarăși la viață odată cu învierea lui Hristos. Rapoarte bine dovedite li s-au adus prin diferite persoane, care i-au văzut pe aceștia în viață și au vorbit cu ei și au auzit mărturia lor că Isus, Prințul Vieții, pe care preoții și mai marii L-au omorât, a înviat din morți. Raportul fals, că ucenicii ar fi furat corpul Maestrului lor din mormânt, a fost răspândit cu atâta zel, încât a fost crezut de mulți.VI 480.2

Prin născocirea acestei știri mincinoase, preoții și-au adus vătămare lor înșile, pentru că toți iudeii cu bună judecată, care nu erau orbiți prin bigotism au recunoscut acea minciună. Dacă soldații ar fi dormit într-adevăr, atunci le-ar fi fost cu neputință să știe, cum a rămas mormântul gol. Chiar dacă numai o singură santinelă ar fi fost trează, ar fi trezit cu siguranță și pe celelalte. Toți cunoșteau urmările care îi așteptau dacă, după cum susțineau ei ar fi adormit la postul lor. Pedeapsa pentru o astfel de neglijare a datoriei era moartea, și nu mai rămânea nici o perspectivă de grațiere, așa că cei vinovați nu-și puteau face cunoscut cu ușurință vina lor. Dacă preoții și mai marii iudeilor ar fi găsit într-adevăr păzitorii adormiți la posturile lor, atunci ei ar fi pretins o cercetare minuțioasă a întregii chestiuni și ar fi cerut aplicarea pedepsei depline prevăzute de lege pentru soldații necredincioși.VI 480.3

Dacă ei ar fi crezut cât de puțin în adevărul celor declarate de ostași, cum că corpul Domnului a fost furat de ucenicii Săi, atunci aceștia ar fi fost trași la răspundere și i-ar fi pedepsit cu rigoarea legii prevăzute pentru furt. Faptul că n-au făcut aceasta, este o dovadă temeinică despre nevinovăția ucenicilor și a arătat că, după ce preoții s-au văzut puși în trista situație, s-au gândit să născocească o minciună, pentru a combate faptele care vorbeau contra lor, prin care se statornicea adevărul despre învierea lui Isus și despre pretențiile Sale ca Fiu al lui Dumnezeu. Apariția lui Isus în repetate rânduri înaintea ucenicilor Săi, și a morților înviați odată cu El au contribuit mult pentru a sădi adevărul în sufletele acelora, care erau voioși să creadă.VI 481.1

Această născocire a iudeilor își găsește în timpul nostru o paralelă; prigonitorii cei mândri de cinstea lor își folosesc timpul, influența și banii lor, ca să aducă la tăcere sau să sucească dovezile adevărului; și iau măsurile cele mai contradictorii, pentru a-și ajunge scopul. S-au găsit destui oameni de altfel pricepuți, care înghițeau cu lăcomie neadevărurile cele mai ridicole, pentru că acestea corespundeau cu părerile inimilor lor. Există persoane nevinovate, care, pentru câtva timp sunt duse în rătăcire prin încrederea, pe care și-au pus-o în amăgitorii lor; dar dacă se lasă să fie învățate și sunt însuflețite de o dorință serioasă, de a cunoaște adevărul, atunci ele vor avea și ocazia de a-L găsi. Îndoiala și nesiguranța vor dispărea și ele vor cunoaște inconsecvența conducătorilor lor falși; căci chiar rătăcirea dă în mod silit o mărturie pentru adevăr.VI 481.2

Preoții și mai marii trăiau într-o frică continuă, ca nu cumva să se întâlnească cu Hristos cel înviat, când mergeau pe stradă sau chiar în propria lor casă. Ei simțeau că nici o siguranță nu mai există pentru ei. Zăvoarele și lacătele păreau a fi niște mijloace de apărare neîndestulătoare față de Fiul lui Dumnezeu înviat.VI 482.1

Chiar înainte de moartea Sa, Isus a declarat în sala de la etaj ucenicilor Săi, că după învierea Sa, El va merge înaintea lor în Galileea; și în dimineața când El S-a sculat dintre morți, îngerul a spus femeilor la mormânt: “Dar duceți-vă și spuneți ucenicilor Lui, și lui Petru, că merge înaintea voastră în Galileea: acolo Îl veți vedea, cum v-a spus.” Marcu 16, 7. În timpul săptămânii Paștelui, ucenicii au fost reținuți în Ierusalim, căci absența lor ar fi fost interpretată ca o nemulțumire și apostazie. În cursul acestui timp, ei s-au adunat în fiecare seară la etaj, unde vreo câțiva și-au luat acea sală ca locuință permanentă; aici Isus li s-a descoperit de două ori și i-a îndrumat, să rămână încă câtva timp la Ierusalim.VI 482.2

Imediat ce a trecut Paștele, frații au părăsit Ierusalimul și au mers în Galileea; după cum li s-a spus. Șapte dintre ucenici au fost împreună, îmbrăcați toți în haine simple de pescari; deși săraci în bunuri pământești, totuși ei erau bogați în cunoștințe și în exercitarea adevărului, prin care în ochii cerului ei ocupau cel mai înalt rang de învățători. Ei nu au făcut studii în nici o școală profetică, dar s-au bucurat timp de trei ani de zile de instrucțiunile celui mai mare dintre Maeștrii, pe care L-a cunoscut lumea vreodată. Sub conducerea Sa ei s-au înnobilat și au devenit mai pricepuți, ca unelte potrivite, prin care sufletele omenești să poată fi aduse la cunoștința adevărului.VI 482.3

O mare parte din timpul activității Sale misionare, Hristos a petrecut-o pe malurile mării Galileii, și acolo a săvârșit El și minunile cele mai uimitoare. Când ucenicii s-au adunat într-un loc, unde după toate probabilitățile puteau rămâne netulburați, sufletele lor au fost umplute de gânduri la Isus și la faptele Sale puternice. Pe valurile spumegânde ale acestei mări, Isus a alergat în ajutorul lor, când inimile lor erau pline de spaimă din cauza furtunii violente, care i-a amenințat cu pieirea. Aici furtuna cea mai înfuriată a fost liniștită prin glasul Său, care a zis către adâncul agitat: “Taci, fii liniștită!”. Se vedea limanul unde El a săturat printr-o minune puternică, peste cinci mii de persoane cu câteva pâini mici și câțiva peștișori. Nu departe de aici se afla Capernaum-ul, scena faptelor Sale cele mai minunate în vindecarea bolnavilor și învierea morților. Când ucenicii au privit iarăși pe marea Galileii, sufletele lor erau pline de cuvintele și faptele Salvatorului lor.VI 482.4

Seara era plăcută, iar Petru, care mai păstra încă ceva din iubirea sa pentru bărci și pescuire, a propus ca să vâslească pe apă și să arunce năvoadele. Această propunere a fost primită cu plăcere de toți, căci ei erau săraci și aveau nevoie de hrană și de îmbrăcăminte, pe care gândeau că și le vor procura dintr-o pescuire bogată din timpul nopții. Ei au vâslit deci cu vasul lor pe apă, spre a-și face vechea lor meserie. În decursul acelor ceasuri lungi și obositoare ei conversau despre absența Domnului lor și își aminteau de acele scene și evenimente de mare însemnătate, care s-au petrecut în vecinătate, și la care ei au fost martori oculari. Ei au făcut fel de fel de ipoteze despre propria lor soartă în viitor și au fost umpluți de tristețe la gândul perspectivelor lor triste.VI 483.1

În tot decursul acestui timp, ei au fost urmăriți de pe mal de un observator singuratic, deși El a rămas nevăzut de ochii lor. În cele din urmă s-au arătat zorile. Vasul nu s-a îndepărtat decât puțin de mal, iar ucenicii au văzut un străin stând pe mal, care li s-a adresat cu întrebarea: “‘Copii’, le-a zis Isus, ‘aveți ceva de mâncare?’ Ei I-au răspuns: ‘Nu’. El le-a zis: ‘Aruncați mreaja în partea dreaptă a corăbiei, și veți găsi.’ Au aruncat-o deci, și n-o mai puteau trage de mulțimea peștilor.” Ioan 21, 5-6.VI 483.2

Ucenicii au fost cuprinși de uimire pentru rezultatul încercării lor; dar Ioan a recunoscut cine era străinul și a strigat către Petru zicând: “Este Domnul”. Bucuria a venit în locul decepției de până acum. Petru s-a încins numaidecât și și-a luat mantaua sa de pescar, s-a aruncat în apă și a stat îndată alături de Domnul Său. Ceilalți ucenici s-au apropiat de El cu vasul, trăgând cu ei năvoadele lor pline de pești. “Când s-au pogorât pe țărm au văzut acolo jăratic de cărbuni, pește pus deasupra și pâine.” Ioan 21, 9.VI 483.3

Ei au fost mirați, și s-au informat de unde venea focul și mâncarea. “Isus le-a zis: ‘Aduceți din peștii pe care i-ați prins acum.’” Ascultând de acest ordin, Petru a alergat la năvodul, pe care l-a părăsit cu atâta grabă, și a ajutat fraților săi, ca să-l tragă la mal. După ce această lucrare a fost săvârșită, și au fost luate toate măsurile de pregătire, Isus a invitat pe ucenici să mănânce. El a frânt pâinea și peștii și i-a împărțit între ei, și după acest procedeu El a fost recunoscut de toți cei șapte. Minunea hrănirii celor cinci mii pe munte, le-a fost adusă iarăși în minte prin aceasta. Ei au fost umpluți de un spirit de venerație inexplicabilă și au rămas ca muți, privind la Salvatorul lor înviat.VI 484.1

Ei și-au amintit că la începutul misiunii Sale de învățător public, a avut loc un eveniment la fel cu cel petrecut acum. Isus le-a poruncit pe atunci, ca să vâslească pe mare în larg și să-și arunce năvodul lor la adânc pentru pește, și acesta s-a rupt din cauza mulțimii de pești prinși. Apoi El le-a poruncit să-și părăsească plasele și să-I urmeze Lui, și El îi va face pescari de oameni. Această minune a fost săvârșită de Isus, pentru a imprima cu atât mai bine pe cele de mai înainte, așa ca ucenicii Săi să recunoască, că deși ei aveau să fie lipsiți în viitor de tovărășia personală a lui Isus, și de întreținerea asigurată până aici prin exercitarea meseriei lor plăcute, totuși acel Mântuitor înviat avea să vegheze asupra lor și avea să îngrijească de ei, în timpul când ei aveau să fie ocupați cu lucrarea Sa. Isus le-a poruncit să arunce năvodul lor la dreapta vasului cu o intenție deosebită. De acea parte a stat Hristos pe mal. Dacă ei aveau să lucreze împreună cu El, și aveau să unească astfel puterea Sa dumnezeiască cu sforțările lor omenești, atunci ei aveau să fie siguri de izbândă. Repetarea pescuirii minunate era întrucâtva o reînnoire a însărcinării date de Hristos ucenicilor Săi. El le-a arătat că moartea Maestrului lor nu-i dispensează de datoria lor, de a aduce la îndeplinire lucrarea încredințată lor. Lui Petru, care la anumite ocazii a fost tratat ca reprezentant al celor doisprezece, i s-a dat o învățătură deosebită. Rolul pe care el l-a jucat în noaptea trădării Domnului său era atât de rușinos și era într-o atât de mare contradicție cu declarațiile sale de mai înainte de devotament și credincioșie, încât se cerea de la el, ca să dea la toți ucenicii dovezi despre pocăința sa sinceră, înainte ca el să-și poată începe iarăși lucrarea sa apostolică. Mântuitorul intenționa să-l pună într-o situație, în care el să poată să-și recâștige iarăși deplina încredere a fraților săi, ca nu cumva la alte ocazii utilitatea sa să fie influențată prin neîncrederea provocată din cauza slăbiciunii sale de mai înainte.VI 484.2

Ucenicii au așteptat ca lui Petru să nu i se îngăduie mai departe să ocupe o poziție însemnată în lucrare, după cum a avut până aici, și el însuși și-a pierdut obișnuita încredere de sine. Pe când Isus prânzea cu ucenicii pe malul mării s-a adresat lui Petru cu cuvintele: “Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?” Și zicând aceasta a indicat asupra fraților săi. Petru a declarat altă dată că “chiar dacă toți ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire”, și s-a declarat în același timp gata să meargă cu Maestrul său la închisoare și la moarte. Dar acum, în prezența ucenicilor, el a arătat o adevărată prețuire a sa proprie și a zis: “Da, Doamne, știi că Te iubesc”. În acest răspuns al lui Petru nu se găsea nici o asigurare impetuoasă, că iubirea sa ar fi mai mare, decât a tovarășilor săi; el nu și-a exprimat nici măcar propria sa părere despre devotamentul său față de Mântuitorul său, ci a lăsat pe seama acelui Salvator, care poate citi toate inimile omenești, ca să aprecieze pentru el în privința sincerității sale: “Tu știi că Te iubesc”.VI 485.1

Răspunsul lui Isus a fost în mod hotărât în favoarea ucenicului plin de căință, și a fost onorat cu un post de încredere. El a spus: “Paște mielușeii Mei”. Încă o dată a încercat Isus pe Petru, repetând cuvintele Sale de mai înainte: “Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?” De data aceasta, El nu a mai întrebat pe ucenic, dacă Îl iubește mai mult decât frații săi. Al doilea răspuns al lui Petru a fost la fel ca și cel dintâi, liber de orice înălțare de sine: “Da, Doamne, știi că te iubesc.” Isus i-a zis: “Paște oițele Mele”. Încă o dată i-a pus Isus întrebarea purificatoare: “Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?”VI 485.2

Petru s-a întristat, căci el și-a închipuit, că repetarea acestei întrebări ar arăta, că Isus nu crede declarațiile sale. El știa foarte bine, că Domnul său are motiv, să Se îndoiască de el și cu inima întristată a răspuns: “Doamne, Tu toate le știi; știi că Te iubesc.” Isus i-a zis: “Paște oile Mele!”VI 485.3

De trei ori a tăgăduit Petru pe Domnul Său pe față, și de trei ori l-a mișcat Isus la asigurarea iubirii și devotamentului său, adresându-i acea întrebare aspră, care pătrundea ca o săgeată ascuțită prin tot lăuntrul său rănit. Isus a dat pe față înaintea ucenicilor adunați adâncimea căinței lui Petru și a arătat, cât de umilit a devenit acel ucenic atât de lăudăros mai înainte. Acum i-a fost dată importanta însărcinare, de a îngriji de turma lui Hristos. Deși fără prihană în orice altă privință, totuși fără iubirea lui Hristos el nu putea deveni un păstor credincios al turmei Sale. Cunoștințele, elocvența, bunăvoința, recunoștința și zelul, sunt toate mijloace ajutătoare în lucrarea cea bună, dar fără revărsarea iubirii lui Hristos în inima omenească, lucrarea predicatorului creștin rămâne fără succes.VI 486.1

Petru era de la natură pripit și înfocat, iar Satan s-ar fi folosit de această trăsătură de caracter, pentru a-l face să se abată. Când Isus a făcut cunoscut ucenicilor Săi, faptul că El va trebui să meargă la Ierusalim, ca să sufere și să moară din cauza complotului urzit contra lui din partea cărturarilor și a mai marilor preoților, Petru s-a împotrivit Domnului Său, plin de aroganță cu cuvintele: “Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ți se întâmple așa ceva!” Matei 16, 22. El nu putea vedea posibilitatea, ca Fiul lui Dumnezeu să sufere moartea. Satan i-a insuflat idea, că dacă Isus e cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, atunci n-ar putea muri. Tocmai înainte de căderea lui Petru, Isus a zis către el: “Simone, Simone, Satana, v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta; și, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi.” Luca 22, 31-32. Acel timp a sosit acum și schimbarea provocată în Petru era evidentă. Întrebările precise și examinatoare ale Domnului nu au primit nici un răspuns pripit și încrezător în sine; și din cauza umilirii și căinței sale, el era acum mai bine pregătit, de a ocupa postul de păstor asupra turmei Sale.VI 486.2

Învățătura pe care el a primit-o de la Arhipăstor cu privire la tratarea cazului său, era de cea mai mare însemnătate pentru Petru, cât și pentru ceilalți ucenici. Ei au fost îndrumați astfel ca să trateze pe cel ce greșise cu răbdare, blândețe și cu iubire iertătoare. În timp ce Petru a tăgăduit pe Domnul său, iubirea lui Hristos pentru el n-a scăzut niciodată. Tocmai o astfel de iubire trebuie să simtă subpăstorul pentru oile și mieii încredințați ocrotirii sale. Cu amintirea propriei sale slăbiciuni și greșeli în inimă, Petru trebuia să procedeze atât de gingaș cu turma sa, după cum procedase Hristos, cu el însuși.VI 486.3

Isus umbla singur cu Petru, căci mai era încă ceva, pe care El dorea să i-l comunice numai lui singur. În acea sală pururea vrednică de amintire de la etaj, Isus a zis ucenicilor săi înainte de moartea Sa: “Tu nu poți veni acum după Mine, unde Mă duc Eu; dar mai târziu vei veni. ‘Doamne’, I-a zis Petru, ‘de ce nu pot veni după Tine acum? Eu îmi voi da viața pentru Tine’.” Ioan 13, 36-37. Plin de compătimire pentru el și pentru a-l întări pentru ora încercării credinței sale ce avea să vină, Isus i-a deschis acum viitorul în fața ochilor. El i-a zis, că după o viață întrebuințată cu folos, la apropierea bătrâneții, el avea să urmeze Domnului său într-adevăr. Cuvintele lui Isus spuneau: “Adevărat, adevărat îți spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai și te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îți vei întinde mâinile, și altul te va încinge, și te va duce unde nu vei voi. A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu.” Ioan 21, 18-19.VI 487.1

Isus a lămurit aici lui Petru faptul, cum și felul cum el avea să moară; El a vorbit chiar despre întinderea mâinilor sale pe cruce, și după ce a rostit aceste cuvinte a repetat avertismentul Său de mai înainte: “Urmează-Mi!” Prin descoperirea Maestrului său ucenicul nu și-a pierdut cumpătul. El a fost gata să sufere orice moarte pentru Domnul său. Petru a observat acum, că Ioan îl urma, și a fost însuflețit de dorința, de a afla viitorul său, de aceea a zis către Isus: “‘Doamne, dar cu acesta ce va fi?’ Isus i-a răspuns: ‘Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ți pasă ție? Tu vino după Mine!’” Petru trebuia să țină mereu seama de faptul, că Domnul îi va descoperi tot ce va servi spre binele său, fără vreo întrebare din partea sa. Este de datoria fiecăruia, de a urma lui Hristos, fără vreo îngrijorare necuviincioasă din partea sa în privința datoriei încredințate altora. Prin cuvintele adresate lui Ioan: “Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu”, Isus nu a dat nici o asigurare, că acest ucenic va trăi până la a doua venire a lui Hristos. El a declarat pur și simplu propria sa putere suverană, și că, dacă El ar vrea să facă astfel, aceasta nu privește cu nimic lucrarea lui Petru. Viitorul la amândoi, atât al lui Ioan, cât și al lui Petru, se afla în mâna Domnului lor, și ascultarea față de El era datoria cerută fiecăruia.VI 487.2

Ioan a ajuns la o vârstă foarte înaintată; el a fost martor ocular al împlinirii cuvintelor lui Isus cu privire la distrugerea Ierusalimului. El a văzut templul cel maiestuos prefăcut în ruine, și cum nu a mai rămas nici o piatră peste piatră. Petru a fost acum un om cu totul pocăit, dar onoarea și autoritatea primite de la Hristos, nu-i dădea nici o întâietate peste frații săi. El era respectat de toți și avea o mare influență în comunitate, din cauza grației lui Dumnezeu, care s-a arătat în iertarea căderii sale, și pentru că el a rămas întotdeauna unul dintre cei mai zeloși urmași ai lui Hristos în viața sa zilnică.VI 488.1